Cred că tuturor ne e frică de sfârşituri, pentru că niciodată nu ştim ce urmează. Vrem să trăim ceea ce cunoaştem, pentru că nimeni nu excelează în necunoscut. Fiecare are limite pe care le răsfrânge până când le ignoră, dar ele apar în momentul în care ceva se schimbă. Chiar şi cea mai spontană şi excentrică persoană simte o emoţie atunci când închide ochii, pentru că nu ştie dacă ceea ce va vedea în clipa următoare o va surprinde sau doar va simţi o dezamăgire faţă de timpul care a rămas acelaşi, camera ce se scufundă în mirosul cunoscut de flori cărora nu le cunoaşte numele, sau vocea mamei care poartă duritatea tinereţii, dar a dobândit o urmă de regret şi nemulţumire. Tocmai de aceea timpul este o povară pentru cei care îl trăiesc, iar cei resemnaţi îl percep ca pe un prieten fără pretenţii. Dar ceea ce va contracta întotdeauna secundele este planul, acea dorinţă a oamenilor de a-şi depăşi condiţia, de a deveni regizori, atunci când ei devin neîntrecuţi în arta mimatului. Aceştia care au curajul să vadă viitorul, nu sunt capabili să se uite în oglindă mâine, pentru că a privi înseamnă a simţi, iar ei tocmai de acest lucru fug. Poate că mă implic şi pe mine în această categorie, dar chiar nu îmi e teamă să recunosc că nu mă supun ideilor pe care le exprim. Cred că acum, când intru, oficial, în ceea ce numim, generic, “viaţă”, sunt destul de visătoare încât să îmi proiectez un viitor în care aplauzele să fie melodia de fundal, iar fericirea să mă copleşească, dar asta o să dureze până când sfârşitul se va metamorfoza într-un nou început. 

Planul e frumos până când începe să se apropie, deoarece realitatea e într-un continuu proces de evoluţie, iar uneori chiar credem că totul este împotriva noastră, că totul se transformă în vid, iar viaţa este doar un joc în care nu vom folosi niciodată cartea cea bună pentru că nu vom puea suporta eşecul. Multe lucruri ne sperie: că nu vom fi destul de buni, că vom confunda calea cu destinaţia, că vom vedea oameni printre umbre, că aşteptarea va deveni eternitate, că finalul va fi deschis, că vom dori mai mult. Dar de unde provin aceste nemulţumiri? Poate din faptul că timpul ne face să ne pierdem. Creştem, iar ceea ce vedem acum ca fiind strălucitor, mâine va fi anost, nu vom citi întotdeauna basme, nu vom asculta mereu muzică pop, vom avea momente când ne vom regăsi în tumultul de trăiri transmise prin lipsa de cuvinte a lui Chopin. Viaţa ne schimbă, dar nu avem curajul să schimbăm şi decorul. Nu putem evolua într-un loc în care ieri am fost excelenţi, acest adjective nu are grad de comparaţie.În viitor vom trăi prin amintiri, dar nu ştim cum să le facem. Planurile nu oferă cale de ieşire, poate uneori chiar ne acoperă ochii. Nu vedem ceea ce contează, pentru că avem un obiectiv bine stabilit, ales într-un moment de slăbiciune, în care ne simţim obligaţi să decidem ceea ce vom face peste ani. Asta nu e fericire, chiar dacă suntem tentaţi să afirmăm că o stare financiară stabilă înseamnă lipsa tristeţii. Şi acum suntem fericiţi, şi ieri, dar mâine e un semn de întrebare, pentru că nu ştim pe ce să ne clădim această stare. Iubirea trece, oamenii pleacă, iar noi rămânem la mijloc de drum, fără să ştim dacă aceea este calea cea bună, pentru că nu am avut răbdare, sau poate am avut prea multă, am trăit prea puţin sau mult şi greşit. Am visat la fericire, la momentul în care vom fi adulţi, am trăit prin propria imaginaţie, dar nu am văzut că uneori realitatea depăşeşte ceea ce vrem noi să credem. Ne blocăm mintea şi ne programam inima, ne transformăm în stana de piatră pentru a ne atinge scopul, iar la final realizăm că am uitat să mai ţinem pe cineva de mâna, să zâmbim sau să mai citim. Ne pierdem printre verbe la viitor, dar  vrem să rămânem aceeaşi, vrem să fim mai buni, dar uităm termenul de comparaţie, ne dorim să fim împliniţi, dar suntem goi.

Aşadar, gândeşte-te la viitor, dar fă acest lucru conştient de faptul că aparţii prezentului, impune-ţi limite doar ca să nu le respecţi, visează doar ca să trăieşti acut realitatea şi plângi ca să vezi lumea prin ochii suferindului, să o apreciezi ca un bolnav şi să te temi de ea ca un soldat.

IONELA  CRISTINA MILITARU  este elevă în clasa a XII-a, la Colegiul Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște…