Temeiul dreptății

Căldură mare și aglomerație… Depășesc o căruță și trec pe linia continuă. Un tânăr domn polițist îmi face, amabil, semn să opresc. Știți ce-ați greșit? mă întreabă. Nu prea, zic, și-l privesc cu atenție, parcă figura lui îmi este cunoscută. Linia continuă… Mă cam enervez, domnule, spun, ce caută o căruță pe aici? Zâmbește și ridică din umeri… Și-apoi, mă sufoc eu de indignare, doar nu trebuia să stau două sute de metri, cât ține linia continuă, în spatele căruței? Tânărul polițist încă zâmbește… Eu mai țin minte, domnule profesor, o lecție de filosofie, făcută cu dumneavoastră, despre dreptate… Aha, acum știu, mi-a fost elev! Se uită cu simpatie la mine, nu v-am uitat, ați fost dascălul meu preferat… Mai stăm de vorbă, nu prea mi-l amintesc… Țin minte de la dumneavoastră, continuă el, ne spuneați că sunt două temeiuri ale dreptății, așa ne-ați învățat, sufletul și rațiunea… Aha, adaug eu, azi temeiul tău e sufletul! Să trăiți, domn profesor, mai zice el… Uite, domnule, gândesc eu o bună bucată de drum, e folositoare și filosofia mea la ceva… Mai țineți minte cum afirma expiratul nostru președinte-marinar, școala scoate două feluri de tineri, tâmpiți și filosofi… Am avut noroc, l-am întâlnit pe cel de-al doilea…

Apoi zâmbetul ni se va schimba într-o lipsă de expresie interioară, ca și cum spiritul ar fi un vas din care fericirea se scurge prea repede, neputând să dureze. Un vânt umed mișcă iarba de la marginea autostrăzilor neterminate. Tălpile noastre plescăie prin noroiul lipicios și negru. Nu vă așteptați ca zăpada să fie atât de moale? Toate patimile noastre nefolositoare se întrec spre mințile confuze ale celorlalți, picătură cu picătură.

Dormiți, dar nu vă odihniți niciodată, priviți în gol pe ferestre, nu visați cu ochii deschiși, sunteți ca un pește care privește în sus, dincolo de apa agitată…Vouă, cei lansați în campanii electorale amețite și prăfuite, vouă, viitori parlamentari de elită, vouă, cunoscători de doctrine și programe politice inutile, vouă, aceste rânduri… Un om, ajuns în rai, i-a cerut lui Dumnezeu să-i descopere viaţa pe care a trăit-o. Dumnezeu i-a înfăţişat-o ca şi când ea s-a desfăşurat pe nisipul unei plaje. Omul a văzut că în momentele de bucurie erau patru urme de paşi pe nisip, ale lui şi ale lui Dumnezeu. Dar în clipele de suferinţă, erau numai două urme. Mâhnit, omul i-a spus lui Dumnezeu: „De ce în momentele grele m-ai lăsat singur?”. Acesta i-a răspuns: „În clipele de suferinţă erau doar urmele Mele, pentru că atunci te purtam pe braţe „. 

Dumnezeule, mă mai gândesc eu, dacă scrie ceva doamna aceea europarlamentar, cu nume de grapină, niște „filosofii” pe fb-ul ei… Să vezi acolo limba română!