Fratele IOSIF

Mi-a fost elev… Un adolescent îngândurat, trist, prea matur pentru vârsta lui și mereu preocupat de lucrurile mărunte, acelea peste care noi trecem, de regulă, mult prea ușor… Ai grijă pe unde mergi, spuneau privirile lui lipite doar de pereții cojiți din jur, drumul e fragil și se înfundă într-o stâncă roasă de vânt. Aveam senzația, în apropierea lui că niște degete imense străpungeau un perete de granit răscopt.

I-am aflat povestea mai târziu, după ce m-am mutat peste drum de casa lui mică, prăbușită, cu porți suspendate aiurea și cu geamuri acoperite de praful vechi, foarte vechi. Am aflat despre o mamă abia ieșită din pușcărie, despre un tată anonim și abstract, apoi despre o bunică uitată de Dumnezeu în curtea lor mică, care sta până seara târziu într-un fotoliu desfundat și fuma țigară de la țigară. Și mormăia ceva, nu se înțelegea niciun cuvânt dintre cele care-i ieșeau printre buzele groase, acoperind gingiile inflamate… Pe geamul sufrageriei mele se vedeau ferestrele mici ale casei lor și peretele crăpat de sus până jos, pe lângă ușa mică a coșmeliei lipite de clădirea înfiptă cumva în pământul plin de pietre și scânduri putrezite..

Apoi i-am pierdut urma fostului meu elev, în vara în care el a terminat liceul eu am fost plecat în America, în vizită la unul dintre bunii mei prieteni, doctor de Rochester, pe lângă granița cu Canada. M-am întors la sfârșit de august, casa dispăruse, era o groapă uriașă în locul ei, se pusese de un hotel nou chiar în buricul orașului. Despre fostul meu elev am mai aflat, câțiva ani mai târziu, câte ceva… Studii la Paris, voluntariat prin Albania, apoi un fel de activist ONU și amănunte de tot felul, pe care mi le-a povestit un vecin, un bătrân medic pensionar, care îi era băiatului o rudă mai îndepărtată.

Au mai trecut doi ani, într-o altă zi de august am ajuns cu câțiva prieteni la o mănăstire cunoscută, am închiriat acolo câteva camere în hotelul de la intrare. Spre seară, după ce am mâncat bucatele de post, în cantina mănăstirii, la ieșire l-am întâlnit pe Iosif, pe fostul meu elev. Fratele Iosif…

Așa am început și noul roman, căutam de luni bune un subiect diferit de cărțile mele mai vechi. Fratele IOSIF… Astfel i-am zis, deocamdată… Cartea mea neterminată începe așa:

Până și luna atârna mică, galbenă și înghesuită printre nori. Departe, în creasta munților, lunecau valurile de spumă ale unei mări imaginare. Fratele Iosif simțea nevoia să aibă încredere în chipul lui nou, cu tristețea din priviri răspândită prin chilia cu mobilă veche și cam prăfuită. Era strivit de o tandrețe stăpânită cu greu. Răscolea în minte lucrurile, ca pe niște cuvinte greu de înțeles, iar memoria veche îi aducea în surdină întâmplările trecute. Afară era furtună, iar vântul sufla înghețat. Copacii de lângă pereții mănăstirii se aplecau sub rafalele puternice, câteva frunze se lipiseră de fereastră și un desen ciudat s-a format peste sticla umedă. S-a făcut întuneric ca într-un miez de noapte.

Fratele Iosif se trezise de la patru dimineața, a visat toată noaptea că în jurul lui se stinseseră brusc toate sunetele, tot așa cum se născuseră. Praful plutea în aer, prin chilia întunecată, iar varul se cojise în bucăți mici, alunecate lângă peretele rece. Mirosea ciudat, a tămâie, și a clei, a rumeguș putred, iar dimineața se apropiase moale și apăsătoare.

–Viața, frate Iosif, îi spusese cu o zi mai înainte călugărul Arsenie, nu se măsoară aici în ore, pentru noi timpul are altă curgere.

Și altă logică, gândise el, înfrigurat de prezentul continuu și de veșnicia vieții lui, învăluită în sfințenie, în lumina diafană a păcii și a iubirii. Așa scria în cartea pe care o primise de la călugăr… Moartea, mai citise el acolo, nu e o fiară înspăimântătoare, ci poarta prin care trecem în veșnica bucurie. Încă mai avea în minte glasul părintelui Ghelase, înfundat în răceala bisericii din curtea mănăstirii. Dumnezeul meu, dă-mi urechi ca să-Ți ascult chemarea, de oriunde mă aflu și oriunde mă îndrept… Înainte de a intra în încăperea rece, fratele Iosif a văzut pe cer forma unui avion, care acoperise stelele, în zborul lui spre munți. Când a trecut pe deasupra, fratele Iosif a scos un sunet mic, de parcă s-ar fi rupt ceva în glas. Apoi avionul a dispărut și pământul s-a zdruncinat cu câteva secunde întârziate.

–Ai grijă pe unde mergi, i-a spus Arsenie într-o dimineață…