Bumbi și-a întins leneș brațele, oasele i-au trosnit peste tot, se făcuse frig în pivniță, iar sacul lui de dormit nu-i mai era de ajuns. Goanga a aprins aragazul mic, de voiaj, din colțul încăperii, apa fierbea în ibricul afumat și ea a căutat bucățile de zahăr, prin cutiile înșirate peste pervazul înfundat al ferestrei.

–E frig, frate, a mormăit Bumbi.

–Te-ai ramolit tu, nu e… i-a zis Goanga, scuturându-și pletele care-i atârnau peste umerii lați, de halterofilă în acțiune.

Totuși, frigul chiar intrase peste ei spre dimineață. În timpul nopții fusese zăpușeală, bluza femeii era încă plină de transpirație, iar fereastra beciului nu se putea deschide, cineva o prinsese în șuruburi groase, înfipte adânc în zidul casei.

–Să nu uiți că azi te vezi cu tipul ăla, englezul…

–Bine, știu…

–Vezi, ne trebuie niște lovele, vine iarna și copiii ăia nu au toți haine și ghete…

–Rezolvăm noi…

Pe amândoi viața îi interesa mai mult decât trecutul, oricât de important ar fi fost el. Ceea ce, oricum, nu se mai punea pentru unii ca ei… Totuși, nu părea să mai fie și altcineva interesat de indiferența lor.

–O să ți se usuce limba, i-a zis Bumbi zâmbind, spălându-se în ligheanul mare, din plastic roșu, așezat pe două lăzi din lemn, puse una peste alta.

–Și ce? O să-mi cadă la tine în lighean…

Frecându-și umerii cu prosopul rupt de alături, Bumbi și l-a amintit pe Filosof, bătrânul din gașca lor de aurolaci, din zona pieței cartierului cu barosani. Erau vorbele lui preferate, bă, zicea, viața nu e o roată care se tot învârte, e doar o dramă cu final așteptat.

–Știți mă ce e o dramă? urla el.

Zeci de ochi injectați cu drogul de seară îl priveau indignați, o dramă, dă-o dracu, naiba știe ce mâncare e  asta… Decorul, de altfel, era perfect, ăia micii din jurul lor așteptau un sfârșit și coborau plictisiți cortina. Lumea lor semăna cu un castel din zahăr ars, doar coaja se lipise de margini și zeama dulce se tulburase peste ziduri.

–Azi, a mai spus Bumbi, trăgându-și o bluză curată, peste care zornăiau medaliile agățate cu ace trainice, bine înfipte, trebuie să stăm mai mult prin canale, au luat-o razna vreo doi-trei zăpăciți…

–Ți-am spus  că le va fi greu fără noi, a adăugat Goanga, terminând și ea cu îmbrăcatul.

–Vedem ce-o mai fi… Doar nu i-am făcut eu, le mai trebuie câteva șuturi în cur…

–Azi nu e și ziua de mers la primărie? l-a întrebat fata.

–Mă duc… Boul ăla de la parter o să-mi promită iar că mâine, că poimâine…

–S-au făcut vreo trei ani de când mergi pe la ei… Poate ar trebui să-l aștepți pe umflatul de primar…

–Ce să-l aștept? Ăla e și mai gargaragiu, să-l vezi cum mă ia după gât, gata, băiatule, o rezolvăm,  să mai ai un pic de răbdare, vezi ce faci cu nebunii tăi, să  n-avem probleme…

Bumbi a privit spre geamul din spate al beciului, dar a făcut-o așa, din instinctul de conservare. A urmărit minute bune o muscă mare, care se învârtea pe lângă lumină, apoi a văzut-o cum sare spre podeaua prăfuită, o urmărea cum se joacă, mișcându-se prin aerul rece al dimineții.

–O să mai trăim o groază prin cuiburi mucegăite, a mai zis Bumbi, căutând ceva prin rucsacul soios, de care nu se despărțea niciodată.

–Hai, nu e chiar atât de rău, i-a răspuns Goanga, pregătindu-se și ea de plecare.

Știți cum se spune, chiar și într-un munte întunecat se adună o groază de iluzii. Bumbi îi tot repeta fetei deșirate că diavolul dispare, dar e mereu prezent, e voios ca o primăvară blândă. De fapt, îi sugera asta, din priviri, cuvintele nu ajungeau niciodată la capăt.

–Tot nu mi-ai povestit, de unde ziceai că o cunoști pe baba de sus?

–Pe Doamna, vrei să spui… E o istorie lungă, n-am chef acum…

Un fulger, afară, a deșirat cerul și l-a luminat, un fulger ciudat, de toamnă. A arătat precum un arbore de foc, pictat pe o pânză uriașă.

–Mama spunea, în zile ca astea, că se mută Dumnezeu în altă casă, a zis Goanga.

–Deșteaptă femeie…

–Să nu faci, bă, mișto de mama mea… Să știi că n-ajungeam în văgăuna asta dacă mai trăia…

–Precis, a râs Bumbi, parcă aveai peste zece ani când ai ajuns pe străzi. Și mă-ta mai trăia încă, nu?

Goanga n-a mai răspuns, visul i-a murit pe buze, avea un început de febră și a pornit să se agite, își amintea cum îi cerea mamei, cândva, să vină s-o învelească. În copilărie… Dar, care copilărie?  Au ieșit amândoi prin ușa din spate a casei, s-au strecurat prin poarta veche și ruginită, ascunsă de mărăcini și vrejuri uscate și s-au îndreptat spre canalele de lângă piață.

–Nu era nicio mișcare la babă, a zis Goanga.

–Ți-am mai spus, vorbește frumos…

Goanga a bombănit ceva, în aer se simțea tămâia cu iz de mosc, urmărea pomeții înalți ai lui Bumbi și vedea părul lui grizonat, de culoarea aurolacului. Un noroi cald, risipit prin urmele de sticlă spartă și împrăștiată pe trotuare îi însoțea pe cei doi.

I-au găsit pe toți în canalul vechi, de lângă piață, erau mai bine de douăzeci de amărâți, Bumbi era șeful lor, până atunci, cel puțin, autoritatea lui nu s-a pus niciodată în discuție. Sforăiau printre zdrențele lipite de țevile calde ale catacombelor. Gașca învățase ce înseamnă să trăiască înlănțuită, locuia într-o sticlă, cum glumea șeful lor, dopul trebuia pus bine și sigilat cu o ceară întărită. Părea chiar făcută dintr-un beton de neatins.

Bumbi era proaspăt ras, avea fața netedă, iar pielea întinsă îl făcea să pară mult mai tânăr. Goanga, prietena lui deșirată, slabă ca o scândură, îl privea nepăsătoare, de la cei aproape doi metri ai ei, trecându-și cu greutate palmele prin părul ca o claie de fân. Era o dimineață în care încercau un fel de exuberanță a gesturilor din timpurile bune, iar Goanga își căuta mersul de balerină cocoțată pe lungile picioare, cu vârful degetelor îndreptate spre exterior. Puseseră o mască pe fețele înmuiate de zăpușeala din canal, chiar și în golul negru al peșterii țineau gâtul drept, în ciuda numeroaselor riduri bănuite pe sub gulerul cămășilor.

S-au adunat lângă groapa din vechea centrală a cartierului toți aurolacii din gașca lui Bumbi.

–Bă, a strigat Bumbi, și s-a făcut liniște, credeam că ne-am înțeles, sunt câțiva printre voi care au început să fure din curțile oamenilor.

–Nu noi, minte cine spune…

–Zău? l-a oprit Bumbi pe băiatul zdrențăros, cu fața plină de bube uscate. Adică eu mint?

S-a apropiat de celălalt și, fulgerător, i-a tras un pumn zdravăn în stomac, aurolacul deja amețit s-a prăbușit peste scaunul șontorog din spatele lui. Numai Goanga, cu instinctul ei feminin, a adulmecat primejdia. Instinct? Să stai cu fața spre ușă și să cercetezi clanța plicticoasă, de parcă ai vedea un tablou cunoscut, într-o expoziție, cu limba încleștată în gură și cu vorbele înghețate pe buze..

–Am nevoie de cinci dintre voi, azi ne vin ajutoarele de la englezul nostru…

–Pot să merg și eu? l-a întrebat bubosul, care tocmai se adunase de pe jos.

Uitase lecția violentă, de altfel, judecata lui devenise de mult amețită, cu nasul îndesat în punga argintie.

–Poți, l-a iertat Bumbi.

Un adevăr banal coborâse în canalul de lângă piață. Soarta nu călăuzește mereu drumurile oamenilor și, uneori, chiar se vede capătul întunecat, de la intrare. Bumbi avea un buzunar până la genunchi, domnule, gândea Goanga, un asemenea buzunar trebuia respectat.

–Șefule, Fleașca e borțoasă, a zis o voce din grămada amețită.

–Iar? a întrebat Goanga, căutând-o cu privirea pe viitoarea mamă.

–Le-am spus, a miorlăit o fată grasă, cu țâțe mari, atârnate prin bluza de trening murdară… M-au călărit toți, ce să fac?

–Vedem noi, a continuat Goanga, o să mergem la boșorogii ăia de la policlinica pensionarilor. Am mai fost, sunt de treabă…

Vestea s-a stins repede. Fleașca, de altfel, ar fi plecat, dar unde să se ducă? De ce să nu fluiere puțin? Dar nu se pricepea, nu ieșea nimic printre buzele ei cărnoase. Pe ei toți, cineva încerca să-i împingă, să-i gonească undeva departe, pe un banc de nisip, pe o margine de drum, într-un fel de nicăieri, în noapte. Erau ca o grămadă de sticle sparte și aruncate la marginea unui zid umed și plin de igrasie lipicioasă, plin de răni mici și nevindecate până la capăt.

N-au apucat să-și termine conversațiile matinale, gardienii înțoliți cu bluze groase și catarame de tinichea au coborât prin toate părțile și i-au prins la mijloc, în gura mare a canalului central al pieței. Nu s-a speriat nimeni, unul mai mic doar a început să se smiorcăie, dar a primit un ghiont scurt și s-a potolit.

–Gata, nu mișcă nimeni… Ieșim în ordine, s-a înțeles? a întrebat un gras bondoc, care părea să fie șeful mascaților.

–Ce mișcări de trupe, a apucat Bumbi să apună, ce deranj…

Un baston scurt l-a redus la tăcere. Nu-i cunoștea, erau alții decât gardienii lor din cartier, pe ăia îi știa, pe toți, polițiștii de la secție, pe cei de la primărie…

–Cine mai scoate o vorbă, a mai zbierat șeful trupei de asalt, l-am belit… Ieșim în ordine de aici și vă urcați în duba de lângă piață.

O parte dintre aurolaci, care apucaseră doza matinală de fericire, rânjeau blegiți de vacarmul tropăiturilor din canal. Cum ajunseseră? Slăbănogi, cu picioarele crăcănate, cu părul îmbâcsit de jeg și mătreață unsuroasă, toți aveau pe față și pe nas înflorituri de puncte mici și negre. Pe cap purtau fesuri groase, unii își îndesaseră căciuli cu clape lungi, care fluturau precum aripile bezmetice ale unor păsări de pradă.

Puținii oameni care veniseră în piață s-au oprit pe stradă, era un spectacol pe care nu-l vedeau în fiecare zi. Mai mulți bărbați, în uniforme de polițiști, împingeau o grămadă de fete și băieți zdrențăroși, murdari, cu figuri aeriene și confuze, spre duba cenușie a primăriei. Clienții lor se  înghesuiseră pe scara îngustă, din spatele mașinii. Nu înțelegeau mare lucru, parcă și uitaseră cum se mergea pe stradă, tropăiau peste asfaltul umed, se împingeau în liniște, se loveau unii de alții. Din apropiere mirosea  a resturi de mâncare, un sos rânced le intra în nas chiar și trecătorilor curioși, de la dugheana cu șaorme și gogoși unsuroase. Un miros de pișat venea din spatele zidului vechi al complexului alimentar al pieței, până și temperatura din ziua precedentă rămăsese agățată de tarabele goale.

I-au dus în marginea orașului, într-o clădire nouă, i-au așteptat niște doamne tinere, în halate verzi, mai erau acolo și câțiva bărbați care vorbeau într-o limbă necunoscută. Ce de pregătiri pentru specia umană, îți venea să spui, ca și când se apropiase sfârșitul tuturor lucrurilor. Sau începutul, naiba știe…

–Atenție la mine, le-a strigat o doamnă mai în vârstă, sunt aici niște doctori din Danemarca, vă ducem la dușuri, vă aruncați țoalele astea împuțite și vă dăm haine noi și curate. Apoi o să faceți un control medical… Ordine și liniște, s-a înțeles?

–Doamnă, a întrebat Goanga, intrăm și noi fetele cu ăștia la dușuri?

–Nu vreți și cu doctorii tineri? Hai, gura…

Aurolacii hăhăiau interesați de căldura din interiorul salonului mare, cu scaune din plastic și ghivece pline cu flori. Bumbi, doar el, cerceta împrejurimile. Avea câteva idei despre cuiele pe care urmau să le bată, cum îi plăcea Filosofului să spună.  El nu era acolo, dispăruse de peste o săptămână din gura de canal de la piață. Am o inimă de temnicer, obișnuia să repete Filosoful, care bate în ritmul pendulului din ceasornicăria  veche, din marginea cartierului. Uitați-vă la mine, mai zicea el, am sufletul umflat ca o algă marină. Știți, bă, ce e o algă? Nu se cade ca un om bătrân să tot inventeze povești. Totuși, păreau să întrebe ochii lui, ce importanță mai au aparențele?

–Gata, băieții pe ușa din dreapta… Fetele, după mine, a curmat gălăgia doamna dinainte, cam plictisită și agitată.

Apa a curs mult peste pielea lor murdară, Bumbi îi îndemna să frece bine, cu șamponul primit în mici pernuțe din plastic. Crustele de negreală depuse de atâta vreme, cădeau la nimereală prin șuvoiul de apă caldă.

–Freacă, stârpitură, zicea el, umblând gol printre scheletele ambulante din camera dușurilor. Hai bă, că ne gazează ăștia, ca la aușviț…

–Ce ne face? a urlat unul mai mic, gata să plângă, rămăsese cu clăbucii pe cap și-l usturau ochii…

–Săpun, bă, or să facă săpun din noi, a râs Bumbi.

Mai trăgea câte o palmă ușoară peste bucile înroșite de la apa fierbinte a dușurilor, Bumbi nu se mai simțise atât de bine de nu se știe când. Apa le încălzise sângele, se priveau și nu se recunoșteau, păreau să fie alții, mai tineri, cu aburii ieșind din pielea palidă, cu părul strălucind de la pomada primită gratis.

–Vezi, bă, a șoptit cel mic și îndesat…

–Ce să văd? l-a întrebat lunganul de lângă el.

–Uită-te și tu, e adevărat, o are mare de tot… Bumbi, mă prostule, nu vezi ce aia mare are…

Bumbi i-a auzit, dar s-a mulțumit să zâmbească, îl moleșise și pe el căldura plină de aburi, abia dacă se mai vedeau toți, printre dușurile numeroase.

–Hai, gata, ne limpezim bine și ieșim…

–Tu ești șeful? l-a întrebat, la sfârșit, când erau adunați toți în același salon, îmbrăcați cu salopete  galbene și albastre, cu bluze noi, privindu-și uimiți ghetele îmblănite pe care le primiseră.

–Eu, a răspuns Bumbi, ridicându-se de pe scaun.

–Ne ajuți să-i ducem dincolo, în cabinete… Doctorii din Danemarca o să le facă un control, temperatură, tensiune, d-astea, liniștește-i tu…

Mai târziu, doamna care părea să fie un fel de șefă pe acolo, l-a luat pe Bumbi în biroul ei, undeva în spatele cantinei, l-a îndemnat să se așeze și l-a privit îndelung. El arăta ca un om normal, așa gândea femeia, era un tânăr frumos, bine făcut, cu aer de inginer, îi venea să spună… Doamna avea un cap mare, îndesat, lipsit de armonie, cu bustul lung și cu picioarele scurte. Mai avea și buze groase, ochi bulbucați, care voiau, cu siguranță, să-i cadă din cap. Toate trăsăturile femeii păreau forțate de natură, și-a spus Bumbi, plictisit de aerul ocrotitor al gazdei.

–Uite, a zis, treaba de aici e făcută cu o asociație de studenți din Danemarca. Înțelegi?

Bumbi a dat din cap, erau prea multe frunze moarte pentru sfârșitul de octombrie. O privea iarăși absent, îl durea zdravăn o măsea, iar răceala lui obișnuită din ochii larg deschiși tăia orice intenție de a lega o conversație.

–În fine, v-au dat țoale, puteți să veniți odată pe săptămână să faceți baie și să primiți o masă caldă.

–Noi toți? a întrebat Bumbi, făcând economie de cuvinte.

–Voi… Să ai grijă de turma ta, să nu-și vândă hainele sau ghetele.

–Nu le mai dați altele? a mai întrebat Bumbi, amuzat brusc de indignarea femeii din fața lui.

–Imediat… Stai să vezi, a bombănit doamna.

Întotdeauna se poate și mai rău, scapă un strigăt anonim și te simți mai liniștit. Când au plecat de acolo, fetele și băieții lui Bumbi păreau niște excursioniști veseli, cu rucsacurile burdușite de provizii, în căutarea autocarului din piața centrală.

–Ne mai dau? l-a întrebat Goanga.

–Ce?

–D-astea, bă… Mai venim?

–Da, dar trebuie să înveți daneza. Aia veche…

Goanga a rânjit duioasă, îl iubea pe șeful de canal, era fericită să stea cu el, în pivnița pe care o descoperise, habar n-avea cum, nu-i povestise încă. Apoi pașii lor au devenit mai mici, mai ezitanți, se părea că nu mai doreau să înainteze. Simțeau, fără să știe cum să o spună, că au intrat tot mai adânc într-o strâmtoare periculoasă.

–Aveți grijă, le-a mai strigat Bumbi, nu vreau necazuri prin piață și nici jos… Să n-aud că vă certați între voi…

A luat-o pe Goanga de braț și s-au îndreptat spre casa Doamnei, o sfârșeală ciudată l-a cuprins pe lungan, îi clămpăneau oasele, atât cât să o bage în sperieți pe îngândurata prietenă.  A dormit tot restul zilei, nu s-a atins de mâncare, Goanga a mai plecat prin oraș, s-a întors, l-a găsit tot acolo, nemișcat, pe salteaua așezată lângă geam. Până și aerul era greu, înmuiat într-un sirop dulceag, Bumbi a primit în față o pală de vânt, prin fereastra din spate, singura pe care o puteau deschide, devenise o foaie de cort bătută de valul rece de aer. Trunchiurile uscate care se vedeau în grădină erau albe ca oasele și strălucitoare, iar poteca pe care ei ieșeau din curte șerpuia printre straturile abandonate de legume putrezite și zbârcite. O grămadă de cotoare de varză rămăseseră înfipte în pământul înghețat deja. Arătau toate, prin ochiul de fereastră, ca o gură știrbă și smochinită.

–Ziceai că o să-mi povestești, i-a șoptit Goanga  târziu, în noapte.

Bumbi s-a trezit din amorțeală și a rămas minute bune cu fața între palmele mari, toate gândurile i se adunaseră în minte, dar treceau pe jumătate încețoșate. Era prea târziu pentru micile adevăruri. Sau poate că nu…

–Ce să-ți povestesc? a întrebat-o mult mai târziu, de parcă se trezise dintr-o altă lume.

–Știi tu…

–Auzi? Doamna nu poate să doarmă, vezi că e aprinsă lumina în bucătărie?

–Defilează de mult, se aud pașii apăsați acolo, sus, cred că are niște papuci cu talpă de lemn…

Goanga nu și-a putut opri un căscat zdravăn, i s-au lipi măselele unele de altele într-un scrâșnet ascuțit și sonor. Bumbi a privit-o duios, încât a simțit nevoia să-și întoarcă privirea întreagă spre ea. Trebuia, totuși, să vadă clipa, să învețe expresia chipului ei brăzdat de o sinceritate largă. A tras-o spre el, i-a scos hainele, trupul ei lung și deșirat s-a zvârcolit de frig, dar Bumbi a iubit-o fără grabă, cu mișcările lui controlate, așa cum o făcea de fiecare dată.  Și-a aprins o țigară, noaptea era mai luminoasă, pentru că luna era mult mai sus, pe cer. Arunca scântei, iar Goanga, lângă el, pe salteaua mare și rece, simțea o fericită slăbiciune pe sufletul ei.

–Ești frumoasă, atât a mai zis, rătăcind cu privirea prin gaura neagră a beciului uscat, înconjurat de ziduri groase și încărcate de cărămizi maronii.

–Hai, i-a zis Goanga, vreau povestea…

–Bine, o să-ți spun câte ceva. Dar nu tot…

A mai tras puțin de timp, încă avea simțurile aprinse de trupul fetei, chiar dacă  păreau tot întunecate și cu senzații neclare. Între timp, cântecele iadului deveniseră tot mai puternice.

–Să știi, a început Bumbi, că am avut o copilărie bună, mama era infirmieră la spital, iar tata, tot acolo, mecanic, la subsol, la centrala de căldură. Eu am crescut pe coridoarele alea, mă știau toți doctorii, toate asistentele. Mai lipseam și de la școală, câteodată, nu prea-mi plăcea să mă duc, am avut o învățătoare bătrână și rea. Habar n-am de ce nu mă plăcea… Nici eu pe ea…

Povestind, vârful nasului îi devenise lui Bumbi roz, i-au căzut pleoapele, iar obrajii i    s-au încrețit peste bărbia ascuțită. Știa că dacă le-ar fi apărut celorlalți dinainte, așa cum ajunsese, toți ar fi întors capul dezamăgiți și nu l-ar mai fi privit în față. Încă nu-i revenise cheful de a sta de vorbă cu oricine. Cu Goanga, însă, da…

–Aveam vreo zece ani când a murit tata, a căzut acolo, în subsolul spitalului, l-am găsit eu, venisem de la școală și ușa de la magazia lui era larg deschisă, am strigat după el și nu  mi-a răspuns nimeni. Mai văzusem oameni morți, am intrat odată pe furiș, cu un băiat mai mare, la morgă, erau femei și bărbați goi, întinși pe niște mese din marmură galbenă. Am stat lângă tata aproape de tot, l-am apucat de mână, era rece, dar mie mi se părea că zâmbea, avea ochii aproape deschiși.

Goanga l-a privit înfrigurată, nu se citea nimic pe fața ei. Întotdeauna s-ar putea și mai rău, încerca să spună, a scăpat doar un mârâit furios și s-a simțit mai liniștită.

–Apoi ne-a fost tot mai greu, mama s-a apucat de băutură, începuse să înșire bărbații pe la noi prin casă, erau tot mai jegoși, mai păduchioși, de la o lună la alta. Așa am început să fug de acasă, să lipsesc mult de la școală, mama nici nu băga de seamă. Mai târziu au dat-o afară de la spital, începuse să fure de acolo. A ajuns repede să cerșească pe lângă piață, făcea orice pentru un pahar cu băutură.

Goanga a presimțit că i s-ar putea umple ochii de lacrimi, deși nu i se mai întâmplase de multă vreme.

–Nimeni nu ne ajută, atunci când avem nevoie, a mai zis încet.

–Poți să știi că așa e, i-a răspuns Bumbi.

–Și să te agăți de ele…

–De ele? De cine? s-a mirat bărbatul.

–Eu știu? De vorbele astea…

Figura întunecată a lui Bumbi ascundea o tristețe aparentă, lui i se părea că vede resturi de măsline, oase de pește, cotoare de măr putrezite, ca prin casa lor, înainte de a fugi de acolo.

–Așa am ajuns prin canale, încet le-am învățat pe toate, acetonă, diluant de vopsea, lipiciuri, gaz de brichete, fixative de păr… Le-am luat pe rând. Până când mi-au îndesat punga cu aurolac, praful ăla argintiu care m-a făcut cel mai bine să uit. Să fiu fericit, nu?

–Mie-mi spui? l-a întrebat fata.

Și ea știa fiecare pas, totul începea cu o somnolență, era ca și cum cineva îți anesteziază trupul subțiat. Apoi amorțeau senzațiile și, uneori, prin canale, își pierdea cunoștința. Goanga le-a înșirat pe toate în minte: greață, vomă, amețeală, apatie, durere de cap, euforie, depresie…

–De atunci, din spital, o știu și pe Doamna…

N-a mai apucat să spună povestea mai departe. Un cap mic a apărut la geamul din spate al pivniței și câteva degete prăpădite au zgâriat fereastra. Goanga s-a dus și a băgat în beci claia de păr creață, cu urme de ciment și var peste tot.

–Ce vrei, mă? a strigat Bumbi, dar nu prea hotărât. Care ești?

–Eu, Robert, a îndrăznit vocea de lângă ușă.

Băiatul avea doar nouă ani, crescuse la un orfelinat, a fugit de acolo și a ajuns singur în capitală. Familia lui a devenit canalul din jurul pieței.

–Ce cauți aici? a continuat Bumbi să-l fixeze cu ochii tulburați de poveștile de mai înainte.

–Nenea Bumbi, mi-e frică… Îl știi pe Clonțosu, băiatul cu urechea tăiată, umblă mereu după mine, a vrut să… știi… cu aia…. să mă…

I s-au aprins privirile, Bumbi a simțit că e la capătul răbdării. El, ca și toată gașca lui, abia dacă mai înțelegea că deasupra capetelor  e  și o altă lume, cu mașini scumpe, cu magazine luminate, cu familii așezate în jurul mesei din sufragerie. Jos, în întuneric, se dormea pe gunoaie, pe haine putrezite, dar erau reguli precise, o ierarhie pe care numai ei o pricepeau și, mai ales, o frăție tristă, dar învățată de fiecare.

–Bine, așteaptă, mă îmbrac și mergem cu tine…

Bumbi era șeful, liderul misterios, pentru cei de la suprafață, stăpânul canalelor. Își vopsise părul  în  argintiu, culoare dată cu voia lui de aurolac, purta medalii agățate de piept și era urmat de doi câini mari și blânzi. Avea puțin peste treizeci de ani. Așa cum i-a povestit fetei de lângă el, nu-și mai amintea prea multe despre tatăl lui, doar dinții lați îi mai vedea și trusa de scule pe care o căra prin spitalul în care lucrase. Bumbi se gândea însă foarte rar la copilărie. Totuși, dinții și măselele tatălui nu le putea uita, erau îngălbeniți tare și ascuțiți cumva spre vârfurile de jos, cariate și încălecate.

În orașul de sub oraș se așezase o pace plină de amar, o foame suportată ușor și, desigur, aurolacul. Singurele urme de pași se sfârșeau lângă gurile de canal. Robert, agitat să se țină după șeful lui grăbit, a continuat să aibă privirea tâmpită pe care o luase de la jumătatea drumului. Chiar dacă era dimineață, soarele semăna cu luminile palide ale unui felinar vechi, ruginit în vârful unui stâlp din ciment, cariat și el, până la plasa din interior. Din piață se auzea muzică și, dintre tarabe, vocile groase și subțiri se amestecaseră în câteva înjurături galeșe.

–Clonțosu e jos? l-a întrebat Bumbi, coborând scara ruginită a canalului.

–Era, când am plecat eu, dormea de beat ce a fost, i-a răspuns Robert, încercând să-și șteargă cu dosul bluzei de trening mucii adunați din belșug peste buzele vinete de frig.

Când l-au văzut pe Bumbi, s-au ridicat toți, de prin cotloanele umede și mucegăite. Erau, acolo, peste treizeci de grade, casa de sub pământ șerpuia pe lângă țevi, cam o sută de metri. Aerul era greu de respirat, căldura sufocantă, dar nu era un loc de vise… Ei toți erau o cifră. La câțiva metri sub pământ nimic din aglomerația de la suprafață nu mai conta.  Clonțosu sforăia înfășurat în sacul lui de dormit. Obișnuia să strige că nu îi este frică de nimeni, doar de Iisus mi-e frică, bă, nimerea el atunci când era treaz. Bumbi a făcut doi pași înapoi, și-a luat avânt și i-a înfipt un șut în coaste, în spinarea îndoită sub învelișul lui împuțit.

–Care mă-ta dai, bă? s-a trezit el amețit și răcnind.

–Mai vrei?

A mai primit un șut, ceva mai moale, a căzut în fund, avea privirile golite, fixate peste paturile însăilate în canal, care dădeau iluzia unei case de împrumut. Bumbi l-a bătut cu metodă, celuilalt îi flutura singura ureche întreagă pe care o avea.

–Bă, jigodie, dacă te mai dai la ăștia mici te îngrop în rahatul de la capătul șanțurilor. Pricepi?

Bălos, Clonțosu nu a îndrăznit să scape niciun cuvânt. Dinții îi săpau în obraji, se lupta să se ridice, își mișca lent maxilarele și scotea un șuierat confuz, ca o răsuflare mai apăsată. Arăta precum un șoarece sau o șopârlă, în aceeași rază de soare. Clonțosu nu era  însă speriat, lumea în care trăiau era previzibilă și liniară, fără amenințările și primejdiile celor de la suprafață. Singurul pericol era un nor negru, pe cer, dar numai atunci când îl puteau vedea.

–Gata, șefu… Am înțeles, nu mai fac…

–Așa, boule, a mai zis Bumbi, fără să-l mai lovească.

Se adunaseră toți aurolacii în apropiere și le scăpau câteva zâmbete, le era teamă să nu-i vadă cineva, le era rușine de liniștea lor scormonită de întuneric.

–Nu uitați, mâine vă dichisiți toți, vă aranjați și mergem la bulangii ăia de danezi. S-a înțeles?

–Da, domn primar, s-au amestecat vocile băieților și fetelor din canal.

Lui Bumbi i se mai spunea așa, primarul de sub pământ, el nu făcea decât să ridice din umeri atunci când auzea cuvintele acelea. Nu era decât gustul acru al vieții, ca o formă secretă de compătimire. Apoi a ajuns în canal și Goanga, își împletise niște codițe mici, legate cu panglici colorate.

–Hai, i-a spus, mergem, la primărie…

–Mergem, a răspuns Bumbi, dar mai avem o treabă înainte. Trebuie să trecem și pe la Cloșcă, să nu uităm să-i luăm plasa cu mâncare, a rămas în beci.

Pe Cloșcă îl știa de multă vreme, au copilărit amândoi, au fost chiar în aceeași clasă, au chiulit împreună. N-a mai aflat nimic despre el până în urmă cu două luni, l-a găsit lângă primărie, la sfârșitul verii. Casa lui era într-o mașină abandonată, într-o parcare de lângă blocuri. Avea un cărucior și câteva rufe întinse la uscat, care zăceau toate pe asfalt. Toate lucrurile lui erau acoperite cu folii din plastic.

–Ăsta e tavanul nostru, a glumit amar Cloșcă, bucuros că l-a văzut pe Bumbi, după atâția ani.

Când l-a găsit acolo, era o dimineață rece de la sfârșitul lui august, plouase de câteva zile, fără oprire și se făcuse o baltă noroioasă în jurul celor patru, Cloșcă, nevasta lui, fata de cinci ani și băiatul, de zece… Cloșcă era așezat pe un scaun șontorog, sub acoperișul fragil, din folie plouată și nu privea nicăieri, aștepta să treacă dimineața.

–Am avut o cameră, i-a spus lui Bumbi, într-o casă veche. S-au întors proprietarii, au primit casa de la primărie, au câștigat un proces.

–Ai copii, nu ți-au dat ăștia o locuință, ceva?

–Cum vezi… Numai vorbe, că mâine, că săptămâna viitoare, stăm aici de cinci luni.

Prin ușa deschisă a rablei abandonate, Bumbi o auzea pe nevasta lui Cloșcă, îi spunea o poveste fetei, care plângea și șoptea că o doare în gât. Între ele și cerul liber nu era decât un capac ruginit de mașină și o pătură veche. Alături, din folii și câteva scânduri, Cloșcă improvizase un adăpost, Toate lucrurile acelea nu-i împiedicau pe cei patru să viseze.

–Am obosit, a mai zis Cloșcă, nu avem unde să mergem, dormim în parcare, printre mașini.

Încă nu se făcuse prea frig, dar nu aveau unde să se spele, unde să-și îmbrace copiii.

–Trebuie să fie curați cei mici, altfel râd oamenii de noi…

Fata mergea la o grădiniță din apropiere, deschisă și în vacanță. Dimineața nevasta lui Cloșcă o trezea, o îmbrăca, o pieptăna, așa cum se întâmplă cu toți copiii obișnuiți. Turna apă dintr-un bidon, o spăla într-un lighean, ascuns în spatele mașinii… La ei, toate se petreceau în stradă. Le învingea foamea cu câțiva covrigi calzi, îi cumpăra băiatul, trezit și el foarte devreme, de la un chioșc de peste drum.

–E micul lor dejun, a mai zis Cloșcă… Eu plec la piață, ajut la descărcat legume, fructe, câștig cât să nu murim de foame.

Pe fata cea mică Bumbi a întrebat-o ce și-ar dori, o păpușă, o jucărie…

–Să mă joc cu fratele meu, i-a răspuns, avea ochii limpezi, mari și senini.

Bumbi și Goanga au ajuns în parcare mai târziu, spre prânz, în ziua de octombrie, s-au strecurat printre două reprize de ploaie. Au adus din beciul Doamnei o plasă plină cu portocale, mandarine și o bucată mare de salam. Bumbi a simțit cum l-a îndepărtat ceva de propriul trup. Se închipuia ca un obiect ușor, zbătându-se în apa rece de toamnă.

–Au plecat, a făcut Goanga mirată, nu mai sunt aici…

Ținea punga cu mâncare pe lângă picioare și se uitau amândoi la spațiul dintre mașini, mai erau urme de la foliile întinse de Cloșcă.

–Le-or fi dat casă, a zis Bumbi.

–Vedem noi, îi căutăm…

Apoi Bumbi a început să sară într-un picior, o făcea concentrat și nesigur, de parcă aștepta să sosească cineva și privea des peste umerii înalți ai fetei de lângă el. Ar fi știut cum să spună, omul este ca o mașină de vorbit, un imbecil… Se obișnuise să fie nerecunoscător, pentru că treceau prin viață, el și toată gașca lui, în tăcere.