EDIȚIA 56 – 2015…
Am aflat, de curând, că prietenul meu din copilărie nu mai este… Unul dintre băieții lui, care muncește în Spania, m-a rugat să refac istoria poveștii de mai jos. A auzit despre ea, dar n-o mai găsește în arhivă. Dragă Romică, în memoria tatălui tău…

RĂDUCI și jocul de-a copilăria

Obișnuia să deseneze în bucătăria lui de vară, pe colțul unei mese pline, în fiecare zi, cu resturi de mâncare și cu vase murdare. Făcea, de obicei, capete de cai, cu hamuri colorate atârnate peste urechi și cu ochii mari, căscați spre mâinile lui pricepute. Mă striga la gard și mi le-arăta fericit. El era Răduci, am copilărit împreună, toate vacanțele le-am petrecut în satul bunicilor mei. Era o lume lipsită de contururi precise. Atunci când toate sunt albe în jur, diferențele dispar. Am citit undeva că, de fapt, copilăria e un vis frumos, în care se afundă singur fiecare, dar ne trezim toți deodată.

Răduci… Radu cel pitic… În satul bunicilor mei am fost mereu o gașcă numeroasă, veri, unchi mai mici, vecini, toată trupa amestecată din ulița care începea din gardul înalt al primăriei. Le-am făcut pe toate, șotron, cartoane, capace, țurca, pitita, popa-prostu, toci, tabinet, table, leapșa, apoi fotbal, volei, tenis de masă ( pe o bucată de placaj, pe care mi-o cumpărase bunicul, jucam cu palete din lemn, improvizate, iar o scândură lustruită era așezată drept fileu, la mijloc…), oină și multe altele… Răduci era fraierul nostru, omul bun la toate, cădea mingea în Valea lui Păun, el se ducea să o aducă, strângeam niște mărunțiș pentru gogoșile sleite de la bufet, el se ducea să le cumpere. Le făcea pe toate fericit, era de ajuns că-l primeam lângă noi și-l strigam, cu voci diferite, la nevoie. Avea cam aceeași vârstă ca și noi, dar nu părea să mai crească, arăta ca unul de zece ani, ne privea cu ochii lui uriași, de dincolo de ramele și lentilele groase ale ochelarilor, mereu murdari, care-i acopereau jumătate din față. Capul lui era țuguiat, fesul cenușiu pe care-l purta oricând, chiar dacă afară era caniculă, îi stătea ca un clopot alungit, îl îndesa mereu, îl înfigea peste urechi, dar îi aluneca, în secunda următoare, peste moțul ascuțit din vârful acoperit de o hălăciucă aspră de păr negru ca smoala.

Băi Răduci, îi ziceam noi, tu ai stat la coadă la picioare și ai nimerit mâini… El râdea, tot așa de fericit. Avea două bețe uscate, în loc de picioare, care ieșeau din cracii pantalonilor, dacă-l priveai de la depărtare ți se părea că aleargă pe drum o pereche de nădragi lungi până dincolo de genunchi, aveai impresia că se mișcă singuri pe uliță, oamenii se opreau adesea în loc și priveau uimiți arătarea schiloadă care striga spre noi: vineee… am luat… păzea, băăă… Frate, ziceau ceilalți din gașcă, ce figură mai e și Răduci ăsta… Cuvintele se făceau cenușii în gurile noastre.

Pe mine mă iubea, căsca buzele umede ori de câte ori îi spuneam ceva, se ținea ca o umbră peste tot, după drumurile mele de dimineață, până seara târziu. Uneori îl apăram de dușmanii nevăzuți, Răduci, strigam la el, și apărea într-o clipă, grăbit, cu doi pași mărunți în spatele meu.

Locuia într-o casă mică, aveau două camere joase și o bucătărie improvizată, alături de curtea bunicilor mei. Erau patru frați, mama lor trecea de o sută de kilograme, iar stăpânul familiei era mic și el, ca și Răduci, dar îndesat, mai mult pătrat și cu același țugui, ca și băiatul cel mare. Într-o dimineață am intrat în grădină, dam târcoale cireșelor abia pârguite și l-am văzut pe Răduci așezat pe o ladă, cu spatele lipit de tulpina groasă a unui nuc. Citea… Mi s-a părut ciudat, aveam impresia că el nu știe să citească, deși avea, ca și mine,16 ani. Am trecut prin gardul jos, dintre grădini și am venit încet, prin spatele lui. Răduci, am strigat ca un apucat… Bă, a zis, sărind de pe lada prăpădită, ce m-ai speriat… Să nu mai faci așa… Am râs amândoi. Ce citești? l-am întrebat. Uite, mi-a răspuns… Război și pace! m-am mirat eu cu glas abia șoptit. Nu-mi venea să cred. Asta? am mai întrebat. Am citit-o de trei ori, am început să o știu pe dinafară… Aiurea, i-am zis repede… Dar a început să-mi povestească, nu-l mai puteam opri, m-am așezat lângă el. Bolkonski, Bezuhov, Rostov, Natașa… cu toții se plimbau prin grădina plină cu tulpinele mari de porumb, înfoiate și foșnitoare. S-a oprit după o vreme, vezi, mi-a zis, nu m-ai crezut… Mi-a povestit apoi că nu mai citise altceva, erau singurele patru cărți din casa lui, volumele acelea mici din Biblioteca pentru toți, le găsise în podul casei. Naiba știe cum au ajuns acolo, a mai spus el… Un prinț, domnule, Răduci acesta, vărul meu mai îndepărtat, din lungul șir de rude ale neamului bunicului de la țară.

Și apoi, în jocurile copilăriei noastre, a venit ziua cea mare a lui Răduci. Era într-o sâmbătă după-amiaza, profesorul de sport de la școala din sat ne-a provocat la un meci de fotbal, pe noi, tinerii din ulița de lângă primărie. Vă batem la curul gol, ne-a zis… În echipa cealaltă erau părinții verilor mei și ai prietenilor din gașcă, vreo doi frați mai mari, deci juniorii contra seniori, așa cum scria pe afișul mare de la panoul primăriei. Cineva adăugase în partea de jos onoare mucii!, chiar așa scria. Pe terenul cam denivelat și cu numeroase mușuroaie de cârtiță, în poiana de Deasupra Hulii, cum i se spunea, s-a adunat tot satul, era meci mare, cu o miză necunoscută, dar care plutea prin zăpușeala de august. Noi, tinerii, am intrat în magazia de la marginea pășunii și domn profesor Fusea, dascălul sportiv al comunei, ne-a dat fiecăruia câte un tricou, cam îngălbenit și nu tocmai spălat, dar și câte o pereche de chiloți de fotbaliști adevărați, le am de la București, bă, ne-a zis, de la juniorii lu Rapid… În picioare, teniși și bascheți chinezești, cu arome adunate din întrecerile mai vechi, din săptămânile acelea de vară. Răduci era mortal, nădragii îi atârnau până spre glezne, iar tricoul l-ar mai fi primit și pe tac-su, care, de altfel, juca în echipa adversă. Am ieșit pe teren, în aplauzele mulțimii, țața Verona, vecina de peste drum a bunicilor mei, agita o batistă și striga ceva, cu vocea ei pițigăiată. Bunicii mei n-au venit, eram sigur, suntem oameni serioși, taică, nu ne facem noi de bășcălie, avea să-mi spună, spre seară, ticumare, cum îi ziceam eu… Ceilalți, adversarii, nu apăruseră încă. I-am văzut, apoi, intrând și ei în baraca-vestiar de lux, în timp ce noi încordam mușchii, cu voinicie măsurată, totuși. Brusc, a început un vuiet, un șuierat, apoi hohotele de râs s-au prelungit până departe, spre toate dealurile din jurul satului. Ieșiseră și seniorii, dar cum? Erau „echipați” cu chiloți împrumutați de la nevestele lor, chiloți d-ăia groși, cu mânecuțe suflecate până la genunchi și nu erau doi de aceeași culoare… Eu îmi amintesc cu mare precizie, am căzut în fund pe un smoc mare de iarbă uscată, mă țineam cu mâinile de burtă și mă sufocasem de râs. Bătrânii fotbaliști aveau cel mai spectaculos echipament din Europa, bă, Eusebio, bă, Pele, zbierau spectatorii, în extaz, de pe marginea terenului… Răduci țipa lângă mine, vere, striga el, nu mai pot, mă piș pe mine, cred că am și făcut prin chiloții ăștia mari, ajutor…

În entuziasmul general al locuitorilor reuniți ai satului bunicilor mei a început marea confruntare. Cu zece minute înainte de final era patru la patru, am dat și eu un gol, iar Răduci, de pe banca de rezerve, era în culmea fericirii. Bravo, vere, bravo, striga el la intervale diferite de timp… Apoi, într-o singură clipă, trei dintre juniori și-au înfipt bascheții în gropile din iarbă și au abandonat partida, la fluierul energic al domnului de sport, arbitrul în trening negru al meciului. Au intrat două din rezervele noastre, de pe margine, știu și acum cine, Costel al lui Pârțoi și Vasile Buciucan. Mai trebuia unul… Doar Răduci mai rămăsese pe acolo. Hai, mă, i-am strigat, intră în joc… I se aburiseră ochelarii uriași, făcea mișcări grăbite din umerii lui subțiri și nu vroia să se ridice de pe bolovanul prăfuit pe care se așezase. Nu pot, vere, mi-a zis, mor de frică… Bă, tâmpitule, am strigat la el, dacă nu intri în teren te bat aici, o să te vadă tot poporul… I se uscase limba, sta să-i cadă. Se agățase cu privirea de obrajii mei, ca să nu plângă. Și a intrat în iarba uscată, l-am luat pe sus și l-am aruncat în luptă. Zâmbeau până și mușuroaiele uscate de seceta de august.

A urmat o altă serie de urlete, ovații, hohote amestecate, babele ( prezente le meci ) țipau și ele, fără să știe prea bine cum e cu fotbalul acesta, maică… Ne-am oprit toți, domn arbitru nu fluiera reluarea meciului, seniorilor le fluturau mânecuțele de la chiloți, Răducu al nostru zburda, ca un greiere aiurit, pe teren, naiba știe ce căuta el prin împrejurimile pălite de soare. Hai, bă, hai bă… mingea la mine, striga el… Vedeți, iubesc amintirile acestea despre jocurile copilăriei, le-am regăsit în ochii vechiului meu prieten, ființa cu fesul îndesat peste țuguiul din vârful capului. Într-un fel, mă gândesc aici la fragilitatea strângerilor de mână, e tot un mod de alegere a singurătății. Clipa de glorie venise… Era ultimul minut, suflarea satului se pregătea de loviturile de departajare, așa îi anunțase domn arbitru. Ce fa, Marițo, ce e alea? am auzit-o eu pe una dintre spectatoarele vârstnice, din marginea terenului, unde îmi târam greu picioarele de extremă stângă. Am primit, naiba știe cum, mingea, eram aproape de careul lor de 16 metri. Din față venea, ca o locomotivă, Dumitru Găoază, o huidumă de vreo sută de kile. Toată energia mea s-a rostogolit în iarbă, se întunecase aerul din apropierea mea. Am tras un șut în mingea grea, la întâmplare, undeva spre dreapta și m-am împiedicat într-o groapă, am căzut peste halterofil, ni s-au împletit picioarele, ne-am amestecat amândoi printre înjurăturile crâncene ale lui Dumitru. Găoază, desigur… În aceeași clipă însă, privirea mea s-a lipit de filmul mut de alături, Răduci era rătăcit prin marginea careului advers, mingea s-a strecurat încet spre el, l-am văzut cum a plutit, îi fluturau izmenele colorate, a ridicat hotărât (atât cât putea fi el de hotărât) piciorul, a tras, poarta era goală, urale, aplauze, gooool… Fiecărui om îi stă în fire să ceară câte ceva, în orice împrejurare. Lui Răduci i se făcuse dreptate, pentru toate umilințele anilor petrecuți împreună cu gașca noastră din copilărie. L-am purtat pe sus, l-am aruncat în aer, l-am bătut, toți, cu palmele peste umerii lipicioși, peste oasele care ne înțepau, moale, pielea udă a mâinilor noastre de învingători. Așa mi-am închipuit, mulți ani după aceea, culoarea fericirii, precum luminile din ochii neîncrezători ai lui Răduci.

Numai că ziua nu se terminase… În fiecare după-amiază mergeam lângă moara din sat, la Iazul Morii, ne scăldam acolo, lângă stăvilar, era un fel de ștrand rural, chiar dacă apa nu părea cea mai limpede din lume. Răduci, săracul, ne privea de pe mal, n-a avut niciodată curajul să intre cu noi, în apa adâncă a iazului. Se așeza pe un trunchi de copac retezat și bătea din aripi, înota prin văzduh cu mâinile agitate, striga spre noi, deși nu-l auzeam, iar – uneori – aruncam cu apă spre el, îi plăcea, îl udam până la piele, se făcea la picioarele lui o băltoacă cleioasă. Ei bine, atacat de gloria acelei zile, Răduci s-a furișat, singur, spre Iazul Morii și, invincibil cum devenise, s-a aruncat în apă. Răduci, idiotule… s-a auzit, din fericire, vocea morarului, noroc cu el, a sărit în iaz și l-a scos afară pe eroul de august. Săracul, credea că nimic nu-l mai putea împiedica să doboare înserarea. Seara s-a încheiat, pentru Răduci, cu o chelfăneală zdravănă, aplicată cu metodă de tatăl lui, care era oricum supărat de meciul istoric pe cale-l pierduse, el și coechipierii seniori, prin golul marcat de gloriosul fiu, în prelungiri.

Răduci și jocul de-a copilăria… Povestea mea s-ar putea termina aici. Mai este, însă, un epilog… Au trecut anii, bunicii mei au murit, am venit tot mai rar prin satul copilăriei noastre. Și poza mișcată, în alb-negru, a lui Răduci a cam dispărut din amintirile mele. Am terminat facultatea și am luat repartiție la un liceu din orașul adolescenței mele. Era un septembrie călduros, venise și prima mea zi de dascăl tânăr, ușor nedumerit de ceea ce mi se întâmpla. Nu înțelegeam mai nimic, oamenii din jur păreau că uitaseră și cum se merge pe stradă, tropăiau, țipau, se împingeau și se loveau unii de alții. În cancelaria îmbâcsită de tutun era un fum gros și toate obiectele deveniseră lipicioase și umede. Ai grijă, tinere, m-a țintuit domn director în ușa capitonată a biroului său, acolo sunt oameni mai în vârstă, să-i iei cu binișorul… Intram la prima oră de profesor titular, filosofie, clasa a XII-a A, seral. Era luni, 18 septembrie… Aiurit, cercetam panourile de promoție spânzurate peste tot, peste pereții liceului. Am intrat într-o clasă de lângă grupurile sanitare, mirosea a clor și a transpirație. M-am așezat, sfios, la o catedră jupuită, zăream o grămadă de ochi și niște oameni cam bătrâni și-mi găseam cuvintele cu mare greutate. Ce e filosofia? am întrebat eu, cu voce răgușită, vorbele se împiedicau între buzele uscate. Mi-am îndreptat ochelarii, care se tot trăgeau spre vârful nasului, i-am privit lung și… am înțepenit, m-am strecurat spre parchet, m-am prelins ca o dâră incoloră de apă limpede. Fix în fața mea, în prima bancă, lângă fereastră, un țugui cunoscut se înfipsese în ochii mei. Câteva secunde am regăsit, acolo, imaginea de altădată a fericirii absolute. În depărtare s-a auzit un tunet, apoi un autobuz care a trecut pe sub geamurile liceului. Mai auzeam și liniștea care ne învăluise pe toți, era clară ca și cerul. Undeva se tânguia o pasăre, oricât de bine ai hrăni lupul, obișnuia să spună un vecin din copilăria uitată, el tot își întoarce privirea spre pădure. Elevul meu, dintr-a XII-a A, seral, Răduci și nu mai știu cum mă privea lung, clipea des de sub aceiași ochelari cunoscuți și aștepta să-i răspund, în sfârșit, la întrebarea ce este filosofia…