BĂTRÂNA DOAMNĂ ȘI AUROLACUL

Episodul 11 (ultimul)

Bumbi a înțeles că se va întâmpla ceva. Goanga era tăcută, abia scotea o vorbă sau două și părea preocupată de fiecare mică întâmplare. Prin experiențele lui din ultimii douăzeci de ani, Bumbi tânjea după ostilitate și după dispreț, oricât ar părea de curios. Au apărut valuri întregi în viața lui, cu un singur scop, pentru a se lăsa purtat de ele. Tremura ca și când ar fi avut febră, dar era mulțumit că nu-l vedea nimeni. Îl durea capul și avea gura uscată, chema la el fantome cunoscute.

–Trebuie să-ți spun ceva, a zis Goanga, la începutul lui februarie.

–Spune, a răspuns Bumbi, morocănos.

–Eu o să plec în Anglia, la fratele meu… Ăla de la emisiune, știi tu…

–Drum bun, i-a răspuns, apoi s-a întors pe partea cealaltă, cu fața spre zidul pivniței.

Camera de deasupra avea un parchet lucios, acoperit cu bucăți mici de covoare colorate. Uneori podeaua trosnea puternic, Doamna călca apăsat, Bumbi se mira de fiecare dată, o știa mică, intrată la apă, de unde Dumnezeu zgomotele acelea? I se părea că s-a așezat un stol de grauri peste capul lui, iar Goanga nu încerca să-l alunge.

–Dar să știi că mă întorc, nu trebuie să te superi…

–Bine…

S-a răsucit cu fața la ea, dorea să o vadă, să o privească drept în ochi. Goanga își pusese cremă pe degetele de la mâna dreaptă, apoi a întins terciul alb peste obraji și bărbie.

–Ți-e teamă că nu te primesc bulangii acolo, dacă n-ai pielea moale?

N-a răspuns, pielea chiar trebuia bine întinsă, dar era încrețită și crema a intrat printre riduri. Și-a trecut două degete de la mâna cealaltă peste buza de sus și a ridicat din umeri.

–Lady Gaga din canal, a mai zis Bumbi și l-a apucat râsul, nu s-a mai putut opri din hohotele care s-au întins până sus, în bucătăria casei, au ieșit prin spațiul îngust dintre calorifer și perete.

–Mi-a trimis bani, mi-a luat și bilet, s-a ocupat fata aia de la televiziune… Ea mă ajută să-mi schimb și buletinul, nu mai e bun, mă bagă la ea în spațiu. Ce știu eu…

Bumbi a continuat să tacă, nici nu părea să o mai asculte. Dacă ar fi început să plângă, cum simțea, Goanga și-ar fi dorit să nu fie consolată. Își mai dorea să ducă totul singură, până la capăt, făcea așa de foarte mulți ani.

–Cred și eu că ești bosumflat și mie mi-e frică, dar trebuie să mă duc. E fratele meu, nu?

–De ce trebuie? a întrebat, într-o doară, Bumbi, ridicându-se de pe salteaua rece.

–Așa, să văd cum e… Îți mai zic, e fratele meu…

Cam asta părea să fie totul. Lumea se schimbă fără să țină seama de trecutul ei. Era în jurul lor un miros de vechituri, cu arome de fructe putrezite la repezeală. Și ei doi aveau același miros. Goanga va avea parte de o călătorie, nu-i așa? În fiecare ceas se mai întâmpla câte ceva cu fiecare om, ochii fetei au lăcrimat mai rar, o senzație de neliniște a cotropit-o. Nu dorea ca Bumbi să vadă, a trecut cu viteză printr-o poartă deschisă și n-a știut unde să se mai oprească.

După trei zile, Goanga a dispărut. Și-a strâns câteva lucruri, pe care le adunase în pivnița Doamnei și, atunci când Bumbi s-a întors din canal, n-a mai găsit-o acolo. A simțit un fel de izbitură, pereții au ajuns pictați cu războinici fioroși. Dar numai pentru puțin timp… Se petrecuseră atât de multe lucruri în viața lui, încât Bumbi s-a mulțumit să ridice din umeri. În amintirile lui era întotdeauna iarnă, iar drumurile mai purtau încă frunzele uscate, dar putrezite mult prea repede.

Și totuși, o săptămână întreagă Bumbi a rămas doar cu pungile de aurolac în preajmă, a zăcut în locul lui din canal, înconjurat cu niște cartoane groase, numai Robert cel mic s-a apropiat de șeful, îi aducea apă și câte ceva de mâncare.

–Să mor eu, zicea Clonțosu, care nu uitase bătaia din urmă cu câteva săptămâni, Bumbi ăsta seamănă cu o cărămidă îndesată cu forța într-un pantof.

Cita din Filosoful care se întorsese la gașca din canal, îl ocolea pe Bumbi, se făcea că nu-l vede, arunca cuvintele pline cu vitriol printre aurolaci și se făcea mic, topindu-se în văgăunile atât de familiare.

–Ăștia o caută cu lumânarea, i-a spus Robert unuia dintre aurolacii din canal.

–Ar trebui să-i povestești tu…

–Cui?

–Șefului, bă! Bumbi al nostru s-a fleșcăit de tot. E pândit de boii ăia doi.

–Nu prea mă ascultă, nu l-am mai văzut treaz de câteva zile, a zis resemnat Robert.

Câteva fluierături i-au întors din drum pe cei din gașca pestriță, simțeau o lesă atârnată după gât, șchiopătau vizibil, aveau mutrele alungite și trase spre bărbie. Clonțosu încerca să-și atragă aliați, se pricepea la asta, mișca din singura ureche și șoptea, în întunericul canalului, vorbe otrăvite. Mergea pe lângă ceilalți și la fiecare câțiva metri își scutura mâinile, îi cădeau gândurile rele adunate pe dosul palmelor. Cu pași mici, o parte dintre aurolaci se țineau după el, fără să alunece prea des. O coteau la stânga, prin marginea nelocuită a catacombelor, își trăgeau fesurile lăbărțate până când își acopereau amândouă urechile, apoi își înclinau căpățânile înainte, apărându-se de bucățile arse de carton, care zburau prin canal. Clonțosu s-a udat pe gât și a înjurat plictisit, cu ochii țintă spre camera improvizată, în care dormita Bumbi. Încă nu avea curajul să se apropie de el.

În ziua în care s-a ridicat în picioare, Bumbi a părut de nerecunoscut, s-a mișcat printre supuși, și cei mai mulți s-au uitat peste umerii lui, de parcă îl vedeau pentru prima dată.

–Nene, a îndrăznit să zică cu voce răgușită Clonțosu, între timp s-au schimbat treburile pe aici. Băieții pot să-ți spună că eu sunt acum șeful…

Bumbi s-a împleticit câțiva pași, a alunecat, apoi și-a îndesat vârfurile rupte și întoarse spre afară ale buzunarelor de la pantaloni și a gemut scurt.

–Bine, bă… Eu o să plec acum. Să nu mă căutați, o să cam muriți de foame și o să dați de dracu… Nu-i nimic, vă rezolvă ureche bleagă ăsta…

Cuvintele lui Bumbi au săpat o gaură uriașă în tăcerea din întunericul canalului, urâtă și cu mirosuri râncede. Erau adunați aproape toți acolo. Pereții din carton erau jupuiți, aveau mici valuri, ca de aluminiu topit, și păreau că stau să se prăbușească.

–Mâine ar fi trebuit să mergem la danezi, să vă ducă pocitul ăsta într-o ureche acolo…

Clonțosu a mârâit ceva, sprijinit de Filosof, căruia îi căzuse peste față părul slinos și mare. Numai că Bumbi nu i-a băgat în seamă, s-a îndreptat cu greu, îl dureau toate oasele, spre hogeacul în care zăcuse. Și-a luat puținele lucruri, a adunat grămada de medalii într-o pungă soioasă și a urcat cu pași nesiguri scara de la ieșire. Nici măcar Clonțosu n-a mai scos alte vorbe, se auzeau câteva sughițuri speriate și fâșâiau câteva pungi pline cu zeama argintie care purta urmele de viață prin colțurile mucegăite. Într-un fel greu de crezut, Bumbi nu uitase arta de a se umili, chiar dacă el îi disprețuise întotdeauna pe cei care-l întâmpinaseră cu un zâmbet strâmb în colțul buzelor. Simțea că, de fapt, toți oamenii poartă un ceas, dar care bate altfel decât cel lipit de peretele unei case liniștite.

S-a strecurat în pivniță, era foarte frig, a găsit ușa din spate deschisă, o bătuse vântul și era dată de perete. A intrat tot gerul de februarie acolo. S-a uitat spre podea și s-a hotărât să tacă. În viață există iubiri care nu se pot uita, cineva trebuia să-l împingă de la spate, să-l ajute să trăiască. Nu simțea că ar mai putea să fie vreodată Goanga. La naiba cu visele… În fiecare clipă aștepta să audă pași în beciul de sub podeaua casei de sus, dar n-a intrat nimeni altcineva lângă el.

Doar deasupra, în casă, Doamna răsfoia absentă o carte, era înfofolită într-un halat verde și încerca să-și aranjeze părul, care n-o asculta, șuvițele rătăceau peste umerii cam reci, chiar dacă era cald și bine în sufrageria învelită în nostalgii apuse. Doamna privea și nu prea ecranul televizorului deschis, a uitat să mai ridice din castronul de porțelan bucățile mici de măr, bine curățate de coajă.

–Ai un înger păzitor? a întrebat-o un personaj anonim.

–N-aș crede, i-a răspuns Doamna.

–Dar pe oameni cine-i face să uite?

–De unde vrei să știu eu?

–Dar ai vrea să afli?

–Nici vorbă…

A căzut acolo, sub casa ei, un obiect greu, l-a auzit rostogolindu-se peste cimentul beciului. Doamna s-a lăsat legănată de cuvinte, s-a oprit la durerile îndepărtate, pe cele apropiate nu le mai băga în seamă. Nici nu le mai simțea… Lucrurile bune ar trebui să fie arse, așa îi spunea Acti, chiar și aerul șters al vecinului, nenea Turda cel unsuros. Eul meu, mai zicea soțul Doamnei, nu e prea viteaz, îl acopăr întotdeauna cu o folie lipicioasă.

A vizitat-o spre seară Severin, i-a umplut frigiderul cu pachete colorate. Doamna l-a văzut, la intrare, cu două capete și două guri, semăna cu un pietroi tare și se lăuda că niciun om nu l-ar putea ține în brațe.

–Ce te uiți așa, de parcă nici nu m-ai cunoaște? a întrebat nepotul.

–Mai vedem, să mă mai gândesc…

–Glumeață, ca întotdeauna, Doamna academiciană… Și de ce n-ai descuiat ușa? Dacă nu aveam cheile la mine? V-am adus haleală, vine și mama câteva zile, de la azil, se schimbă instalația de căldură pe acolo.

–O aduci tu? s-a trezit brusc Doamna la întâmplările prezente.

–Eu voi fi plecat, o aduce șoferul meu, îl cunoști… Doctorul Sneker zice că vă face o vizită, vrea cornulețe, să nu uiți…

–Da, a zis Doamna, îl ospătăm, cum să nu…

–Să o cerți pe mama, l-a cam supărat pe doctor în ultima vreme.

–Bine, o pun la colț, o închid în beci. E bine, ce zici?

Severin nu prea obișnuia să zâmbească, a devenit scorțos și precipitat, era într-o alergătură continuă, de aceea nu prea mai știa nici să asculte și nici să aștepte. Le spunea că el nu poate să vorbească decât despre lucruri pe care le știe, pe care le-a văzut cu ochii lui. Doamna n-a încercat niciodată să-i răspundă, în secunda următoare era deja în curtea casei, ștergea aleea cu pași apăsați, se îndepărta, se micșora, lăsa umbra să-i numere mersul grăbit.

–Fiindcă tot ai zis de beci… M-a oprit tâmpitul de peste drum, cum naiba îl cheamă, că uit mereu?

–Nenea Turda? Și, ce vrea?

–M-a ținut o groază, îi puțea gura și mai mirosea și a băutură proastă. Zicea să te întreb ce e la tine în pivniță, cine intră acolo?

–Un tâmpit, ai dreptate… Nu-l mai primesc în casă, a golit jumătate din sticlele lui Acti. Dacă ar afla el…

–Cine să afle?

–Acti, dragul meu, jegosul i-a golit sticlele din cămară…

–Hai, tanti, cum să mai știe? Săracul unchiul Acterian…

Dintr-odată răbdător, Severin a început să cerceteze împrejurimile. Doamna avea un aer senin și copilăros, trecea cu privirile prin pereți și număra ramurile înghețate din grădină.

–Prietene, i-a spus doctorul Sneker cu o zi mai înainte, oamenii pot moșteni genele de risc, dar nu și boala…

–Care boală? a întrebat mirat.

–A uitării, dragul meu… Vezi tu, cine suferă de ea își poate aminti unele lucruri, iar în primul rând amintirile vechi nu par să fie afectate. Oamenii uită doar experiențele recent trăite.

–Te gândești la mama?

–Nu, prietene, la mătușa ta, n-ai băgat de seamă?

Grăbit, nepotul Doamnei mai privea prin fereastră cerul. Mătușa lui nu încerca să-l recunoască. Cerul era cenușiu și încărcat de nori grei, iar din pământ ieșeau aburi, i-a văzut ridicându-se dincolo de pervazul geamurilor. I s-a părut că simte chiar umezeala, lucrurile în care a intrat au devenit incolore. Doamna avea colțurile gurii lăsate, tot chipul ei a părut că se prăbușise în uitare.

Din Calgary, cu o seară mai înainte, și-a mai amintit Severin, verișoara lui, Lizette, a plâns la telefon, l-a rugat să-i spună ce se întâmplă cu mama ei. Au vorbit mult, fetei îi tremura laptopul pe genunchi și i se gâtuia vocea. Avea o expresie frământată, pe care o purta pe chip. Tatăl ei, în copilărie, îi repetase adesea că în viață Dumnezeu e cu noi mereu, dar nu-l văzuse niciodată. Fata mea, obișnuia el să-i repete, dacă ți se întâmplă ceva rău, în tine trebuie să cauți cauza. Acterian Pambuccian mai spunea, trăgând din pipa lui de aristocrat, că zgomotele sunt mereu în noi, dar lucrurile care ne privesc sunt nemișcate.

Alzheimer-ul distruge celulele creierului, afectează memoria, provoacă comportamente ciudate, alterează funcțiile organismului. Efectele asupra creierului pot avea loc cu zece ani înainte ca simptomele să-și facă simțită prezența. S-au constatat diferențe între creierele subiecților care aveau rude bolnave de această suferință degenerativă și cele ale altor pacienți, fără asemenea antecedente. Lichidul care „îmbăiază” creierul și măduva spinării avea un conținut crescut de proteină beta-aminoidă. Aprinse și îmbăiate, precum stelele înainte de miezul-nopții…

Doamna n-a mai ieșit din casă aproape două săptămâni, iar sora ei a rămas și ea zece zile acolo. Tanti Filica a început să vină de două ori pe săptămână, au vorbit puțin, femeia începuse să ocolească dialogurile obișnuite, speriată parcă de amestecul ciudat din mintea Doamnei. Doar cu Odette se întreținea mai mult, prin bucătărie, amânând însă subiectele importante. Oasele lucrurilor din casă au început să se mărunțească, fiecare dintre cele trei femei aștepta, în mod diferit, clipele în care umbrele după-amiezii aduceau o răceală spre înserarea grăbită. Doamna mai ieșea în grădina lăsată în neorânduială, doar o lumină nefiresc de caldă pentru sfârșitul iernii se strecura printre resturile uscate. A strivit fructele putrezite și dezghețate de razele soarelui, iar pasta cleioasă i s-a lipit de pantofi. Odette a certat-o, îi spunea că a cărat o grămadă de zeamă închegată pe scările de la intrare. De la o zi la alta, Doamna a devenit o închipuire ștearsă, toată energia i s-a scurs printre mobilele mohorâte, a apărut ca un fel de născocire, o aparență de om. Ce lucruri ciudate mai avea oare de făcut?

–Cred că o să vină iarăși femeia aceea, i-a zis în ultima zi surorii mijlocii, care își pregătise bagajul pentru azil.

–Care femeie, draga mea?

–Nu știi, aia pe care a gonit-o mama din curtea noastră… Se spune că s-a aruncat în Dunăre.

–Cine spune? a întrebat-o Odette.

–Toată lumea, nu mai ții minte, au găsit-o ieri niște pescari.

–Ce vorbești? s-a mirat și nu prea Odette.

–Ieri mi-a spus că a vorbit cu mama dumneavoastră, zicea că Matilda a plâns toată noaptea, i-a șoptit tanti Filica, ușor conspirativ, în bucătărie.

–V-am auzit, a strigat Doamna, ce puneți la cale?

–Nimic, Doamnă…

Ce mai era să spună? Lumina din becurile aprinse lovea drept în ochi, iar căldura a urcat spre fața femeii uimite de rapiditatea întâmplărilor din casă. Fața ei era pe cale să se topească, tanti Filica se târa prin casă, îi zâmbea Doamnei cumva complice și stingheră și se pregătea să plece spre casa ei, din satul îndepărtat. Odette plecase și ea la azil.

–Și i-am spus, mamă, nu-mi place de ea, trebuia să n-o primească lângă Matilda.

–Și ziceți că era de la o mănăstire?

–Sigur, ne-a luat-o pe sora noastră, mâine cred că mergem acolo, trebuie să o luăm acasă.

În microbuzul care o ducea la țară, tanti Filica a continuat să-și mai facă o cruce, două…

–Așa tanti Filica, i-a zis șoferul pe care-l cunoștea, era băiatul unei cumnate, roagă-te și pentru mine. Sunt plin de păcate.

–Nu se pune, bă! Roagă-te singur…

În fiecare zi din singurătatea casei, Doamnei a început să-i fugă pământul de sub picioare, gândea tanti Filica. E drept, spre seară, vocile îngerilor se înțelegeau cum să o mai tragă din visul ei. Devenise inutil să o mai învețe cineva despre libertate. Nu se mai uita prea des în oglindă și atunci când o făcea, din întâmplare, se recunoștea din ce în ce mai greu. Tanti Filica, în zilele în care muncea prin casă, și-ar fi dorit să-i împrumute micile vanități, așa, în plină emoție, pentru că erau de toate în vorbele Doamnei: străzi, oameni, case, bucăți de pâine, polițiști, nenea Turda, adică o magie întreagă.

–Domn Severin, i-a spus nepotului Doamnei, în bucătărie, îndesând pachetele prin frigider, eu nu mai înțeleg mare lucru pe aici.

–De ce, tanti Filica?

–Mă zăpăcește de tot, povestește despre mama, despre surorile dumneaei, dar le vede prin casă, zice că mâine vor merge la cumpărături, apoi că mâncarea aia nu-i place Matildei, ailaltă, Odettei…

–Nu te speria, i-a răspuns celălalt, mai amestecă și ea poveștile, dar vezi că e sănătoasă, se descurcă și cu treburile pe aici.

–Așa o fi, mormăia femeia, deloc convinsă de liniștea nepotului.

Era și ea slabă, după cum a descoperit în ultima vreme, era o ființă care s-a încovoiat sub greutatea propriilor temeri și constrângeri interioare și la fel de răspândită în timp ca și Doamna.

–Vezi tu, i-a zis într-o zi Doamna, am avut zile frumoase, ca toată lumea…

–Așa e, toți le avem.

–Uite, mă chinuiesc să stau cu ochii deschiși, altfel năvălesc toți cunoscuții peste noi…

Cerul, cel puțin, nu mai părea o victimă a timpului care trecuse. Era o dimineață de martie, Doamna s-a lăsat dusă de pași, strada a pus stăpânire pe mersul ei, îl căra în spate ca pe un pachet îndesat, a mers la întâmplare, lângă tanti Filica, iar pantofii i s-au scufundat în amestecul de zăpadă topită și nisip răspândit peste trotuare. Tanti Filica a căscat gura, piața se umpluse de flori și legume colorate, iar Doamna și-a deschis fața, ochii, obrajii, într-o bucurie prezentă. Sau trecută? De unde-ar fi trebuit să afle?

Încet, simptomele s-au adunat, reținea mai greu întâmplările zilei, au apărut clipele de derută, confuzii dese cu privire la spațiul și timpul fiecărei după-amieze, apoi o ușoară suspiciune despre oamenii cunoscuți și mici greutăți de vorbire, de mers, de înghițire a bucăților de pâine moale… Mici halucinații i-au însoțit mai ales diminețile lungi și obositoare, O sufocau cu aerul lor mohorât. Se târa ca un melc prin numeroasele încăperi ale casei, chiar și întrebările s-au furișat prin împrejurimile aglomerate de obiectele vechi, iar răspunsurile au venit tot mai târziu sau n-au mai venit deloc.

–I-am spus aseară că trebuie să schimbăm tapetul în mansardă.

–Cui, tanti? a întrebat-o Severin, care tocmai intrase.

–Lui, dragă… Lui Acti, se înțelege… Am să vorbesc și cu Lizette, poate face ea planurile, e arhitectă, nu?

–Este, așteptăm să vină în țară, la toamnă, ne-a promis…

–E plecată undeva? Lasă, tu mai știi cum zice Acti când e nervos? Suntem ca o oaie care mănâncă prăjituri cu frișcă…

–Da, s-a grăbit Severin, așa zice…

Pe Doamna a început să o liniștească retușarea realului, adică a devenit preocupată să învingă până și propria gravitație și să lanseze în jur propria ei singurătate, una însoțită paradoxal de foarte mulți prieteni și cunoscuți. Numai că, de altădată… Chiar și sudoarea ei a prins puterea lacrimilor și vorbele au părut făcute din sunete surde, oglindind ochiul de geam luminat de neonul de pe stradă. Sclipirea Lunii, atunci când era, se strecura și sub pământ, în locul ocupat de un om necăjit.

Era o seară de martie, care s-a împrăștiat prin sufragerie, printre încercările Doamnei de a visa. Jos, în beci, s-au auzit iarăși pași, o tuse bubuitoare a străpuns golul de lumină din colțul bucătăriei. Doamna a aprins toate becurile în drumul ei, a coborât aceleași scări înguste, a șters cu hainele pereții lustruiți, apoi a împins greu ușa și l-a văzut pe Bumbi, era în mijlocul pivniței, avea figura răvășită de suferințe ascunse și o aștepta.

–Bună seara, dragul meu, a zis Doamna.

–Sărut mâna, i-a răspuns Bumbi, mai mult în șoaptă.

–Ce faci? E cam frig aici… Vino cu mine, sus, poate mai stăm și noi de vorbă…

–Vin, Doamnă, merg după dumneavoastră…

În capătul scărilor, bărbatul a sprijinit-o de un braț, se lăsase pe spate, obosită și a strigat ușor, un vai mic și răgușit. I-a adus o sticlă cu vin, rămasă de la Odette, căreia-i mai plăcea seara un pahar.

–Stai puțin, mă duc să pun un pachet în cuptorul electric, facem și niște floricele…

Bumbi a așteptat-o câteva minute, se auzeau trosnind boabele și sertarele deschise de gazdă.

–Gata, a zis, a pus castronul în fața lor și a deschis televizorul, sonorul nu mergea, dar nu și-a dat seama, iar Bumbi n-a îndrăznit să vorbească.

–Sunt bune, a spus totuși musafirul.

–Dragul meu, eu am impresia că te cunosc de undeva. Sau nu?

–Cred că da, a răspuns el. Eram un copil, Doamnă, aveam vreo 12 ani sau 13… Am venit de multe ori aici, în casă, soțul dumneavoastră se juca cu mine și cu fata, cu Lizette. Ea era un pic mai mare… Domnul Acti, așa îi ziceați…

–Și tu cine erai? Stai… Nu ți se spunea Bumbi?

–Ba da, s-a grăbit el să răspundă, mirat și precipitat.

–Daaa, a lungit Doamna cuvântul. Băiatul Aureliei, infirmiera de la mine din Institut…

–Așa e, Doamnă… Și tata lucra tot acolo, mecanic cred…

–Da, băiete… Nu cred că am mai văzut-o pe mama ta în ultimul timp…

–Unde s-o vedeți?

–La Institut, e drept, n-am mai fost de săptămâna trecută…

Bumbi a început să numere până la o sută, apoi s-a întors să vadă chipul Doamnei, era senin și vesel.

–Ar trebui să-i povestim și Matildei… Mergem mâine la mănăstire?

–Mergem, Doamnă, a încuviințat Bumbi, de parcă toate erau liniștite și prezente acolo.

Încordarea i-a provocat un frison ușor, a început să se gândească cu teamă la noaptea rece care venise. Un tablou încremenit de pe perete a prins să se miște, umerii bărbatului desenat acolo au tresărit de mai multe ori. În mintea lui Bumbi a urmat un fel de spasm, ca un resort acționat de mecanisme complicate. A dat să se ridice, dar s-a oprit la timp. Dă-o naibii, și-a spus, nu e decât o poveste… Doamna și-a întors privirea spre el, Bumbi era lipit de spătarul gros al scaunului, gazda i-a transmis o stare de liniște. Unui bărbat adevărat trebuie să-i placă noaptea, nu-i așa?

–Și ce mai face mama ta?

–Nu știu, Doamnă, n-am mai văzut-o de douăzeci de ani.

–Totuși, eu am întâlnit-o…

–Unde, Doamnă?

–La Institut, am întrebat-o chiar ce-i mai face puștiul, cum merge cu școala?

Bumbi a privit scena, decorul era bogat, umbrele artiștilor rosteau alte replici. El și-a întins mâinile, care-i rămăseseră încordate pe marginea mesei, a luat câteva floricele, a băut restul de vin din pahar. A rămas o vreme cu palmele înainte, ca o chemare discretă, dar precisă. Vindecare? De unde… Goanga nu i-a mai dat niciun semn, scăpase prin Anglia ei, e drept, nici nu mai așteptase ceva de la ea. Într-o noapte s-a trezit speriat, plutea prin cartier, vedea acoperișurile caselor, asfaltul, trotuarele, dar nu reușea să descopere gura de canal care i-a fost, atât de mulți ani, ușă la locuința călduroasă.

–Mai pune puțin din sticlă, e bun vinul. Nu-i așa?

–Este, Doamnă…

–Acti nici nu bea altfel de vin, sec și rece, așa zice el…

Prezent, trecut, toate s-au amestecat în mintea Doamnei. Bumbi s-a ridicat și a stat în picioare, lângă scaunul lui, se temea să nu miște aerul cald spre ușa de la intrare. Cineva ar fi putut să creadă că Doamna are halucinații nenumărate, dar ea zâmbea, lua o fărâmă albă din castron și o ronțăia fericită și îl îndemna pe Bumbi să mai stea puțin. Uneori vântul care suflă te face să tremuri. Și el, vântul, seamănă cu un lătrat subțire de câine, Bumbi a continuat să rămână în așteptarea destinsă, ca într-o scenă de familie de fiecare seară.

–Îmi pare rău pentru Matilda, a continuat Doamna. Ea nu cred că mai are nevoie de mângâieri.

–E sora dumneavoastră? a întrebat Bumbi, așezându-se la loc.

–Ea e, sărăcuța, nimeni nu o înțelege… Dar să știi, pisica noastră face și ea parte din familie, Matilda o iubește cel mai tare…

Era nevoie de mângâiere, de ocrotire, era ca și cum rezervele de amintiri ale Doamnei ar fi plutit pe deasupra și, oricum, Bumbi n-ar fi dorit să le oprească. Și nici n-ar fi putut…

–Așa zice Acti, toată răutatea oamenilor se ascunde în gura lor.

–Asta cam așa e, a încuviințat Bumbi, gândindu-se la Goanga, englezoaica…

–El spune întotdeauna adevărul. Oamenii mărunți se întorc acasă mereu, din orice călătorie.

Despre viață era vorba. Ar trebui să alegem cu grijă, înainte de a-l întâlni pe cel potrivit și să ne întrebăm cum putem să plecăm în liniște, fără să părăsim, de fapt, pe cineva. Bumbi nu avea toate acestea în minte, el era, totuși, o apariție bizară, o prăjină de om, împiedicat în picioarele lungi, mereu cu capul în nori, cu gândurile prinse între lucruri complicate. Oricum, el nu era ca restul lumii, n-a uitat cum să iasă la suprafață niciodată.

–Doamnă, eu mă duc jos… Dacă vreți, mâine putem să mergem prin cartier, ar trebui să vă mai plimbați și pe afară.

–Bine, dar să o întreb și pe Odette, poate iese și ea. Acti are de lucru, asta știu eu sigur…

–Bine, a mai zis Bumbi, plecând amețit de la vorbele fără rost, dar și de la vinul pe care a apucat să-l termine.

Cum e să ai mâinile albe și să refuzi să crezi chiar și ceea ce vede toată lumea? Așa i s-a părut Doamna, în noaptea în care somnul lui se ascunsese prin grădina încolțită de uitarea stăpânei cu aer de înțelept rătăcit. Și, până la urmă, ce-ar fi putut să facă? Să dea vina pe destin, să plângă, să râdă… Bravo, a gândit Bumbi, strecurându-se în sacul de dormit, ai o mulțime de lucruri noi de făcut, la dracu cu Clonțosu și cu Filosoful împuțit din canal…

A trecut timpul, florile s-au uscat, morții au putrezit, era replica dintr-o piesă de teatru pe care a văzut-o cu Acti, ultima dată. Sus, Doamna a șters totul, a pus lucrurile la locul lor, într-o ordine amestecată, semănau clipele ei cu imaginile aliniate pe oglinda aburită din baie. Să nu uit să-l sun pe nepotul meu, trebuie să-mi amintesc cum îl cheamă, să mergem sâmbătă la azil, să vorbesc cu Lizette, am înțeles că vine la toamnă. De unde zicea nepotul meu că vine? Apoi să vorbesc la telefon cu domnul de la Academie, a ieșit cartea mea și n-am primit niciun exemplar, să o rog pe fata care vine prin casă să spele toate lenjeriile de pat, le-am pus în coșul din debara, apoi să dezghețăm frigiderul, are o crustă groasă în partea de sus, să repare cineva priza din dormitor, a ieșit cu totul din gaura ei și atârnă peste perete. Să luăm gem de măceșe pentru Acti, se apropie ziua lui Radu cel mic, să mă duc cu el la magazinul cu jucării… Amintirile amestecate au mai rămas puțin, n-a mai găsit-o pe Matilda în mănăstirea ei din Grecia, nici pe Odette la azil, nici pe Acti la odihna lui definitivă, Doamna avea încă în minte fragmente din Tratatul de geriatrie, din introducerea la care a lucrat cel mai mult, îi părea rău că n-a avut timp să dea și alte exemple pentru regenerarea prin terapia viselor, a lucrat la ea mulți ani și a vindecat sute de pacienți bătrâni.

Și toate au mărșăluit până în următoarea dimineață, care a apărut leneșă pe la ferestrele dormitorului. Așa a și aflat cum picură apa limpede în inima tuturor. Dacă seara a vizitat-o o vrabie gălăgioasă, în noua zi, Doamna a căutat culoarea lucrurilor și a așteptat întâmplări noi, trimise prin poșta secretă a cartierului. Iar Bumbi a dormit până foarte târziu, i s-a făcut foame și a ronțăit un pachet întreg cu biscuți. Cu cacao…

La azil era o liniște apăsătoare. Severin l-a așteptat pe doctorul Sneker, a lăsat-o pe Doamna sus, în camera mamei lui vitrege și a simțit că-și dorea să uite sâmbăta aceea, dar i s-a părut o lipsă de delicatețe și un gest nepotrivit, chiar dacă el, de fapt, nu arăta celorlalți prea multă generozitate.

–M-am gândit zilele astea, a început bătrânul doctor Sneker, încă de la ușă… Arlette este doar într-o fază incipientă, confuziile sunt despre prezent, cu trecutul nu pare să aibă probleme. Sunt așa, niște emoții contradictorii.

–Ai dreptate, nu cred că sunt încurcate prea mult treburile din viața ei normală. Cel puțin eu n-am văzut să fie…

–Uite, a mai zis, am citit despre niște doctori americani, care caută terapii pentru boala asta a uitării. Au descoperit anumite celule care acționează asupra sistemului global de poziționare al corpului nostru. Vor să găsească mecanismul prin care atacă organismul la nivel molecular.

–Complicat, a spun Severin, mătușa mea nu cred că are încă problema de a gândi logic.

Sneker i-a întins în față un tablou colorat, despre viitor. Soluția, i-a spus el, nu poate să fie decât un comportament repetitiv. Severin s-a simțit ca atunci când a stat aproape o oră în cada plină până sus, astfel încât apa s-a scurs peste gresia lucioasă și s-a gândit că Doamnei i s-ar putea curăța și trecutul și îndoiala din minte și atunci toate ar deveni foarte complicate.

–Trebuie să învețe, de pildă, să verifice mereu dacă a încuiat ușa, să pună și să scoată lucrurile din sertare, să împacheteze și să aranjeze hainele. Așa spun doctorii, pacienții trebuie să știe să-și amintească mereu ceva important,

În micul birou de la azil, deasupra ușii era lipit un îndemn, pe un carton frumos: vorbește-mi calm, cu voce blândă, încearcă să nu ai rețineri și mângâie-mă des. Ușor de spus…

–Eu am văzut, a continuat nepotul Doamnei, că a devenit alt om, altă persoană decât cea pe care o cunoșteam, uneori nici n-o recunosc. E drept, nici ea pe mine…

–Vezi, asta e tot, răbdare, tandrețe, înțelegere… Tu știi că mergeam des la ei în casă, atunci când trăia Acterian. Dacă stau acum și-mi amintesc, Arlette avea adesea o privire aeriană, se uita peste capetele noastre, vorbea cu umbrele din casă…

Pe drum, la întoarcere, a privit-o pe Doamna în oglinda mașinii. A zâmbit tot timpul, afară a venit primăvara, erau primele semne de liniște și căldură. Oamenii, citea el în ochii Doamnei, trebuie să-și mărturisească înfrângerea. Nu se aștepta ca marginea drumului să fie atât de moale, șoferul a intrat de câteva ori cu roțile dincolo de asfaltul măcinat. Toate patimile nefolositoare s-au întors prin mintea Doamnei, picătură cu picătură. Se uita pe fereastră, fără să miște capul, Odette a certat-o, i-a zis ceva despre bluza care nu se asorta cu sacoul catifelat pe care-l îmbrăcase. Apoi sora ei a adormit în fotoliu, nici n-a mai avut cu cine să vorbească. Doar și-a amintit, cumva, că ea niciodată nu visa cu ochii deschiși, era ca un pește care privea în sus, dincolo de apa agitată.

Severin a lăsat-o acasă, s-a făcut deja târziu atunci când s-au întors de la azil. A ajutat-o să ducă cutiile recuperate de la mama lui, platourile pe care căraseră prăjiturile și fructele.

–Trec și mâine, i-a spus, e duminică, poate vrei să ieșim în parc. De când n-ai mai fost?

–Unde?

–Cum unde? În parc…

–Am fost cu Acti într-o zi.

–Ei, cu Acti… Lasă glumele, hai, uite ce cald e în casă…

N-a apucat să urce în mașină, a ocolit greu spre ușa din dreapta, erau prea aproape de poarta de la casă.

–Domn Severin, o clipă… Stai un pic, s-a auzit strigat de peste drum.

Era nenea Turda, cu nasul lui ascuțit, cu buza de jos mai plină decât cea de sus, ușor răsfrântă peste fața de bețivan, roșie și mare.

–Matale știi ce se întâmplă pe aici? l-a întrebat, apucându-l conspirativ de brațul îndoit.

–Ei, ce se întâmplă?

–Păi, uite, acum vreo câteva zile am intrat în curte, știi, mai vin să-i țin de urât Doamnei… Nu era poarta încuiată și m-am uitat pe geam, era cu un lungan, stăteau de taclale. Ăla avea ceva într-un pahar și o asculta.

–Și ce dacă? s-a grăbit Severin să întrebe.

–Domn senator, domnule, nu e așa… Eu îl cunosc, e șeful de la aurolacii lu’ dracu, din piață… Să mor eu, dacă te mint…

–Ești sigur? a continuat Severin.

–Ce naiba, bre, sunt om serios… Îl văd pe băiat la cârciumă. Face treabă pe acolo… Îl cheamă Bumbi, așa îl strigă oamenii, e cunoscut de toți prin piață…

Și nenea Turda păru brusc preocupat de tufișurile uscate și dezghețate, de peste gard. Arătau ca o sârmă ghimpată, care dă frunze și flori. Din vârful stâlpului s-au scurs umbre întunecate, spre trotuar. Umflatului i-au căzut mâinile pe lângă corp, s-au răsfirat degetele ca într-un joc din copilărie, cu niște bețe subțiri și ascuțite la capete. Atunci când bea mai mult, nenea Turda simțea cum se naște un lucru pe care nu l-ar fi spus nimănui, frica.

–Bine, o să vorbesc eu cu ea. Mulțumesc, te salut, a zis Severin, iar mașina a plecat încet, nenea Turda a rămas cu gura căscată, bombănind în legea lui câteva vorbe încurcate.

Mai târziu, se făcuse deja întuneric, Bumbi a urcat din beci, Doamna n-a părut mirată, îl aștepta.

–Ați fost la azil? a întrebat el.

–Nu, am vizitat-o pe Odette, a avut o groază de musafiri, a răspuns Doamna.

–La azil, nu?

–Aha, da, acolo, era și doctorul Sneker, vine mereu pe la noi, îi plac cornulețele cu nucă… De unde știi?

–Mi-ați spus că vă duceți… Ce mai face sora dumneavoastră?

–Nu știu… Cred că bine, mi-a tot povestit despre bunica noastră, zicea că o visează în fiecare noapte.

–Cred că și eu îmi aduc aminte, era aici în casă atunci când mă jucam cu domnișoara Lizette…

–Ah, nu.. Era bunica lui Acti, pe ea ai văzut-o prin casă. Și casa asta e tot a ei, ne-a lăsat-o nouă. Pe mine m-a iubit mult…

Doamna a tăcut câteva minute bune, se auzeau picăturile din bucătărie, Bumbi ar fi vrut să se ridice și să strângă el robinetul. S-a încruntat, s-a întrebat de câtă vreme nu mai pusese mâna pe un robinet, la o chiuvetă, într-o casă, într-o bucătărie… Bătrâna Doamnă a rămas cu gândurile ei, avea un picior strecurat printre marginile măsuței din fața canapelei. Acti cânta uneori o veche melodie armenească, orice cuvânt e o sudoare a unei inimi rănite… Tot soțul ei îi spunea că sunt locuri pe unde ai putea să treci dincolo, iar șansa cea mare ți-o poate da și tăcerea. Una obosită… În cele trei luni care au trecut din anul nou a deprins un înțeles mărunt al uitării, în tăcerea care o însoțea prin casa mare ar fi putut să absoarbă tot, dezamăgiri, regrete și chiar adevărul.

–Nu ți-am spus asta, a zis Doamna, îndemnându-l pe celălalt să ia un fursec cu nucă, de pe platoul desenat din fața lor, creierul nostru e mereu plin de speranță. E ca într-o poveste, a fost odată ca niciodată, atunci când eram normali.

–Nu mi-ați spus…

–Tu de ce ești trist? Unde e fata ta? Nu erai cu o fată?

–În Anglia, Doamnă, la fratele ei, nu mi-a trimis nicio veste. Nici n-am nevoie…

–Păcat… Trebuie să vină și cartea mea, ți-am vorbit despre ea? E un tratat despre bătrânețe, eu am scris pe acolo că toate clipele în care un om găsește fericire au fost doar în scurtele intervale trecătoare ale vieții. Înțelegi?

–Ceva înțeleg eu, Doamnă, a recunoscut Bumbi.

Erau amândoi într-un tărâm fără memorie, într-o sufragerie necunoscută, acolo unde altădată puteai să întinzi doar mâna ca să ai tot ceea ce-ți doreai. Atunci însă nimic nu mai părea să fie al lor, deci nu mai era nimic de pierdut.

–Chiar am întrebat-o pe mama, era veselie mare prin casă zilele trecute. Nu prea înțeleg cum de curgea Dunărea prin spatele grădinii…

–Orașul în care v-ați născut e la Dunăre, nu vă mai amintiți?

–Se poate… Ai dreptate, îl așteptăm pe unchiul Arguler, aduce pește, e plecat de o săptămână.

–Unde e plecat? a făcut Bumbi ochii mari, chiar dacă învățase să nu se mai mire prea mult, aerul era cald, miroseau frumos prăjiturile, abia dacă s-a atins de paharul cu vișinată, pe care Doamna îl nimerise, la întâmplare.

–Acolo, dragul meu, e cam departe, am s-o întreb pe Odette, ea este vorbăreața la noi în familie. Sau pe Matilda, le știe pe toate…

Nu era moartea tuturor lucrurilor, numai aproape a tuturor… Creierul, mai presus de toate, voia să găsească un sens, dar tot ceea ce percepea, în noaptea de sfârșit de iarnă, uita. Sau, s-ar mai putea spune, percepea doar pe bucățile foarte mici de viață.

–Cred că mă duc și eu, a zis Bumbi, ridicându-se.

–Bine, să închizi poarta de la grădină, într-o seară au intrat mai mulți câini din cartier. Mama s-a supărat, i-au stricat o parte a răsadurilor puse în cutiile de lemn.

–Poarta? Da, Doamnă, o închid bine…

Nu-i așa? Mintea omului se cunoaște pe sine cel mai puțin. Ușa de la beci s-a închis în urma lui Bumbi, clanța ruginită a vibrat prelung și s-a blocat în marginea de lemn a tocului gros, ieșit mult în afara zidului. Goanga lăsase mirosul ei, au trecut peste două luni de când a plecat și Bumbi tot mai simțea adierea părului ei, și-l ungea cu ulei în fiecare seară și zicea că seamănă cu aroma unui cur de copil mic. Ca și Doamna, de sus, Bumbi a căutat un început de răspuns, a respins totul, apoi a uitat totul. Deși el nu credea, despre sine, că ar fi dintre cei care se pierd pe drum și nu-și mai găsesc locul sub soare.

A doua zi, Bumbi a trecut prin canal, erau doar câțiva aurolaci noi, el nici nu-i mai văzuse vreodată, l-au privit amețiți, s-a simțit abandonat, autoritatea lui veche a dispărut în necunoscut. Nu știa dacă să-i pese prea mult, se rostogolea de ani buni prin viață la întâmplare. Chiar și cuvintele îi deveniseră precum pulberea sau ca urmele de pași prin catacombele cartierului. Erau ca și apa răsturnată pe dușumea, toate urmele puteai să le ștergi și tot mai rămânea ceva.

–Nenea Bumbi, trebuie să-ți spun niște chestii, i-a zis la repezeală Robert, piticul care-l urma peste tot, mai ales din ziua în care îl apărase de Clonțosu.

–Spune-mi, i-a răspuns mohorât.

–Nu acum, mă văd ăștia…

–Bine, poți să mă cauți spre seară acolo. N-ai uitat, nu?

Robert și-a șters sudoarea, transpirase tot, de frică i s-a părut că a scăpat ceva și în pantaloni. Toate lucrurile din canal i-au năvălit în cap, s-au răspândit precum fructele răsturnate de pe o tarabă prea înaltă, în piața de deasupra lor.

Cineva umblase prin bagajele din colțul lui, Bumbi avea un fel de cameră din cartoane, lipită de locul cel mai călduros, din mijlocul văgăunii. Avea acolo un cufăr de lemn, balamalele au fost și ele forțate, i-a fost lene să caute, nici nu știa ce-ar fi putut să-i dispară de acolo. Simțea că e privit ca un străin, ceilalți rătăciți nu l-au întrebat nimic. Și-a amintit cum făcea Goanga uneori, atunci când nu învățase cum să-l liniștească, și-a acoperit fața cu o batistă, a venit spre el un fel de ușurare, a respirat mai intens și i s-a părut că poate să viseze la timpul pe care foarte rar și-l mai putea aduce aminte.

A ieșit din întuneric, a trecut pe la cârciuma soioasă din marginea pieței, în care mirosea a spumă veche de bere, a pișat înșirat pe zidurile din interior și a sudoare amestecată, înverzită peste mesele din plastic. L-a ajutat pe nea Costache, prietenul lui vechi, să care lăzile, să arunce cartoanele, să spele podelele din depozit. La prânz, au mâncat amândoi pâine cu parizer, mirosea a usturoi, Bumbi a mușcat cu poftă din bucata de ceapă roșie, pe care celălalt a spart-o în pumni și peste care a presărat o grămadă de sare.

–Nu te-am mai văzut pe aici, i-a zis Costache.

–Păi, da… N-am mai venit, de când a plecat nebuna de Goanga.

–E în Anglia, nu? Mi-au spus bulangii tăi, se hlizeau pe seama ta…

–Cine, Clonțosu?

–Și el și moșul ăla bășinos…

–Aha, Filosoful… Un cretin…

Ce sunt cuvintele? Apă de ploaie… Să le golim de murdărie nu e foarte simplu. Prin preajmă moare mereu cineva, care nu se știe dacă a fost vreodată viu. Ce urmăreau ceilalți, cu toate născocirile lor, ar mai vrut să știe Bumbi. S-ar fi zis că-și dorea să-i întâlnească pe cei despre care nu mai fusese vorba de mult. Atunci când stai lângă oamenii obișnuiți cu tristețea, începi să semeni cu ei. Chiar și fizic…

–Și tu? Pe unde mai stai? a vrut să afle nea Costache.

–Acolo, n-ai uitat…

–Nu s-a prins nimeni?

–Într-un fel, da… Numai că e bine.

–O știu pe bătrâna ta…

–Pe Doamna? Cred și eu, vine mereu prin piață, adică venea, că acum nu prea mai iese.

S-a făcut noapte, Bumbi zăcea pe salteaua rece și a auzit bătăi repetate în geamul din spate al pivniței, dinspre curtea întunecată. A zărit, în ochiul de sticlă, figura zburlită a lui Robert, micul aurolac pe care, de altfel, îl aștepta.

–Intră, i-a strigat, e ușa din spate deschisă…

–Am venit, a zis Robert, ștergându-și palmele ude pe cracii pantalonilor.

–Văd… Ce-ai pățit? l-a întrebat Bumbi.

–Eu, nimic, dar să vezi…

Și i-a spus toată istoria pentru care l-a căutat, iar vremea a trecut atunci pe lângă amândoi. Departe de pereții reci era aerul proaspăt al cartierului, cu începutul de primăvară plin de arome vegetale. Un gram de plumb s-a așezat peste inima lui Bumbi, l-a inundat un val de sudoare rece atunci când și-a auzit mintea scormonind cuvintele acelea pe care micul Robert i le turna în urechi. Până și virtuțile neînsemnate sunt rele, credea Bumbi, într-un fel pe care n-ar fi putut să-l explice altuia. Pe frunte i s-a închegat o mărgea de sânge, frica strălucea deasupra lui ca lumina unui bec chior și palid.

–I-am auzit de mai multe ori, a zis Robert, Clonțosu și Filosoful vor să-ți facă rău. Bag eu un cuțit în nenorocitul de Bumbi, așa striga Clonțosu, după ce a lăsat punga de la nas.

–Și moșul?

–Zicea și el, bine faci, dă-i la beregată…

În alte vremuri, Bumbi ar fi trebuit să-și dorească mai mult, ca să trăiască. Chiar și inima ar fi putut să-i bată mai tare. L-a frământat mereu întrebarea ce-ar fi putut să mai piardă, în afara celor care se duseseră de mult… Nu și ce-ar fi pierdut. Boul bătrân, Filosoful, pe care el îl salvase de multe ori, i-a spus cândva că cel mai plăcut lucru ar fi să întorci pe dos urechile unui câine și să devii un om deosebit de ceilalți.

–Bine, copile, poți să pleci, o să am eu grijă, dacă mai auzi ceva să mă mai cauți pe aici. Dar o să mai vin și eu prin canal, ce, tu crezi că mi-e frică de două panarame?

–Nu pot să dorm și eu aici în noaptea asta? a întrebat Robert, cu glas pierdut.

–Vrei? Sigur că poți, hai să luăm sacul de lângă perete, e lăsat moștenire de Goanga.

A tras cutia de lângă ușă, a căutat prin pungile de pe geam, a tăiat salam, o bucată de cașcaval cam uscată, avea și pâine proaspătă, le-a așezat pe o bucată mare de ziar și l-a pus pe cel mic pe un scaun șontorog.

–Hai să mâncăm, îți fac și un ceai, vrei?

Robert a dat din cap, i-a rămas o bucată din salam înțepenită în drumul spre gât. Apoi Bumbi i-a mai dat și câteva bomboane, o banană cam trecută și i-a tras fularul, care-i rămăsese în jurul gâtului.

–Să te bagi până sus în sac, i-a zis, să nu răcești, aici nu e căldura din canal…

–Mă bag, a răspuns Robert, fericit, dispărând în gaura sacului de dormit.

Afară a plouat mai departe, spre dimineață s-a schimbat totul într-o ninsoare neputincioasă, fulgii s-au strecurat spre pământ atât de lin, de parcă nici nu mai cădeau. Un om rătăcit pe stradă ar fi crezut că, dacă și-ar ține răsuflarea, ar rămâne suspendat în acele secunde înghețate.

De peste o săptămână, Lizette rămăsese acasă, i se umflase un picior, a alunecat pe o bucată de gheață chiar la ei în curtea canadiană și a simțit o arsură zdravănă în pulpă. S-au adunat multe frustrări în ultima vreme, care păreau gata să plesnească. Dacă închidea ochii, vedea treptele subțiri și ascuțite, care îi puteau răni tălpile goale, iar frica i-a strâns stomacul într-o gheară. Tot trupul și-l simțea încordat, dar a zâmbit cu resemnare. Radu cel mic i-a spus într-o dimineață că a visat un cuib de coțofene, în care el se așezase singur și se uita spre ferestrele vecinilor. Într-un astfel de cuib se înghesuise Lizette, cu gândul la mama, singură, rătăcită și învolburată în uitare. Și atât de departe…

Tot mai des și-a amintit în ultimele săptămâni poveștile pe care tatăl ei i le spunea despre neamul lor de armeni vestiți, cum zicea cu mândria care-i umfla venele în jurul gâtului. Vocea domnului Acterian Pambuccian se juca atunci într-un vis mut, ajuns prin Alberta canadiană, la sfârșit de iarnă și început de primăvară. Lizette și-a frecat nasul transpirat cu dosul palmei și s-a uitat în spatele ei, pe geamul dormitorului de la etaj, acolo unde soarele lumina sticlos vârfurile copacilor. Nu semănau deloc cu cei de acasă, din grădina mare a locuinței armenești, cum îi plăcea bunicii să o numească. A simțit anotimpul violent din jur, amestecat cu sunetele prelungi ale trenurilor care se strecurau prin apropierea casei lor din Calgary, era deja a patra în care se mutaseră.

Cel mai mult, în adolescență, îi plăcea să stea cu tata în mansarda lui învăluită de mirosul tutunului, dar și al merelor coapte și, adesea, al coniacului fin, în care domnul Acterian își înmuia doar buzele într-un ritual zilnic și repetat cu gesturi măsurate.

–Știi, draga mea, îi spunea tata, primul exod al armenilor a urmat ocupării capitalei lor, Ani, de către selgiucizi, prin anul o mie și ceva…

Întotdeauna i-a plăcut să repete cuvântul acela, l-a ținut minte, selgiucizi. Pe tatăl ei, uneori, îl lua somnul povestind, dormea în reprize scurte, de câteva minute, Lizette rămânea nemișcată, o însoțea când vântul de afară, când zăpușeala din mansardă.

–Acum mai suntem vreo două mii, zicea tata, trezindu-se și continuând poveștile.

–Armeni? îl întreba fata.

–Da, pe aici… Au plecat mulți, mai ales după revoluția aia…

Domnul Acterian își mișca tot trupul înalt, mare, prin scaunul lui rotitor, zâmbea de fiecare dată, dar arăta nostalgia ușor nedeslușită pentru zilele vechi. Omul, repeta el adesea, poate să cadă pradă orbirii, atunci când vrea marele viclean, împielițatul, mai adăuga.

–Fata mea, armenii au fost primul popor din lume care a ales creștinismul ca religie de stat, noi am avut un alfabet propriu și unic.

A căutat prin hârțoagele lui și i-a arătat documente vechi, încurcate în semne pe care Lizette nu le înțelegea. În lumina stranie a mansardei, fața ei turtită de marginea biroului a părut că se umflă, ca o bucată de cocă dospită îndelung. Sângele, și-a amintit Lizette, i-a intrat în obraji și tata a mângâiat-o pe creștet, mult, minute numeroase, uitând să mai vorbească.

–Privește, a zis mai târziu, uită-te la pozele astea, sunt din primul muzeu din lume înființat de armeni. La Gherla, în 1904… A fost singurul oraș construit de armeni în totalitate, în Europa.

Tata i-a vorbit cu bucuria amintirilor rătăcite, iar jos, la capătul scărilor, se vedeau prin ușa deschisă umbrele piezișe ale Lunii, intrate pe furiș pe undeva. Erau trei dungi de lumină, care alcătuiau imaginea unei petale, totul semăna cu o floare necunoscută.

–Ți-l mai amintești pe amicul meu Azarian? a întrebat-o.

–Nenea Haik, cum să nu, îl știu…

–Tabloul din fața ta e pictat de el…

Din Canada ei, Lizette își amintea bine tabloul din mansardă, dar și pe autorul lui, era un bărbat brunet, bărbos, a fost la ei în casă de multe ori, picta icoane și era diacon la Biserica Armenească. Îi plăcea să i se spună Manuc, era al doilea nume al lui, însemna prunc în limba lor veche. De multe ori, în bucătărie, le pregătea mâncare armenească, mai ales ciorbele care miroseau prin toată curtea, ieșeau vecinii afară, Lizette îi auzea vorbind peste gardul casei lor.

–Vezi, mai zicea tata, coniacul nostru armenesc e cel mai bun din lume, a fost băutura preferată a lui Churchill.

Singură acasă, în Calgary, Lizette a continuat să viseze, tata s-a plimbat agitat prin mansardă și a povestit înveselit de codițele împletite ale fetei lui, cu fluturi colorați agățați prin părul blond.

–Pe doctorul Haiyan ți-l mai amintești? a întrebat-o tata.

–Nu cred…

–Ce bărbat… E dentist, repară dinți și conduce motociclete. Armenii sunt perfecționiști, draga mea. Doctorul are chiar și o herghelie cu cai, poate mergem într-o zi să înveți și tu…

–Ce, să mă urc pe cal? Niciodată, a zis Lizette.

Acterian Pambuccian a râs, a tras din pipa lui fumegândă și a scuturat tutunul adunat peste luciul șters al biroului. Doctorul Haiyan obișnuia să-i spună că atunci când știința ar rezolva totul, atunci va fi sfârșitul. Oamenii nu vor avea de ce să mai trăiască, pentru că lumea fără mistere este inutilă. Totuși, mai zicea el, cel îndrăzneț știe despre prăpastie, se teme de ea, dar se îndreaptă într-acolo.

Ce plăsmuire de basm a trăit Lizette, la început de aprilie, în Canada ei de împrumut… Încurcată în viața altora, o poveste simplă a încercat-o, singură prin casă. Peisajele i-au apărut pline de ciudățenii, și-a imaginat un platou neted, acoperit de pășuni pârjolite de soare, pe care se plimba tatăl ei, tânăr și vesel. Mama rătăcea prin împrejurimi, o strigau și nu le răspundea, nici nu părea să-i vadă, mergea fără oprire într-un cerc închis și monoton.

–Hai să vedem, a întrebat-o tata, care e fructul național la armeni?

–Știu, a zâmbit Lizette, rodia…

–Bravo… Și cine e servit primul la masa cu armeni?

–Cum cine? Bărbatul… Dar nu e corect, s-a atacat domnișoara.

–Ce vorbești? Să mai știi că armenii sunt mereu deschiși, își mai dau la gioale, dar le rezolvă pe toate între ei, nu iese nimic în afară.

Îi plăcea tatălui să povestească, bărbatul aduce banii în casă și muncește, iar femeia trebuie să vadă de familie. Locul fiecăruia dintre noi e acolo unde ne-am născut.

–Și-apoi, draga mea, Madaghul…

Era sărbătoarea lor armenească, se ținea în octombrie, era un fel de simbol al unei jertfe pentru vii, morți, sănătate și bogăție. Femeile se duceau la biserică înainte cu două zile, găteau în curtea bisericii într-un cazan mare pilaf cu carne fiartă și apoi pregăteau sute de pachete, care se împărțeau enoriașilor.

–Mai știi cum se numesc armenii? a întrebat-o tata.

–Romanahai, mi-a spus bunica, i-a răspuns Lizette

Bunica… În dimineața canadiană, i s-au umezit ochii, Lizette îi vedea părul negru și puțin cârlionțat, apoi tot mai alb, tenul neted, chiar și la optzeci de ani, și zâmbetul de fiecare zi, neșters, același, în orice împrejurare. Și bunica îi vorbea despre neamul armenilor, o asculta cu gura căscată, știa povești vechi, despre luptele grele și lungi.

–Armenii de rangul întâi, zicea bunica, se numesc Der, a doua clasă o formează Baronii, iar cei de vază se numesc Amir.

–Tata e Amir? o întreba Lizette, iar bunica dădea energic din cap.

–Mai e vorbă?

Într-o zi, bunica i-a dat o carte mică, despre datinile și credințele armenilor. A luat-o cu ea în bagajele canadiene, o avea pe noptieră, lângă pat. A început să-i citească și lui Radu cel mic din ea. Locuințele armenilor sunt încăpătoare, îmbrăcate în divane lungi, au cerdac sau verandă cu stâlpi groși. Capul familiei stă acolo, la ceasul liniștit al amiezii, trage din ciubucul cel lung, din cireș bătrân, soarbe din ceașca cu piciorușe de argint cafeaua neagră și nu-l sâcâie nimeni, toți știu că e tihna lui meritată. Era liniște și în grădina lor de acasă, cu trandafiri de Kazanlâc, din florile cărora bunica făcea dulceață, șerbet sau peltea. Mâncau din vase de argint masiv, însemnate cu numele proprietarului…

Lizette n-a mai suportat povara tăcerii, s-a târât prin casă, piciorul o durea și glezna nu părea să cedeze prea ușor. Bunica îi cânta mereu, n-a uitat o melodie cu focul care arde încet în soba mohorâtă… Era îngrijorată, aflase tot mai des despre Doamna și rătăcirile ei. Uita ziua de ieri, încurca timpul, Severin nu știa ce se mai poate face, ar fi dus-o la azil, cu mama lui, dar Doamna nici nu voia să audă. O adiere rece i-a lovit obrajii, Lizette se simțea ca la marginea unui drum, poate că dincolo era ceea ce căuta, dar nu putea să ajungă acolo. Cum se poate, s-a întrebat, să nu-ți mai amintești nimic? Cineva a zis că nu e rău, înseamnă că nu mai pierzi nimic. Numai că era vorba despre mama, să te mai gândești la un drum pe care l-ai dori devine un vis îndepărtat și trist.

I-a spus lui Severin că s-au hotărât să ajungă acasă în septembrie. Mama i se părea schimbată, de fiecare dată când mai reușea să vorbească cu ea. Doamna nu răspundea apelurilor repetate din Canada, numai atunci când venea nepotul mai puteau să schimbe câteva cuvinte chinuite, amestecate, iar Lizette se stăpânea greu să nu plângă pe ecranul înstrăinării lor. Uneori, cele mai grele întrebări sunt cele pe care ar trebui să ți le pui cel mai des.

Seara târziu, după ce Radu cel mic s-a culcat, iar soțul ei a moțăit prin fața televizorului, a reușit să vorbească cu Doamna, era și Odette acasă, așa că nu s-a mirat prea tare că laptopul era deschis.

–Hei, ce faci draga mea? s-a grăbit Lizette să întrebe, a văzut dincolo o față senină și veselă a mamei.

–Aaa… Uite, cu Odette pe aici, tu unde ești?

–Hai, mamă… Știi tu foarte bine unde suntem noi.

–Da? Și băieții tăi?

–Suntem bine, mama… Ți-a spus Severin că venim la toamnă, o să stăm o lună, venim toți trei…

–Acti nu cred că știe, el zice că așa sunt gândurile noastre înainte de somn, amestecate.

I s-au adunat în minte cuvinte grele, morosis, în grecește, oblivio și dementia, în latinește, dotage, în engleza medievală, demence, în franceză și fatuity, în noua ei limbă. Și toate despre mama… Acasă, își închipuia Lizette, în holul de la intrare pluteau încă urme de praf, ca după o luptă, un praf care se lipea de ochi și îți umplea fața de lacrimi. Vedea în fiecare zi, prin țara ei de adopție, oameni care făceau schimb de surâsuri, cu motive numai de ei știute. Și Doamna, singură și rătăcită… Atunci când viața îi îngăduise, altădată, să fie singură și să descopere tot felul de trăiri necunoscute, ar fi putut să înțeleagă mai bine. Voi credeți că ceea ce mă atrage spre Dumnezeu, le întreba bunica lui Acterian, e dorința de a fi răsplătită? Dar cum ar putea cineva să-L vadă răstignit și să nu-L iubească? Doamna a uitat să mai caute, era de ajuns să numească o singură stea, pentru că toate erau întunecate precum noaptea pe care o vegheau. Din marginea ferestrei, de care Doamna se lipise în ziua de primăvară, s-a zărit o fâșie de nori zdrențuită, tivită cu aburi decolorați și cu umbrele palide ale înserării.

A început, de acolo, deșertul în care nu mai creștea nimic. Lizette, și ea, a simțit mila inundându-i trupul, la vederea Lunii acoperite pe jumătate de umbră. Cel mai rău lucru, a mai gândit, este siguranța atunci când nu mai există niciun motiv pentru care să te zbați și să te joci cu viața ta. Și a celor dragi… Cu mama în minte, Lizette a văzut oamenii care mergeau pe stradă de parcă se temeau să se întoarcă la casele lor. Pentru cineva care așteaptă uitarea, locurile sunt, oricum, întunecate. Chiar și Luna strălucea pentru alții…

Bumbi s-a ridicat buimac de pe salteaua din beci, s-a împiedicat în sacul de dormit și a aterizat în mijlocul încăperii întunecate. Apoi s-a aprins și lumina. Din fața ușii, pe scări, înghesuiți, l-au privit uimiți Severin, nepotul Doamnei și șoferul lui. Bumbi îi cunoștea, i-a văzut de multe ori venind în casa din cartierul aurolacilor.

–Ce cauți aici, mă, boschetar nenorocit? a strigat șoferul.

–Stai, l-a oprit șeful lui, trebuie să lămurim povestea cu calm…

Pentru Bumbi, oricum nimic nu mai era ca înainte, se afla în apropierea unui sfârșit și nu găsea alte răspunsuri pentru descumpănirile din ultima vreme. S-a străduit să arunce o privire lungă și blândă, un mic zâmbet crispat și apoi nimic altceva nu avea de spus. Tăcere… Dinspre cei doi, tot tăcere, dar una plină de dispreț. Liniștea din pivniță avea ceva straniu în ea.

–De ce rânjești, bă, golanule? a strigat tot șoferul, aruncând un picior peste cutiile din care Bumbi își făcuse un fel de masă.

Au zburat ceștile și cănile, o farfurie s-a spart pe cimentul tare, iar becul din tavan a început să fâlfâie des, gata să se stingă. Bumbi a ajuns, ceea ce se putea vedea, umbra unui obiect putred și întunecat. Putreziciune, dar delicată, trebuie să mă credeți… Se vedea înaintând prin zilele de început de primăvară ca într-un dans, doar decorurile îi mai erau cunoscute. Mergea pe sub pământ numai cu capul în jos și, adesea, gheare de animale deschideau brațele agitate ale aurolacilor lui, cunoscuți sau nu, roind prin șanțurile umede ale pieței de cartier.

–Prietene, a început nepotul Doamnei, ca într-un discurs la parlament, cu o bunătate scrobită în glas, e timpul să-ți strângi catrafusele de pe-aici. O lăsăm așa, dacă ești om de înțeles.

–Da. Să trăiți, n-am făcut nimic rău…

–Așa o fi…

–Și să știi că până mâine sudăm poarta din spate și ușa de la beci, să nu te pună dracu să mai încerci să intri p-aici, a adăugat șoferul.

–Bine, plec… Să mă iertați…

–Bă, s-a mai amestecat agitatul, lasă vorba și cară-te din beci. Ai o oră să dispari, dacă te mai prind prin zonă dai de…

Șoferul și-a mâncat cuvintele. Ultimii douăzeci de ani l-au învățat pe Bumbi să-și ascundă gândurile, se temea să mai creadă în ceva, nici să se bucure nu mai putea. E drept, nici nu avea prea multe motive… Lua totul asupra lui, ca un animal de jertfă. Vocea șoferului era răgușită, picături mari de sudoare îi curgeau pe frunte. A scos un oftat adânc, a făcut câțiva pași în dezordine și s-a lovit de colțul unei lăzi, aproape că a strigat de durere. Creierul lui era, cu siguranță, sub stăpânirea unor obsesii amestecate. Severin plecase, l-a lăsat pe el să rezolve lucrurile până la capăt.

–Mă băiete, s-a înmuiat celălalt, eu te cred că e greu și pentru tine…

–Trăim și noi cum putem, i-a răspuns Bumbi, care a început să-și strângă obiectele împrăștiate prin beci.

–Dacă ar fi după mine, eu te-aș lăsa să stai aici.

–Doamna are nevoie de mine, să știi…

–Păi, cam așa e… Dar ce să facem, suntem prea mici noi…

–Mă descurc eu, a mai zis Bumbi. Dar de Doamna mi-e milă, ar trebui să înțeleagă senatorul tău că e plecată bine dintre noi, săraca… E păcat, e tare bună Doamna…

–O să vadă ei cum fac… Bine, te las, descurcă-te și tu…

Bumbi a privit spre fereastră, ieșise soarele. Fața lui a lăsat de la o vreme ca întunericul să se oprească undeva, în depărtare. Arăta ca o pasăre vie, cu aripile rupte. Soarta îi dă fiecăruia o singură dată în viață posibilitatea de a cunoaște adevărul. Bumbi nu mai știa cum să dea vina pe inimă și să păcălească destinul. Până și lașii, încerca să spună Bumbi, se pot bucura de viață.

S-a întors în canal, locul lui vechi era ocupat de Clonțosu, șeful își instalase casa nouă înconjurat de țoale împuțite și de cartoane groase, aranjate într-o ceremonie întunecată. Clonțosu a mârâit ceva, dar Bumbi s-a făcut că nu-l aude, și-a căutat un colț mai îndepărtat și a cărat acolo lucrurile pe care le adusese din beci. Nici măcar Robert, piticul pe care-l ocrotise, nu a avut curajul să se apropie, canalul era plin, se adunaseră toți acolo, era agitație mare, iar pungile atârnau peste cutiile de banane cărate de locuitorii orașului subteran. Pe câțiva dintre ei, Bumbi nu-i cunoștea, erau noi, veniți din alte coclauri ale orașului. Păreau un fel de gardă a noului comandant, omul fără ureche, umflat ca o gogoașă proaspătă prin duhoarea canalului.

Filosoful s-a tolănit și el în fotoliul din care curgeau bucățile lipicioase și putrede de burete, atunci când s-a ridicat i-au rămas pe haine așchiile colorate și jegoase. Pe sub firele rare care-i acopereau fața și ochii, îl studia pe Bumbi și, din când în când, îi făcea semne amețite Clonțosului, într-o încercare de comunicare încrețită și vag colorată. I s-au văzut dinții îngălbeniți și rari, iar transpirația îngroșată i s-a lăsat peste mâinile subțiri și pline de păr cenușiu și sârmos. Aerul a devenit fierbinte și înăbușitor, iar timpul trecea lent și greoi, precum furnicile. Filosoful a dibuit printre obiectele din canal, de parcă ar fi vrut să-și dea seama unde a ajuns.

Strigătul lui anemic a spart tăcerea care s-a lăsat peste aurolaci, cu un șuierat care s-a vrut înfricoșător, dar a semănat cu un fâsâit grețos. Noaptea a început și ea brusc, nu se mai auzeau nici măcar firele de praf din aer.

–Unii ar trebui să se simtă, a zis Filosoful. N-au ce să caute printre noi, nu e locul lor aici, a mai adăugat.

–Păi, să se care dracu de aici, a râgâit și Clonțosu vreo două vorbe molfăite, trezit ca la un semnal adus de aburii din canal.

Amândoi aveau priviri alunecoase și zăceau încolăciți de perspectiva unui atac neașteptat și neprevăzut. Cum nu era o boltă a cerului deasupra, doar petice de drum întunecate se cuibăriseră ca niște viermi uriași prin întunericul canalelor. Bumbi s-a ridicat din colțul lui și s-a apropiat de Filosof.

–Bă, împuțitule, dacă ai ceva de spus, te ascult…

–Să nu mă iei pe mine cu d-astea…

–Cu ce, mă, bălosule? Nu vrei să te arunc în groapa cu căcat din care te-ai și născut?

Bătrânului slinos i-au curs balele de frică. Nu mai mișca nimeni, Clonțosu nu a îndrăznit să-i ia apărarea. Numai Robert cel mic a scormonit printre lemnele putrede de la umezeală, care ardeau mocnit într-o parte. În rest, vorbele n-au răspândit nicio fărâmă de lumină. Bumbi a părut fără vlagă, plictisit, resemnat, nu mai rămăsese nimic din autoritatea lui veche, de comandant al ghetoului. Adesea, singurul sens al vieții stă în clipa care trece cu iuțeală pe lângă oameni și toate încep să semene cu aripile mari de vulturi, adunate foarte departe, în zare.

–Toată lumea tace? a întrebat Bumbi, regăsindu-și o urmă de vigoare.

Și le-a spus ceea ce avea pe suflet, până la capăt… De când plecase de acolo, n-au mai fost la danezi, n-au mai primit ajutoare, păreau liberi, dar apăsați de constrângerile asumate în felul lor. Tabloul din fața ochilor aproape că s-a dezintegrat într-o baltă mare de apă murdară și într-o grămadă de păsări curioase și croncănitoare. Bumbi, dacă ar fi avut cine să-l înțeleagă, le-ar fi spus și că lucrează diavolul printre ei, ochii lui ca două bile albastre îi învăluise pe toți, fără ocolișuri.

Avea în cutia lui din lemn o sticlă mare de rachiu, a golit-o pe toată, a căzut cu fața în jos, cineva a împins totuși niște boarfe umede peste el. A horcăit până târziu, apoi în canal s-a făcut liniște, pe jos zăceau abandonate pungile cu aurolac. O grămadă de cârtițe, așa erau… Și știți cum face o cârtiță, uneori sapă o intrare ascunsă, falsă, scurmă repede pământul, îl scoate cu labele afară, formează o scobitură de rezervă și apoi își vede de treabă, liniștită și în siguranță.

–Hai, scoală-te, l-a împuns între coaste pe Filosof omul fără o ureche, Clonțosu.

–Ce-i? a întrebat buimac celălalt.

–Trebuie să o facem, altfel nu mai putem trăi aici.

S-au târât până în apropierea locului în care Bumbi continua să sforăie, ca un suferind pe ultima sută de metri. Amândoi vedeau, în întuneric, ușierul orb, nemișcat și transpirat. Mâinile mari, cu unghiile netăiate de secole, cu degetele crăpate și butucănoase, s-au încolăcit în jurul gâtului subțiat al lui Bumbi. L-au terminat la repezeală, doi ochi mici au văzut totul, dar Robert piticul s-a strecurat în pământ, s-a ascuns între zdrențele din jurul lui.

Clonțosu avea un nas de pasăre de pradă, o privire golită de lumină și îi atârnau câteva lațe murdare după singura lui ureche întreagă. Luna de dincolo de catacombe a adus razele ei de moarte peste aurolacii amețiți. Doi ochi mici, numai ei, mai priveau înspăimântați și Robert și-a ascultat inima. Era descumpănit, atunci când vrei să-l vezi pe dracul, n-ai decât să-l chemi, el vine cu siguranță…

–Nenea Bumbi, nenea… i s-a frânt vocea în dimineața intrată prin crăpăturile canalului.

Nu mai era nimeni, plecaseră cu toții, ieșiseră ca șobolanii la aer, li s-a oprit respirația înfundată în aurolacul de peste noapte. Robert nu mai vedea, ca într-o oglindă, decât paloare, o ceață, un abur tulbure. Toată imaginea s-a adunat într-un chip hidos. Oricum, noi nu trăim decât o singură spaimă.

–Bă, l-a auzit pe Filosof, a crăpat Bumbi, a murit de băutură, nenorocitul…

Doamna l-a așteptat pe Bumbi până târziu. Nu mai avea, de câteva zile, nicio certitudine și nici nu-și mai bătea capul cu lucruri pe care nu le mai putea controla. Venise timpul să se bazeze pe alții, dar alții nu mai erau… Mulți oameni cu traume craniene și-au pierdut memoria, dar dintr-odată. Doamna o pierdea în fiecare zi, puțin câte puțin. Și, până la urmă, ce este memoria noastră la început? O repetiție simplă, precum refrenul unei melodii. Chiar Acti al ei spunea că întâmplarea ne arată cine este șeful.

Foarte aproape s-au zărit moartea vorbitului, a mersului, a statului în picioare, a statului acolo unde nimic nu mai e al tău, a dormitului noaptea. Nu moartea, de fapt, ci reîntoarcerea… Să nu-ți amintești nimic despre ziua de azi, ce altceva să mai ceri de la veșnicie? Și să dai o formă mai complicată unei lipse de speranță veche de când lumea.

–Ce zi e azi? a întrebat-o pe tanti Filica, care atacase ghivecele cu flori, scormonind pământul și turnând apă, din sticlele de plastic.

–Vineri, Doamnă, azi vine și domn Severin.

–Cine e?

–Nepotul, Doamnă, nepotul, băiatul doamnei Odette… Ce, ați uitat?

–Aha, nu, știu.. Și vine și Lizette?

–La toamnă, nu v-am spus? În septembrie, vine cu domnul Radu și cu cel mic… Să vedeți ce de prăjituri le facem noi…

–Acum sunt în oraș? a continuat Doamna, învârtind o cutie plină cu papiote colorate.

Tanti Filica s-a făcut că plouă, nu i-a răspuns. Un scriitor spunea că absența dovezilor nu este o dovadă de absență și că unul dintre blestemele teribile, pentru om, este că uită și cele mai recente lucruri. De ce să te miri? S-a dovedit că după ce inima se oprește, creierul mai funcționează câteva minute.

–Și tu? Cu ce-ai venit?

–Cu microbuzul, ca în fiecare săptămână…

–Da? Credeam că trebuie să plătesc lumina. Sau gazele?

–Haideți, Doamnă, nu mai glumiți…

Era însă una dintre zilele proaste, în care mintea Doamnei s-a tulburat precum apa dintr-o mlaștină, zburau năluciri amețite prin casă, iar tanti Filica le pândea prin colțurile camerelor, le ataca cu peria lungă, de omorât vietățile mici. Doamna s-a mirat de lucrurile din jur și a părut că le vede pentru prima dată. A început să uite nu doar amintirile, dar și întâmplările de ieri, de azi, a uitat să mănânce, să respire și, într-un fel, să mai rămână în viață. Depresia Doamnei a crescut foarte repede, a început să dispară și limita dintre amintirile din trecut și sentimentele din prezent. Cum este să porți numele unei pierderi? Ajungi să crezi că nici nu mai exiști și că toate persoanele pe care le vezi sunt una și aceeași, ingenios deghizată.

–Nu mi-ai răspuns, de unde ai venit? a întrebat-o de mai multe ori, în aceeași zi, pe tanti Filica. Zici că sosește fata mea? Unde e? Să o așteptăm cu o cafea bună, avem noi în dulapul lui Acti. E o pungă mare acolo.

A privit-o senină și aparent liniștită. Tanti Filica ar fi vrut să spună că tot ceea ce facem merită să fie adevărat, dar nu avea în minte cuvintele potrivite. Întotdeauna eroii cărților pe care le citim pun în viață himerele noastre, iar noi nu vedem altă vindecare decât adevărul. Suntem împreună până la capăt. Ne cerem dreptul de mărturisire, atacăm aerul cu o hemoragie de confesiuni. Nu și Doamna, pentru ea a rămas doar dorința de a trăi simplu, de a nu mai riposta, de a refuza chiar și urmele palide ale propriilor gânduri. Puținii oameni care-o mai vedeau o asemănau cu un portret enigmatic, spânzurat pe un perete vechi de sufragerie întunecată.

De la o zi la alta, Doamna a fugit de memoria ei supraîncărcată și a ascuns amintirile, inventând vise neutre. Se poate să stăpânim hazardul? Se întâmplă să ratăm totul, mai puțin tandrețea. Și mai vorbim despre o foame de inocență, de nevoia de a-ți curăța propriul sânge și de a-ți odihni inima. Doamna hiberna în spatele perdelelor groase, pe care tanti Filica le scutura în fiecare săptămână. Acti zicea că unii oameni sunt ca niște papagali bolnavi de inimă, cuvintele lui și le amintea cu mare precizie.

De câteva seri, Doamna a așteptat să vină cineva din beciul casei, uneori a crezut că e Bumbi în sufragerie, alteori că președintele Academiei i-a adus noua carte, chiar se întreba ce carte ar trebui să primească. Și nenea Turda s-a strecurat, tot prin peretele subțire, el se scursese deja dincolo de amintirile răsturnate ale gazdei. Nu s-a mai auzit, de jos, nicio mișcare. La sfârșitul săptămânii, sâmbătă seara, Doamna a plecat încet pe coridorul care ducea în spatele casei, a aprins toate luminile, a deschis ușa pivniței și a dibuit butonul ascuns, pe care de obicei îl căuta mult și fără succes. S-a oprit în capătul de sus al scărilor.

–Dragul meu, băiete, ești aici? a întrebat.

Era pustiu și frig. Doamna s-a cuibărit lângă umbra ei, au măcinat-o întrebări mărunte, nici n-ar mai fi putut să vorbească despre libertate, doar ceva singurătate rămăsese prin preajmă. În mintea ei nu mai erau decât linii drepte, spirale răsucite și melancolii copleșitoare. Găleți de apă pline, atât a mai rămas acolo… Iar în marginea ușii, o veșnicie… A învățat să accepte lucrurile simple, atunci când era tânără, Doamna le spunea bătrânilor ei pacienți că în viitor povara trecutului va fi ocolită, urâțenia va fi îndepărtată din genele noastre. În beciul rece și pustiu a venit timpul uitării, până și acolo. Și până la capăt… Doamna a găsit niște fotografii abandonate ca semne de carte, prin volumele scoase din bibliotecă. A zâmbit chipurilor tinere de acolo, cu fețe înguste, de veverițe și nu s-a mai întrebat nimic despre identitatea pierdută a personajelor. Chiar dacă nu mai era stăpână nici măcar pe propriul timp, Doamna a înțeles că atunci când un om coboară o secundă, vocea nu vrea decât să ocolească răspunsul.

Totuși, își mai amintea monologul matinal al lui Acti, fata mea, zicea el, toată lumea a aflat că viața nu e decât o vorbă zgâriată pe un carton prăfuit. În fiecare zi, valuri domoale se depărtează de fâșia însorită de iarbă umedă, iar clopotul mare anunță o plecare.

–Vezi, spunea Acti, nu știm acum ce mult vom avea de pătimit la bătrânețe.

–Dragul meu, îi răspundea Doamna, devine tot mai mult o desfătare să simți că ai totuși o inimă care se mai află la locul ei.

–Pentru că nu spunem niciodată adevărul și nu avem nici bucuria unei minciuni reușite, se înfierbânta soțul Doamnei.

Spinarea curbată a oamenilor a supărat-o mereu pe Doamna, au fost ani întregi trăiți lângă oameni nefericiți, dar i-a rămas de fiecare dată și un strop de noroc. Au trecut peste ea încercări diferite, dar au așteptat-o mereu și altele… Dintr-odată n-a mai fost cu ochii în patru, le-a răspuns tuturor cu un surâs obligatoriu, vedeți, le-a spus, sunt o femeie cumsecade.

–Nu e nimeni aici? a mai întrebat din ușa beciului

Nu era. Altfel decât înainte, ea nu s-a mai putut clinti din loc, din cauza unor primejdii neștiute. Până și hainele au început să aibă un trecut anume și să o amețească mirosul lor.

–Iarăși te-ai scufundat, i-a zis Odette, ultima dată când s-au văzut.

–În ce, sora mea?

–În propria ta poveste, nu simți?

–E o răfuială mai veche cu mine? Când eram tinere îmi venea să-ți trag un ghiont în spinare.

–Aha, îți amintești că am fost și noi tinere?

–Parcă… Dar am fost?

–Avea dreptate Acti al tău, ai fost tenace ca o căpușă de lux…

–Zău, așa zice?

–Iar începi? Așa spunea, domnișoară, așa scotea el vorbele prin fumul de la pipa cea vestită…

Fiecare om își are muzica lui, notă cu notă, sunet cu sunet… Doar noi suntem încă vii și agitați. S-a întâmplat tot mai rar ca Doamnei să-i sară din gură cuvinte întregi, ele s-au ivit în valuri neașteptate, de parcă ar fi stat la pândă undeva, în adânciturile ascunse din pământ. Un gând stingher o ocolea pe Doamna, în clipele furate uitării. A încercat să nu arate suferința. Cum ar putea, se întreba, să reușească o bătrână singură ca ea? A fulgerat-o o idee, i s-a părut importantă și, după numai câteva clipe, a rămas în beznă: la ce mă gândeam, Dumnezeule? Bătrânii, de altfel, îndură ușor un refuz, se supun, pentru ei noaptea se face de necuprins, timpul devine pustiu și fără rost. Au, cum a mai spus cineva, timp de prisos și toată viața înapoi.

A ajuns greu sus, în casă, și a mai așteptat să apară prietenul din ultima vreme. Povara trupului ei învechit era suportabilă, o putea căra încă. Mai greu era cu inima, arterele ei se umpluseră de bătrânețe. S-a clătinat pe picioare, și-a zărit propria față ca pe o pată, zâmbetul i s-a șters definitiv.

În urmă cu câteva zile, în curte, așezată pe o bancă, l-a auzit pe nenea Turda vorbind cu vecina de alături.

–Am primit pantofi de la răposatul. Vin de la înmormântare.

–Domn Colonel, nu? a întrebat madam Nichita.

–El, a avut pomană cam săracă, e un zgârcit băiatul ăla al lui, deși i-a lăsat o avere…

–Ai mai primit și alți pantofi, nu-i așa?

–Păi da, de la armean… Acterian, vecinul, acum vreo trei ani…

–Și i-ai purtat?

–Sunt noi, nepurtați și mă strâng de mor.

–Pantofii de mort strâng întotdeauna, te bat la călcâie, a zis femeia.

–Să știi, bre, să știi…

–Poate o să-ți vină atunci, nu se știe…

–Când atunci? s-a opărit nenea Turda. Fugi, cucoană, nu mă îngroapă ai mei cu pantofi de pomană…

Doamnei i-au trebuit clipe numeroase ca să-și amintească drumul spre intrarea în casă, amăgită de vorbele bătrânului drojdier, care n-o mai vizita, se cam terminaseră rezervele din sticlele domnului Acterian. Să stai de pază… Măcar cinci minute… Să pășești prin beznă ca prin propria ta libertate… Să faci un pas și apoi să dispari… Atunci când o santinelă anonimă îți arată drumul periculos, să te întrebi: Doamnă, bătrânico, mamaie, băbuțo, unde te duci? Ea habar n-avea unde se mai poate duce. Bezna era tot acolo, coborâse în curtea cucerită de primăvara nouă. Doamna n-a intrat în panică, îi mai auzea încă pe vecini și se învârtea în jurul casei, i se agățaseră de haine resturi de frunze și de iarbă umedă. A pipăit conturul băncii de la intrare, l-a lovit cu degetele, tăblia mesei de fier era și ea plină de resturi verzi. Speranța Doamnei a rămas agățată de întâmplări și de intuițiile ei spontane. Ele vor însoți întotdeauna bătrânețea.

La jumătatea lui mai, Severin a luat-o cu mașina și a dus-o la azil. Doamna n-o mai văzuse pe Odette de peste o lună, de la Paște. A fost bolnavă, i s-au umflat picioarele, au internat-o și la spital. Nu i-au mai spus totul Doamnei, nici ea n-a întrebat nimic despre sora de la azil. Din când în când, în zilele de singurătate, au apărut niște umbre, mergeau în vârful picioarelor, treptele puteau să mai aștepte. Doamna nici n-a mai călcat pe ele, iar câinele din curtea vecinei își ținea coada strânsă între labele din spate, pe întunericul gros ca smoala.

–Te las aici până diseară, vin eu să te iau acasă, i-a zis Severin, atunci când au intrat pe aleea din fața azilului.

–L-am auzit eu, i-a răspuns Doamna, îți dau în scris sângele și sufletul meu.

–Pe cine, tanti? Pe cine ai auzit?

–Ei, trăncănesc și eu, sunt fermecată de naivitatea poveștii.

Ei da, a gândit Severin, oamenii dragi care ne înconjoară n-ar trebui să fie mereu de acord cu noi. Era o veche legendă, a ochiului fără pleoapă, mereu deschis, cel mai teribil dintre chinuri.

–Tu vezi cerul care se ușurează de povară? l-a întrebat Doamna, pe treptele mari de la intrare.

A început să plouă. Acti mai spunea că începem mici, creștem mari și ne stafidim repede. Lumea ne face mici înainte de a ne micșora noi înșine. Micile greutăți au împovărat-o și pe Doamna, întâmpinată de veselul doctor Sneker în holul mare al azilului.

Odette a așteptat-o întinsă în patul ei, avea încă piciorul drept umflat, dar nu-și pierduse zâmbetul de fiecare zi. Cândva, în vremurile bune, ea spunea că neliniștea lăuntrică reprezintă starea noastră cea mai firească. Au rămas multe lucruri pe care nu le știm și o mulțime de întâmplări nepotrivite. Să nu ai teamă, le spunea mama lor, vei ajunge mereu la capăt.

–Ce faci, uituca mea? a întrebat-o Odette.

–Mi-a căzut un greiere în cap, i-a răspuns Doamna, care nu s-a mirat că sora ei e bolnavă, a dat impresia că așa a găsit-o la azil și în celelalte vizite.

–Ce-ți pasă, mergi, te miști…

–Da, sunt vie, draga mea… Așa crezi? De ce ești singură, nu mai era cineva cu tine?

–Ai și uitat-o pe madam Chelaru de la sfatul popular?

Doamna nu și-a amintit mare lucru, se credea într-un balansoar din trestie, se legăna cu el, se lupta cu mulțimea de cârcei de la picioare, s-a retras în carapacea subțire, pe care o purtase cu ea, în timp ce prin aerul cald al încăperii plutea o adiere fără memorie.

–Au luat-o rudele, a plecat acasă.

–Cine? s-a grăbit Doamna să întrebe.

–Vecina, fată, femeia aia mică pe care o găseai aici.

Lucrurile i s-au părut încurcate, Doamna a avut senzația că o pândește cineva dincolo de patul în care Odette și-a întins picioarele betege, peste niște perne ridicate la margine. Tulburarea ei se lipise de ferestre, ai fi putut să-i zărești conturul șters, s-a profilat ca un abur peste sticla curată. De fapt, madam Chelaru murise cu o săptămână mai înainte, au găsit-o pe jos, în baie, vânătă la față și cu capul spart de gresia rece. Odette n-a vrut să-i mai dea Doamnei încă o povară în plus. Și-a simțit genunchiul înțepenit și i s-a părut că poartă un sac în spinare. Și-a amintit o poveste veche, despre cătușele dorinței de a trăi și n-a mai înțeles, ca atunci, cum se poate elibera trupul de legăturile acelea strânse. Deși a bănuit că se apropie miezul unei primăveri tinere, nu s-a putut bucura de nimic, sora ei rătăcită vâslea prin valurile mici, fără să descopere măcar un singur mal în apropiere.

–Știi, a mai zis Doamna, nu-l mai am pe Bumbi.

–Nu înțeleg, care Bumbi?

–Băiatul, dragă, cel care mă vizita acasă. Fata lui a plecat mai demult, dar el a mers cu mine la piață, mi-a cărat bagajele, sacoșele cu legume.

Odette a crezut că e o altă închipuire, dintre cele multe pe care le descoperise Doamna. Sora ei nu măsura decât unele cuvinte și nici pe acelea foarte precis. I se mai întâmplase și altădată, chiar și când erau tinere, ca mintea să-i zboare aiurea. Și atunci obișnuia să nu lămurească unele lucruri, dar nici nu și le punea în spinare, pentru că întorcea capul și ridica din umerii. Ce-ți pasă, zicea, eu dacă vreau nu mai văd pe nimeni…

–Ce e cu părul tău?

–Ce e? s-a uitat Odette lung… E ceva?

Odette își pierduse luciul părului, îi atârna aspru și răvășit în jurul capului tot mai mic. Știa că i se vedea și lipsa protezei de sus, aerul fluiera prin găurile mici și negre. Nu era chiar o agonie, între ele, dar nici prea departe nu părea să fie.

–Doamnele mele, salutări de primăvară, s-a auzit din ușa deschisă brusc, doctorul Sneker care a apărut de undeva. Mă primiți în dulcea voastră conversație?

–Nu e prea veselă, doctore, i-a zis Odette.

–Respirați adânc, doamnelor, afară a venit primăvara.

–La noi nu mai vine primăvara, e cam târziu.

Doamna nu îi asculta, măsura cu privirea dunga din plastic de la marginea tavanului. Așezat alături, pe un fotoliu mic, Sneker a început o lungă istorie, cu azilul și cu fratele lui din Germania, care ar vrea să se retragă din afacere. Timpul, doar el, a pășit mai departe.

–Așa spune și Acti, că e bine să cazi singur într-o zi de vară, precum un fulg de zăpadă.

–Cam înțelept bărbatul tău, dragă Doamnă, a râs scurt doctorul.

–Tot el, oameni buni… Cum am putea să auzim toate vocile răgușite și să le mai și răspundem?

–Vă las, se apropie masa de prânz…

–Ce tot spunea domnul de adineauri? a întrebat Doamna, după ce Sneker a ieșit din cameră. E ca o cupolă de tăcere…

–Cum e? a ridicat Odette capul de pe pernă. Cupolă de ce?

A privit-o pe sora ei mai mare din marginea durerii, a neputinței. Nu prea i-a stat în fire suferința, își clătina capul doar ca să și-l simtă pe umeri. Soarele a intrat pe fereastră, a făcut în aer mici scobituri în care a încercat să-și vâre degetele de la o mână. A luat-o somnul, în cameră s-a așezat peste cele două femei tăcerea.

Doamna s-a ridicat greu, și-a întins mâinile, și-a îndesat mai bine vârful picioarelor în pantofi, apoi și-a încheiat nasturii de la sacoul pe care îl lăsase atârnat peste umeri. S-a simțit departe de toate adevărurile, s-a veștejit ca o legătură de salată abandonată într-un colț de bucătărie, care s-a stafidit și s-a făcut urâtă, îndată ce și-a pierdut strălucirea. Mintea Doamnei ar fi stat la pândă, dar fără speranțe. S-a pomenit așezată într-un ungher nepotrivit și era la fel de inutilă ca un obiect pe care nu-l mai ridica nimeni. N-a încercat-o nicio bănuială din cele vechi, iar pe chip i-a stăruit expresia de confuzie, una de fiecare zi.

Păsările cântătoare, zicea cândva Acti al ei, au nevoie întotdeauna de o ramură pe care să se așeze. N-a mai încercat să exprime cumva ceea ce s-a întâmplat cu ea, a făcut pauze lungi de gândire și a strecurat privirea printre pleoapele aproape închise.

A ieșit în curtea azilului. S-a îndreptat spre porțile deschise, i s-a părut că vede o gaură mare, neagră, răsucită dincolo de fiarele și tăbliile vopsite în alb.

–Ați ieșit la plimbare? a întrebat-o o femeie, ocupată cu ceva în fața magaziei plină cu pubelele de gunoi.

–Puțin, să-mi îndrept oasele astea…

Cealaltă a râs un pic, dar s-a răzgândit imediat, s-a întors la treaba ei. De la o vreme, Doamna a dat numai răspunsuri iuți, speriate, iar fața i-a devenit plină de supunere, toată feminitatea de altădată s-a topit în mulțimea de lucruri pe care nu le mai înțelegea. Adevărul i-a rămas o himeră… Era singură, dar bănuia o respirație străină, care ieșea printre rândurile de flori, plantate în curtea azilului. În ziua de mai pe care încerca să o ducă până la capăt, cuvintele i s-au făcut cenușă, devenea surprinsă atunci când le mai folosea, iar inima i-a bătut mai repede și mâinile i-au tremurat mai puțin. S-au adunat câteva luni de frustrări, ronțăia, dimineața, pâinea prăjită și lăsa ușa întredeschisă, pentru ca o fâșie de lumină să vină de pe hol. A încercat să-și amintească faptul că se afla într-un loc singuratic. A învârtit în aer un pumn, furioasă, și a încercat să compenseze uitările numeroase.

Doamna a ajuns dincolo de porțile azilului și s-a oprit, ușor aplecată în față, într-un echilibru incert și speriat. Ce se întâmplă atunci când se termină amintirea? Ca și scrisul, de altfel… Cuvintele care au alergat prin paginile poveștii s-au oprit fericite, la locurile lor. Și au apărut visele sumbre, toate au luat-o razna, tot așa cum se petrec lucrurile cu oamenii ajunși la bătrânețe. Ceva a continuat să se mai învârtă prin căldura lor rătăcită.

Un scriitor a spus că totul e un vis frumos, în care ne cufundăm cu toții, dar ne trezim din el doar câte unul. Nemișcată, în fața azilului, Doamna și-a întors capul spre dreapta. În depărtare se vedea stația tramvaiului cu care a venit de multe ori la sora ei, Odette. Erau acolo două tramvaie, la capăt de linie. În stânga se vedea, tot în depărtare, pădurea mare, deasă, întunecată și necunoscută.

Doamna și-a plimbat privirea de la una la alta, multă vreme. Într-un târziu a început să meargă. A luat-o încet spre pădure…