S-a pregătit toată dimineața, a sunat-o cineva chiar de la prima oră, de la cabinetul  președintelui Academiei, a spus vocea de femeie tânără din telefon.

–Va veni o mașină să vă aducă la noi, la ora 14, așa cum ați vorbit cu domnul președinte.

–Bine, am înțeles… a răspuns și a rămas cu ceașca plină cu cafea suspendată la jumătatea drumului obișnuit.

Își pregătise textul, erau adunate în ele noutăți despre geriatria medicală, așezase paginile într-o mapă veche, lăsată de Acti în biroul său de la mansardă. Cartonul acela mirosea a tutun aromat, din pipa decolorată a soțului ei. Dulceagă bucurie, îi venea să recunoască, își amintea cum striga el din baie uneori: caută răspunsul, Doamnă, nu clăbucii!

Îl cunoștea bine pe noul președinte al Academiei, a fost cel mai bun prieten al soțului ei. De la moartea lui Acti nu l-a mai văzut, înainte nu trecea nicio săptămână fără să le facă o vizită.

–Nimeni nu are zacuscă mai bună, zicea el, întinzând cu migală, peste feliile subțiri de pâine, amestecul roșu de legume coapte și ciuperci.

–E cel mai tare medicament, zâmbea Acti, mie mi l-a aplicat de peste patruzeci de ani…

–Vezi? întreba Doamna. Este primul meu pacient, tinerețe cu zacuscă, asta e rețeta…

–Domnule, striga prietenul lor, academicianul, de-aia vă spun, elita nu are vreme să fie lirică, ea halește…

–Și râgâie, îl completa Acterian.

–Corect… Behăie peste tot. Nu vedeți că lumea iubește falsurile și etichetele?

Erau seri frumoase, se prelungeau până târziu, spre miezul-nopții, când îl chemau pe șoferul lui, de la Academie, să-l ducă acasă pe musafirul îndopat cu zacusca tradițională, cu ghebele în oțet și alte delicatețuri aduse de Doamna pe tăvile vechi, aurite, sclipitoare și vesele. Prietenul lor avea o teorie cu privire la aerul îndoit al fiecărei zile. Haosul, le repeta el, crește de luni până joi, apoi totul începe să se liniștească.

–Vedeți, de-asta vin eu pe aici la sfârșitul săptămânii, am stofă de martir, nu credeți?

Scotea din geantă un pieptene și-l trecea, nervos, prin părul dat cu ceva lucios și cam unsuros. Tocmai de aceea, scârțâia ca o tablă subțire atunci când vorbea cu Acti, așezat pe fotoliul din colțul sufrageriei, pe Doamna se întâmpla destul de des să o apuce somnul. Doar că în mâini ținea bucăți mici de prăjitură și ghemotoace de la șervețelele rupte. Era vag atentă la dialogul celor doi bărbați, cuvintele se lăsau repede strunite, după ce fluturau prin aerul parfumat al casei. Doamna rămânea cu privirea pe limbile late ale pendulei din  perete, i se părea că e oprită, pentru că nu ticăia deloc.

–Cine, el? întreba Acti, atent la un nume rostit de prietenul său. Are niște dinți de radiator…

–Corect, i se răspundea, nu se uită nici în dreapta, nici în stânga și bate câmpii.

–Domnule, n-ai ce să-i faci, doar mizeria eliberează geniul.

Doamna chicotea, știa că vorbeau despre unul mare, de la partid, care răspundea și de Academie, venea des acolo, cu haina plină de mătreață. Ea răsfoia o carte pe care Acti o abandonase pe măsuța din sufragerie.

–Draga mea, îi spunea academicianul, întorcând greu capul spre locul ei din cameră, fără pastilele de tensiune și un pic de alcool, bărbații ar muri de plictiseală.

Îl cunoștea bine, era obsedat de chestiile mici, făcea colecție de butoni pentru cămăși și avea în debaraua vilei lui mii de capace de la sticlele de bere, adunate din toate deplasările prin Europa. O cunoscuse și pe nevasta lui, o femeie frumoasă, înaltă, plină de grație. A murit de câțiva ani, încă nu se știa cauza, Acti auzise ceva, un zvon, dar nu vorbeau niciodată despre moartea ei.

A sunat-o în urmă cu trei luni, nu mai vorbise cu el de la moartea lui Acti, a aflat de la televizor că a fost ales președintele Academiei. O vreme a fost supărată,  numai că Doamna  n-a putut niciodată să țină supărările prea mult. O trăgea inima să se împace cu oricine. Cum râde oare o învingătoare? o întreba Acti. Poate că oasele noastre sunt bătrâne, șubrede, fragile, secate și slăbite, dar să nu ne lăsăm înșelați, sentimentele stau închise în pungi mici, albastre, gata să se deschidă în prima dimineață mai senină. Tot Acti, tot el, își amintea Doamna…

–Iertare, i-a zis el la telefon, nu te-am mai văzut de mult.

–Să fie, a răspuns Doamna.

Devenise ca o poveste pe care o citea foarte des, în ultima vreme, o recitea chiar, o învățase de tot. Ochiul fără pleoapă… Nu era  o remușcare lipsită de milă, poate doar o frunză de salcie obosită și creață. Apoi, vechiul prieten al lui Acti i-a povestit despre întrunirea de la Academie,

–E o sesiune națională de comunicări, avem o secțiune de genetică și geriatrie. Dacă tot vom publica vechiul tău Tratat de geriatrie aș vrea să ne prezinți ceva, noutăți, revoluții în lumea voastră…

–Bine, o să vin, i-a răspuns repede, ca să scape de o grijă pe care o înțelegea mai greu.

–O să te mai sune secretara mea, ar fi peste câteva săptămâni…

Fruntea Doamnei se acoperise de picături de sudoare, le simțea reci, ajungându-i pe gât. Sora ei, atunci când erau foarte tinere, obișnuia să spună că oamenii bătrâni ar trebui să doarmă între flori. De altfel, chiar și Doamna simțea cum suma încâlcită a întâmplărilor de altădată dădea pe dinafară, într-o memorie încordată. Era copleșită de un soi de neliniște a singurătății și își simțea pleoapele tot mai grele.

I-a făcut bine să-și aleagă tema pe care să o susțină în sesiunea aceea festivă, a scris, a șters, a tăiat, a adunat date și idei mai vechi și mai noi. Uneori avea senzația că au lăsat-o puterile, semăna cu un balon moale și dezumflat. Își dorea să devină invizibilă, dar era cu putință? Nimic nu mai semăna cu timpul de altădată.

–Mâine la ora 14, i-a reamintit secretara, care o mai sunase.

I-a dat adresa, au mai schimbat apoi câteva vorbe. A ațipit în fotoliu, așa cum se întâmpla des, cu foile pline de scrisul ei mărunt, răsfirate peste genunchi. Era cuprinsă de îndoieli, iar răspunsurile îi veneau în frânturi, luau alte forme de fiecare dată. Nu se putea hotărî, înșirase pe scaunele din sufragerie costume, fuste, bluze și eșarfe. Fiecare obiect avea o istorie, pe unele le mai știa, pe altele le amesteca deja.

–Acti, tu ce zici, am nevoie de sfatul tău… Cu ce să mă îmbrac mâine? Zâmbești, ce-ți pasă?

Skype-ul suna în gol, nici Lizette nu i-a răspuns, era abia prânzul în Canada, e la lucru, și-a spus. După cum o dureau oasele, știa că o să plouă peste noapte. S-a ridicat târziu și a intrat în baia de lângă dormitor, era una dintre serile acelea în care își ura mersul împiedicat. Undeva, la subsolul casei probabil, a căzut un obiect metalic, l-a auzit rostogolindu-se prelung. Vreo pisică, poate Olguța, și-a zis, din instinctul încrâncenat al întunericului coborât peste casa ei.

Toată dimineața următoare s-a plimbat agitată prin camerele de sus, de jos… Și-a pus costumul negru, cu două piese armonioase, așa spunea Acti, când o vedea îmbrăcată cu el. S-a dus des în bucătărie, uitând să ridice ceașca de fiecare zi, primită tot de la Acterian. Și-a tot aruncat privirile peste paginile pline de cuvintele complicate, la care muncise aproape două luni. A intrat în hol, cu pantofii în mână, o înduioșa faptul că soarele se strecurase prin ferestre, lăsând dâre amestecate de lumină peste parchet, mobile, covoare și pereții plini cu tablourile cumpărate de soțul ei.

La ora anunțată, șoferul mașinii oprite în fața porților a sunat prelung. Doamna era gata, a mai tras cu ochii spre oglinda din hol și a coborât scările pline de frunze uscate. Bărbatul tânăr, în costum, cu o cravată îngustă atârnată peste cămașă a salutat-o ceremonios.

–Unde plecați, bre Doamnă? a bubuit vocea lui nenea Turda, din spatele gardului de șipci maronii.

–Bună ziua, i-a răspuns, strecurându-se repede prin ușa larg deschisă a limuzinei.

În bulevardul din apropiere au dat de o coloană de oameni, mergeau tăcuți și purtau pancarte colorate și eșarfe albe. Doamna s-a uitat pe geam, mașina se oprise pe marginea străzii, oamenii erau lipsiți de vlagă, semănau cu o apă liniștită, nicio undă, niciun val nu se zărea, nici măcar eșarfele acelea nu fluturau. Bărbații își țineau ochii ascunși sub cozorocul șepcilor galbene.

–Cui s-or fi predat oamenii din stradă? l-a întrebat pe șofer.

–Poftim? s-a întors tânărul în costum, spre bancheta din spate.

–Bărbații și femeile… Nu vedeți că au amuțit?

–E un protest, ceva…

Din scaunul moale, Doamna se uita încruntată, devenise brusc confuză și obosită, dar cerceta figurile ultimilor oameni, desprinși din masa aceea tăcută, înțepenise cu privirea prin geamul curat al mașinii, abia dacă recunoștea ieșirea din cartierul ei, în care trăia de o jumătate de secol.

–Gata, am ajuns, aici puteți să coborâți, i-a spus tânărul, oprind la intrarea mare a Academiei și s-a dat repede jos, deschizându-i Doamnei ușa din spate.

A urcat scările, cam multe pentru picioarele ei amorțite, în față erau câțiva domni în vârstă, cu cravatele și costumele cam demodate, scoase de curând din sacii de plastic, care le protejau de molii. Aveau pantofii lustruiți și sporovăiau veseli, îmbrățișându-se anemic.

–Hei, ce faci? Bine-ai venit, a întâmpinat-o pe Doamna un bătrân înalt, cu largi mișcări ale mâinilor nefiresc de subțiri.

–Mulțumesc, bine, a zis repede Doamna, întrebându-se  cine Dumnezeu o fi omul acela.

Coridorul pe care s-a strecurat devenise foarte îngust, un aer întunecat o învăluise, simțea o burniță șuierătoare, dinspre ferestrele uriaș și nici dacă ar fi vrut Doamna n-ar fi putut să deosebească despărțirea soarelui de orizontul sumbru. Auzea un amestec de voci, cu neoanele bâzâind în amfiteatrul Academiei. Președintele, pe care l-a descoperit într-un târziu în spatele cutiei cu microfoane, cu mâinile puse peste pupitrul transparent, făcea probe acustice, unu, doi, unu, doi, se aude?

După discursul lung care a urmat, au trecut în sălile speciale, Doamna a nimerit greu încăperea pe ușa cărei era trecută secțiunea medicină și geriatrie… Și-a citit comunicarea, era privită cu interes, toți știau că a fost una dintre, cum a prezentat-o un domn mai tânăr, somitățile geriatriei din țara noastră. Cineva, de alături, a început, mai târziu, o conversație somnoroasă, Doamna îi vedea pleoapele care ascundeau imagini uitate de mult. De când intrase în sală, o încăpere cu acoperiș înalt și oblic, a simțit mirosul de vopsea lăcuită, îi zgâriase nasul, iar în jur defilau umbre cu margini largi, atârnând până la podea.

Toate întâmplările zilei au obosit-o. Auzea în jur clănțănitul protezelor, era un amestec de zâmbete și grimase, întins peste lumea academică și scorțoasă.

–Îți spun eu, draga mea, repeta vecina Doamnei, pe care o știa, a fost o vreme chiar directoarea institutului de la care ieșise la pensie, îți spun eu… Oamenilor le place să fie furați, băgați în seamă, au o busolă nebună în creier.

Nu i-a răspuns, ce-ar fi putut să zică? Se uita la savanții adunați, ca și ea, într-o grămadă de inteligență înghesuită pe scaune de catifea și toate i se amestecau în minte. Turda… vecinul… Doar pe el îl avea în fața ochilor, un măscărici bătrân, o paiață crăcănată… Pica mereu pe capul ei, ca o pleașcă, lipicios și însetat, precis că o va striga și la întoarcere, dintre ulucile lui vopsite.

–Orice idiot te poate emoționa în vremurile pe care le trăim, mai șoptea de alături distinsa doamnă, rujată intens, culoarea părea întinsă peste tot, până aproape de urechile mici.

Președintele i-a făcut un semn amical, la plecare. Era într-un grup care sporovăia de zor, atârnat pe scările de marmură bătrână ale Academiei.

–Trec să te văd într-o zi, i-a zis, apropiindu-se și sărutându-i mâna.

Doamna s-a urcat în aceeași mașină, cu șoferul cel tânăr ținând ușa deschisă, cu un aer înflorit brusc de adierile toamnei.

–Nu mai intrați pe stradă, i-a spus Doamna, atunci când mașina a ajuns în capătul bulevardului și când ar fi trebuit să o ia la dreapta.

–Sigur vreți să coborâți aici? a întrebat el.

–Mă mai dezmorțesc și eu puțin, mulțumesc…

S-a uitat derutată spre aleile din față, de parcă nu le mai văzuse până atunci. Dintr-o dată capul a început să-i ardă, parcă îi trosneau tâmplele, iar sângele i se lovea de pereții elastici. Cu dosul palmei își ștergea sudoarea de pe frunte și toate imaginile acelea i-au intrat înghesuite în cap. Încă îi mai plăcea să colinde singură străzile, să meargă pe urmele cunoscute ale cartierului, să asculte frânturile de discuții ale oamenilor, cei mai mulți bătrâni ca și ea. Trecea mereu pe la locurile prin care umblase cu Acti, în fiecare sâmbătă după-amiaza rătăceau printre casele vechi al cartierului de lângă lac, soțul ei vorbea fără oprire, iar Doamna îl asculta vrăjită. Lucruri fără însemnătate…

A trecut de poarta casei, derutată și confuză, era un animal mic, rătăcit prin locuri necunoscute. Nu părea să-și fi descoperit strada, își trăgea fără grabă pantofii lăcuiți peste asfaltul curat. Doamne, și-a spus, n-am mai purtat pantofii de la moartea lui… Excesul de vânt, încolțit prin copacii cartierului i-a înmuiat creierul și nu a mai avut forța să-și amintească decât umilințele vârstei și ale uitării, într-o după-amiază neagră precum gura unei paciente părăsite de doctorul fără putere, din cabinetul întunecat.

–Hai, bă, uite o babă…

–Mamaie, ai grijă, trece trenul…

–Uite, bă, cum îi scârțâie  pantofii… E gătită, fata…

Gașca veselă de aurolaci a înconjurat-o în capătul străzii, undeva în apropierea pieței. Strada era pustie și nicio mașină nu se zărea în depărtare. Doamna nu a făcut nimic, s-a uitat năucă la tinerii strânși, cu pungile lor sticloase în mâini, chiar și faptele deveniseră dintr-odată o nălucă.

–Scoate, tanti, banii, țipa unul mai mic și cotonog, trăgând de geanta Doamnei.

De obicei, vocile care vorbesc cu mai multe fețe nu sunt niciodată ascultate. De aceea, toate strigătele din jurul Doamnei păreau un râs înfundat sau un chicotit amestecat, care devenise un fel de murmur leneș, moale, dacă nu  chiar o șoaptă anonimă. Totuși, haita jumulită s-a oprit din hărmălaia jegoasă, era ceva în femeia de acolo care descuraja orice apropiere a unora ca ei. Un teritoriu al nimănui se ivise după colțul scenei, piesele din decor au căzut cuminți, una câte una. Și apoi a apărut Bumbi.

–Gura, a strigat el și s-a făcut liniște. Aveți un minut să dispăreți…

Bumbi avea un fel de a privi peste umerii celorlalți, de parcă nu spera să mai apară și altceva sau altcineva, adică o viață care să-l dezamăgească mai puțin. Lăsa mereu în urma lui un gol mai mare decât spațiul pe care-l ocupaseră înainte, el sau ceilalți.

–Iertați-ne, i-a zis Bumbi făcând o plecăciune în fața Doamnei.

–Dar… cine ești? Ei cine sunt? s-a mai hotărât să întrebe.

–Amărâți, Doamnă…

Îl cerceta pe tânărul înalt din fața ei, era îmbrăcat în haine strâmte, avea o față ascuțită, mărginită de perciuni subțiri și negri, care săreau în ochi după fiecare bărbierit matinal. Nu e sigur că observase toate astea…

–Tinere, n-ai fost și dumneata?

–Unde, Doamnă?

–Azi, cred că te-am văzut în sala de conferințe…

Bumbi a privit-o năucit, a început apoi să sară într-un picior, dar o făcea concentrat și sigur pe el, de parcă aștepta pe cineva să sosească, o privea fix în ochi pe Doamna și rotea mâinile, ca și când aterizau pe lângă ele avioane de luptă.

–Doamnă, vreți să vă duc acasă? a continuat Bumbi.

–Acasă? Da, ești drăguț… Dar știi unde stau?

–Știu, Doamnă, sigur că știu…

Ea nu s-a mirat, a pornit încet înapoi, pe trotuar o pereche ciudată măsura crăpăturile din asfalt, într-o plimbare tihnită prin cartierul scufundat în liniștea serii. Bumbi și-a aprins o țigară, fumul se aduna în spatele lor în rotocoale groase, într-un desen înconjurat de culori tot mai intense. Un alai ciudat îi urma, erau câțiva aurolaci mici, însoțind la o distanță respectabilă perechea din fața lor. Doamnei nu i se părea nimic de neînțeles, bătrânețea, zicea adesea Acti, e atunci când începi să uiți cuvintele, chiar dacă ele îți stau liniștite pe limbă. Numai că rămân acolo. Te duci să iei ceva, mai spunea soțul ei zâmbind, dar când ajungi acolo nu mai știi ce căutai. Uneori uiți chiar și ziua săptămânii în care ești, apoi luna, apoi anul…

–Am ajuns, Doamnă…

–Da? Sigur, aici stau… Mulțumesc tinere? Te știu de undeva?

–Nu cred, Doamnă…

–Atunci, bună seara…

L-a privit mai departe, din poarta casei, se depărta însoțit de gașca de copilandri, care prinseseră glas, Bumbi mai trăgea câte un șut amical, unora dintre zdrențăroși. Bumbi avea o vestă cu ținte argintii, o pălărie largă pe cap și mirosea ciudat, lăsase în urma lui adierea aceea. Doamnei i se părea că sunt în apropiere niște plante uscate și aromate, pe care le frământase între degete și mireasma aceea îi intrase în nas, o simțea până undeva, în adâncurile feței atacate de răcoare.

–Auziți, Doamnă? a mai strigat el, ajunsese deja departe, în lungul străzii, în timp ce femeia nu se hotărâse încă să intre în curte.

–Mulțumesc, i-a răspuns oarecum la întâmplare, vocea nu s-a dus până la Bumbi…

–Dacă vă mai supără cineva să-i spuneți că are treabă cu mine. Mă cheamă Bumbi, sărut mâna… Dar nu vă mai supără, vă spun eu…

Imaginea din tabloul acelei seri a căzut la picioare și s-a spart în zeci de bucăți mici, încrețite, de parcă ar fi fost urmele unei păpuși de porțelan colorat. Doamna s-a străduit să recompună în mintea ei figura speriată a modelului dintre ramele groase. Fără succes…

A stat o vreme pe scaunul din bucătărie, acolo se refugia tot mai des, nu știa cum și ce să înceapă și mai ales cu ce. Abia mult mai târziu, după ce a aprins lumina din sufragerie, a sunat-o pe Odette, la azil.

–Ce faci, fata mea? a întrebat-o veselă sora ei.

–Nu știu… Azi am fost la Academie, m-au dus cu o mașină mare… Nu te chemasem și pe tine?

–Hai, lasă aiurelile… Aici la mine e  o altă academie, nu știi?

–Stai puțin, cred că mă strigă Acti de sus, din mansardă…

–Alo, ia o gură de ceva… Care Acti, zăpăcito?

Odette a început o poveste lungă la telefon, iar Doamna a ascultat-o în tăcere. A întrebat-o despre Matilda, sora lor cea mai mică, cea mai frumoasă fată din oraș, cum repeta Odette de fiecare dată. Doamna moțăia abia reușind să rămână pe scaunul fără spătar, vorbele ieșeau din telefon direct spre fereastra abia deschisă, de câteva minute.

–Îți mai amintești cum striga la noi? M-ați alungat din casa îngerilor și m-ați trimis pe pământ, printre fiare și ticăloși. Ce mizerie! Arătați toți ca o dimineață grăbită…

–Chiar așa, s-a scuturat Doamna, ce mai știi despre Matilda?

–Nimic nou, nu mai e acolo, la mănăstirea  pe care am vizitat-o noi… N-am mai văzut-o de cinci ani. Sau mai mulți?

–Nu mai e? a întrebat scurt Doamna.

–E în Grecia, am uitat cum se numește locul, pe o insulă, e o mănăstire românească, ceva de felul ăsta…

–Acti ține mult la ea…

–Ținea, fată, ținea… Nu-ți amintești că ne ducea în fiecare an s-o vedem? Rămâneam peste noapte, odată am stat trei zile, a fost frumos…

Odette, sora de la azil, mijlocia… Era slabă, uscată, cu fața brăzdată de riduri și cu părul cărunt, dar bogat. Îi plăcea să citească rețetele medicamentelor, avea o întreagă colecție de hârtii întocmite cu grijă și, de fiecare dată, era gata-gata să-și rupă limba, de  la vorbitul ei repezit. Privea mereu pe deasupra capului celui din fața ei, dar nu vedea altceva decât niște picături de apă, care cădeau rar peste parchetul vechi, din țeava ruginită a caloriferului. Uneori o privea pe sora ei mai mare sticlos, gingiile știrbe i se mișcau, iar din gât ieșea un nor incolor de tutun prost. Odette a fost profesoară de geografie, toată viața a predat la Școala Centrală, de acolo a ieșit la pensie, rămăsese văduvă la patruzeci de ani și l-a crescut singură pe Severin, băiatul din prima căsătorie a soțului. Nae Maghiar a fost un barosan, comunist cu funcții mari, au avut o casă cu pereți groși, prin cartierul cu ștabi, dar au stat acolo cu chirie.

–Ți-am spus, m-au aplaudat azi la Academie…

–Tot cu geriatria ta, nu?

–Păi, da… Din noul meu tratat, e aproape gata, îl publică ei, acolo…

–Sigur, mi-ai spus… Plăvanul ăla de prieten al lui Acti e președinte?

–E, a zis că vine pe la mine…

–S-o crezi tu … Păzește borcanele cu zacuscă… Ai făcut multă?

–Am și pentru tine, cu ghebe, știu că-ți place… Acti nu prea mai vrea, îi dă arsuri la stomac…

–Zăpăcito, vezi cum faci să-i trimiți un borcan, ai nevoie de un înger, ceva…

Odette a râs lung, în telefon, făcea ca un șoricel amețit, rotindu-și privirile prin camera ei de la azil. Și Doamna se uita nedumerită spre capătul de sus al scării. De ce îi era așa de frică? Atunci când ieșea în curtea casei obișnuia să privească în sus, la ferestrele mansardei, zărea o umbră mișcându-se acolo. Chiar și perdelele înfășurau camerele ca pe un dar de preț. Vântul împingea de afară mirosurile grădinii, amestecate prin adierea de toamnă și prin vocile anonime ale vecinilor. A dormit toată noaptea și n-a visat nimic. Nici nu știa să spună de câtă vreme nu mai avusese o astfel de odihnă sănătoasă. S-a gândit la Bumbi, i se părea că-l știe de undeva, îi era cunoscută figura ascuțită și, mai ales, întâlnise undeva ochii aceia foarte limpezi.

A doua zi lucrurile s-au amestecat într-un dans amețit și incert. Căuta prin casa mare un colț, orice, într-o somnolență greoaie, pândind miezul zilei. Era, totuși, lipsită de nostalgii exagerate și nu răsfoia albumele familiei. O exaspera ideea de a-și căuta rădăcinile și inventase un teritoriu propriu, orice familiaritate îi provoca o încordare evidentă. Mai puțin amintirile cu Acti…

L-a întâlnit la Institutul de geriatrie, Doamna lucra acolo de un an și jumătate, încă mai era directoare bătrâna academiciană, cunoscută peste tot în lume, un fel de marcă înregistrată a regimului. Era o femeie aspră și greu de amăgit cu amănuntele lipsite de vigoare și sens. Pe Doamna o fascina privirea ei, bizar așezată peste obiectele din jur, fixa plină de neliniște figurile noi și nu recunoștea, uneori, nimic din întâlnirile mai vechi.

–Domnișoară, i-a spus într-o dimineață de februarie, să ai mare grijă de pacienta cea nouă, e mama unui ștab mare, un armean vestit în lumea capitalei noastre…

–Am înțeles, a spus imediat, privind-o drept în ochi pe celebra directoare, armeancă și ea,  aflase ceva din lecția supunerii acelor timpuri.

–O să înveți asta, a mai adăugat directoarea, bătrânețea este un ținut complicat și când ajungi în el îți dai seama că vrei să nu te mai deranjeze nimeni…

Așa vedea în fiecare zi, buze mov și ochi livizi… Oamenii bătrâni din saloanele luminoase îi făceau semne discrete și apoi o lăsau cu întrebările nerostite. Nu se alegea cu nimic din privirile lor, rămâneau cu fața palidă, întoarsă spre pereți, ca și când toți ar fi așteptat pe cineva.

–Vai, ce fată frumoasă, i-a zis pacienta cea nouă, atunci când Doamna a intrat în rezerva de lux.

Zâmbetul femeii se schimba în fiecare zi, într-o căutare de expresie interioară, ca și cum spiritul ar fi fost un vas din care fericirea se scurgea încet, încercând să dureze. O vizita aproape seară de seară nepotul ei, un bărbat tânăr, înalt, frumos și cu un fel de a fi ceremonios, cumva nepotrivit cu aerul lui tineresc.

–Acterian, s-a prezentat el, sărutându-i mâna mică și caldă.

Amintirile despre el i-au revenit Doamnei cel mai des, a ajuns să-i fie teamă, nu se prea agita, bănuia că ar putea să le piardă. Ușor confuză, Doamna se tânguia singură, acoperindu-și fața cu amândouă palmele. Așa l-a cunoscut pe Acti, l-a văzut des, se obișnuise să-l găsească în camera bunicii.

–E un băiat bun, îl lăuda bătrâna, atunci când el nu era acolo, e asistent  universitar la Arhitectură, neam de armeni… Falnic băiat, nu?

Doamna surâdea cu grijă, nu dorea să risipească vraja din cuvintele pacientei, pierdute prin camera de spital. Trebuie să-mi aduc aminte de clipele acelea, își spunea Doamna… Pe ușa rămasă deschisă pătrundeau voci amestecate, de afară, din coridorul animat, ca de fiecare dată. Curajul ei era nou, dar fragil. Când ieșea în curtea Institutului, vedea cerul umplut de nori colorați, încerca să se apere singură, pândea fiecare rest de memorie și căuta imagini neutre, de parcă s-ar fi temut de întâmplările grele.

Atunci când bunica a plecat din spital, Doamna și Acti erau deja prieteni, s-au plimbat de multe ori prin oraș, el o ducea prin toate galeriile de artă, știa o mulțime de lucruri despre tablourile atârnate peste pereți, pictori, nume, culori, școli, curente, orice… Există un timp pentru gândurile vechi? Doamna se simțea de parcă i se pusese ceva peste genele lungi. Nu mai știa decât să aștepte, cu îngăduința de fiecare ceas. Se legăna pe scaunul din fața televizorului, avea impresia că plutește, mai ales că mâinile îi erau ușoare, iar picioarele n-o mai trăgeau în jos, precum în zilele tinereții.

I se alungise gâtul, era atacată de o gravitație intensă și nu putea să deslușească nimic, iar zâmbetul îi înghețase pe buze, devenise mică, mică de tot, suspendată în amintiri confuze. A ridicat ochii spre tavanul înalt, jucau umbre cenușii peste zugrăveala cea veche. Era casa bunicii, i-o lăsase moștenire lui Acterian. A mai trăit câțiva ani, împreună cu ei, după ce Doamna s-a căsătorit cu nepotul bătrânei. A iubit-o, era discretă și delicată, ieșea rar singură din camera de la parter, cu intrare separată, prin spatele grădinii. Bătrâna dădea nume fiecărui copac din curtea sălbăticită, între timp, măsura cu pași mărunți aleile înguste peste care și timpul devenise, dintr-o dată, mult prea scurt, ca un ceva încercat de amenințări necunoscute.

Acti moștenise de la bunica lui pasiunea pentru pictură și pentru obiectele vechi, pentru candelabrele aurii și cărțile rare, cu coperte groase și îngălbenite de vremuri.

–Draga mea, îi spunea bunica, nu știm nimic despre noi înșine, cum am putea ști ceva despre alții?

–Sigur, îi răspundea Doamna, o prietenă  bună de la Institut repetă adesea că trecutul dăinuie în noi fără cronologie.

–Vezi? Are dreptate… Soțul meu mi-a scris odată, de pe front, că poveștile vieții ar trebui așezate alături unele de altele, puse pe niște coloane paralele.

Se înțelegeau foarte bine, Acterian era plecat mereu prin țară, proiectase un hotel la munte și lipsea zile întregi de acasă. Doamna o însoțea pe bunica pe străzile cartierului, se plimbau în fiecare seară, asculta poveștile vechi, cu armeni vestiți ai capitalei, cu bancheri și industriași cunoscuți. Încercau mai multe roluri deodată, bunica radia bunătate, ochii mici îi râdeau precum cei ai unui copil fericit, care primea o jucărie nouă.

Amintindu-și anii tinereții, Doamna se făcea mică în casa moștenită de la bunica lui Acterian. De obicei, gândurile dinainte să adoarmă erau despre fata din Calgary. Se ducea, spre dimineață,  să o salveze de undeva, visa cum aluneca peste straturile cu zăpadă înghețată, despre care îi povestise în lungile convorbiri pe laptop.

–Cred că ar trebui să o scot mai des pe bunica, n-a mai fost cam de mult la plimbare, o lua Doamna peste prezentul singuratic, din fața ecranului luminat.

–Mamă, șoptea Lizette, care bunică?

–Nu te supăra… Și Acti crede că ar trebui să ne însoțească mai des, dar e mereu plecat… Și stă tot timpul printre hârțoagele lui…

–Bine, mamă, ai obosit… Hai să închidem, cred că trebuie să mergi la culcare, s-a făcut foarte târziu la tine…

O oră, două chiar, Doamna se mulțumea să zacă încordată în pat. Apoi, spre dimineață, se trezea într-o mare de sudoare rece, care semăna cu o vopsea incoloră. Abia dacă mai simțea teroarea sunetelor de afară, dar continua să se agite fără rost, încerca să-și măsoare pulsul și nu-l găsea aproape niciodată.

–Aud mereu mișcare prin beci, i-a mai spus Lizettei, în convorbirea din seara care trecuse.

–Ți se pare, mamă, tu spuneai că se plimbă o mulțime de pisici pe acolo. Au fost mereu în pivniță, nu-ți amintești. Mai trăiește Olguța vecinei?

–Da, se grăbea să-i răspundă, e grasă, pregătită de iarnă… Stă mai mult pe terasa noastră…

–Păi vezi, se amăgea Lizette de la mare depărtare.

Să fi fost spaima de necunoscut, de spațiul exterior sau panica măruntă și boicotul venit dinăuntrul angoaselor ei? Lumina care ieșea prin colțul bucătăriei, între calorifer și spărtura mai veche din colțul camerei a alunecat peste picioarele reci ale Doamnei. Pe geamul din hol l-a văzut și pe nenea Turda, a încercat clanța mare, ușa era încuiată, apoi a strigat de câteva ori, dar fără convingere.

–Te pomenești că s-a culcat, a vorbit el singur, coborând scările.

–Sunt luminile stinse, i-a răspuns de peste gard vecina Doamnei, care-și căuta pisica, miorlăind chiar ea într-un fel stingher.

–Cam devreme, a mai zis nenea Turda, trăgând zăvorul porții, în lăcașul de metal din partea de sus.

Doamna a auzit tot, a stins și lumina mică din fața bucătăriei  și a urcat, pe întuneric, spre etaj, deschizând doar puțin, atât cât să încapă pe ea, ușa dormitorului. Prezența umedă și rece a vecinului i-a retezat puțina luciditate de noapte, pe care o mai avea. Era una dintre acele clipe în care se simțea redusă la dimensiunile unui punct.