Era început de noiembrie, a nins peste noapte, în pivniță se făcuse cald, de la țevile centralei care încălzea casa mare a Doamnei, dar și de la cele pentru apa caldă. Goanga a pregătit tigaia, aranjase pe o cutie groasă din carton ouăle și căuta un castron  pentru omleta comandată de Bumbi. Când s-a deschis ușa de sus, pe care ei n-o mișcaseră niciodată din balamale, pentru că ducea spre holul din spate al casei, hârjâitul prafului adunat peste gresia veche li s-a părut că dărâmă pereții peste ei.

–Ce dracu! a apucat Bumbi să spună, trăgându-și pantalonii groși peste picioare.

   În lumina încadrată ca un tablou ciudat de rama ușii a apărut Doamna. Povestea continua să fie tristă, dar dimineața apăruse veselă între ei. Un mal subțire ieșise din ceață și rămăsese suspendat prin apropiere. Ierburi necunoscute se aplecaseră peste treptele pivniței, precum asupra unui povârniș prelung, tăcut și verde.

–Cine sunteți voi? a întrebat Doamna, strângând aripile halatului peste corp, înfrigurată de aerul din spatele ei.

–Păi, noi… Știți, Doamnă, noi suntem cu aia, cu… a încercat Bumbi să lege cumva vorbele.

–Reparăm țevile, Doamnă, știți, ne-a angajat nepotul dumneavoastră, a adăugat la repezeală Goanga.

–Reparați țevile? Aha, îmi amintesc acum, a zis Doamna zâmbind, fără urmă de uimire în glas.

–Știți, mai avem, mai lucrăm. Noi am intrat prin curtea din spate…

–Bine, când o să aveți puțin timp liber, vă aștept la o cafea… Sau la un ceai…

Fie, a gândit Bumbi, toate trebuie să ți se spună de două ori, altfel nu auzi decât ceea ce-ți place. O prezență umedă și caldă i-a atins ceafa. Goanga urmărea scamele mici care se destrămau din fesul bărbatului, apoi un strop de sudoare i s-a oprit pe buze și l-a sorbit fără să-și dea seama, a simțit un gust rece și sărat.

–Să fiu a naibii, tu ai înțeles ceva? a întrebat fata.

–Tot… Eu o știu de mult pe Doamna, ți-am promis că voi termina povestea într-o zi.

Bumbi și-a frecat palmele de pantaloni, o făcea temeinic, dar fără furia lui de fiecare zi, înțepându-se în nasturii de metal, prinși de cusătura aspră a salopetei pe care o primise de la danezi. Apucase să o tragă peste izmenele în care era să-l vadă Doamna, mai devreme.

–Ți-am mai povestit că mama și tata au lucrat la spitalul ăla cu oameni bătrâni, la institut. E undeva, la marginea orașului, cam pe acolo pe unde au fost bunicii tăi, casa lor… Doamna era doctoriță, nu mai știu eu prea bine, aveam vreo zece ani…

–Ea te cunoaște? a întrebat Goanga.

–Eram doar un copil atunci. Pierdeam vremea pe lângă babaci, iar vacanțele le făceam numai acolo. Ce vrei, am fost și noi odată fericiți…

Suprafața apei din oala pe care Goanga o încălzea pe reșoul încins se transformase într-o oglindă uriașă, lucioasă și tremurătoare. Există zgomote pe care nici cei mai groși pereți nu le pot ascunde.

–Am încurcat-o, a mai zis fata, trebuie să ne cărăm de pe-aici. Ne așteaptă apartamentul de lux din canal…

–Nici vorbă… Nu te-ai prins? Doamna trăiește și într-o lume a ei, nu mereu, le amestecă…

–Ce?

–Lumile astea, am să-ți spun eu altădată, am tras cu urechea pe la cârciuma din piață. E acolo unul Turda, după ce bea un pahar spune tot… Hai, n-am chef acum…

–Te-ai molipsit de la Filosof. Bine, te las în durerea ta, o să-mi spui tu când vrei, a mai adăugat Goanga, arătându-și dinții lipsă din față, în partea de jos.

Filosoful dispăruse de câteva săptămâni, nimeni nu știa unde, dar Bumbi se învățase cu plecările lui. Îl cunoștea de mulți ani, avea  un loc special în canal, chiar și un raft cu cărți vechi, zdrențuite, de care nu se atingea nimeni.

–Tu ce crezi, l-a întrebat într-una dintre ultimele seri în care se mai văzuseră, e posibil să trăiești fără memorie?

Un aurolac mic și firav îi asculta din apropiere, cu o figură de ceară, parcă speriat de ecoul vorbelor din canal.

–Vezi tu, a continuat Filosoful, numai așa ar putea să fie viața noastră pe deplin fericită. Pentru asta trebuie să renunți la memorie și să trăiești viața rumegând.  Așa, ca un animal tăcut.

–Animal? a întrebat Bumbi. Păi ce altceva suntem noi toți aici, în subteranele pieței?

–Cam așa, se poate…  a zis Filosoful, mușcând greu dintr-un măr prăpădit, nu-l mai ajuta deloc proteza veche și cu dinți lipsă.

Clanț, făcea proteza lui… Era doar o istorie a prudenței și a renunțării, în același timp. Gândurile se  retrăgeau și ele, nu lipseau cuvintele și se așteptau la ceva care să roadă în carne vie. Era vorba, pur și simplu, doar de instincte.

–Și să mai știi ceva, a mai spus, nu poți să trăiești fără uitare și, mai ales, fără insomnii.

Bumbi s-a scuturat, amintirile i-au căzut peste cimentul beciului. Au mâncat în tăcere, Goanga umpluse farfuriile desperecheate cu mezeluri, cu legume mici și zbârcite, iar cafeaua mirosea frumos, în pivnița pe care o simțeau, amândoi, ca pe un vast apartament, din care priveau lumea cu îngăduință.

–Ne trebuie un calorifer electric, vine frigul, a mai zis fata. E bine că avem aici o priză…

–Am vorbit eu, ni-l dă un om din piață, îl mai ajut la descărcat marfa în magazinul lui. Eu sau băieții noștri…

–Cu Doamna cum facem?

–Vedem noi, ți-am mai spus, nu cred să avem vreo problemă. Doar să nu afle nepotul ăla care vine cu mașină de barosan.

Amintindu-și de întâlnirea cu Doamna, Bumbi a simțit că bătrânilor le place argumentul timpului, văzuse el toate poveștile în copilăria trăită printre ei, la institutul din marginea orașului. Pereții caselor în care bătrânii stau singuri arătau ca o salată cam uscată, așa vedea Bumbi, ca o salată fleșcăită. La fel și obrajii lor… Pe Doamna n-o vedea chiar așa, începuse să-i ocrotească ieșirile din casă, pusese mereu, pe urmele ei, câțiva dintre băieții din canal, cu misiunea clară de a o păzi.

–Bă, le striga Bumbi, dacă i se întâmplă ceva vă belesc! S-aude?

Gașca tristă, încă amețită, amesteca vorbele, dar Bumbi le auzea răspunsurile zgârcite: da șefu, da domn primar… Primarul canalelor…  Chiar și cerul de beton, de deasupra locuinței lor înăbușite, devenise greu de suportat. Nu mai erau surprinși de penumbra pe care lumânările aprinse o târau peste chipurile de ceară. Zeci de cuburi mici, cu mâini și picioare, se rostogoleau prin canalul întortocheat, printre privirile lor nesigure. Câte unul dintre aurolaci se mai oprea mirat, vedea un fulger prin găurile adânci ale tavanului. Dar, mă gândesc eu, cel care povestește, nu e cazul să descriu aceste fulgere, ele nu sunt altfel decât cele ale noastre, de la suprafață.

Sâmbătă seara, în aceeași săptămână, Doamna a apărut iarăși în ușa pivniței, Bumbi și Goanga ajunseseră acolo de câteva minute. Doamna a bătut la ușă și a așteptat să i se deschidă.

–Am văzut lumina aprinsă, a spus, bună seara…

–Sărut mâna, Doamnă, noi, acum… adică… s-a gâtuit vocea fetei.

–Ei, lăsați… E treabă multă pe aici, nu? Uite, mâine vă aștept la masa de prânz. Pe la unu e bine?

Liniștea, se spune, e omul însuși. Din plin… Cineva credea că un portret viu e precum o natură moartă, dar o spunea numai de dragul paradoxului. De fapt, Bumbi și femeia lui erau două singurătăți de neclintit, aveau profilul cert al unor chipuri anonime. Cu toate acestea, nu erau chiar două linii triste, care înconjurau patru ochi mari, mai era și o undă întreruptă de fericire pe acolo.

–Ce facem? a întrebat Goanga, după ce Doamna a plecat aproape neobservată din ușa rămasă deschisă pe jumătate.

–Cum ce facem? a răspuns Bumbi. Ne ducem, suntem invitați de duminică, nu?

Cei doi văzuseră atâtea, încât puține lucruri îi mai mirau, uneori visau umbre neclare și lumini mai blânde sau râuri liniștite. Bumbi credea că visul durează numai atât  cât există somnul, toate li se întâmplau printre scamele albe, apărute prin aerul locurilor străine prin care treceau, iar respirația lor nu mai era, de multă vreme, fragmentată de panică.

–Ieșim prin curte, a zis Bumbi, a doua zi, la prânz, sunăm la ușă și așteptăm ca Doamna să ne deschidă.

–Normal, a fost de acord Goanga, se aranjase în hainele cele mai bune, se pieptănase îndelung și așezase pe buze un strat subțire de ruj.

–Ești frumoasă, a mai spus Bumbi.

–Faci mișto de mine?

El nu i-a mai răspuns, ocupat să-și lustruiască pantofii cu vârf ascuțit, pe care îi avea de mult, nu-și amintea de la cine îi primise.

–Mă strâng de mă ia dracul…

Au sunat la ușă, atunci când au dat colțul dinspre grădina din spate i-a zărit peste gard madam Nichifor, de alături. Ei nu păreau preocupați de întâmplare… Doamna a venit încet, au auzit-o cum caută cheia sau zăvorul de la ușă. Siluetele celor doi oaspeți erau înfășurate, parcă, în saci mari din plastic, iar în jurul lor nu rămăsese nicio umbră. Din stradă, din depărtare, se auzeau autobuzele care treceau, în capătul de lângă piață. Erau mașinile de duminică, mai rare și mai singuratice, care duceau doar câțiva călători rătăciți. Peste drum, la poartă, apăruse și nenea Turda, strângea la piept o pungă mare, iar cu cealaltă mână își întindea fularul, între gât și palton. Făcea pași mici pe trotuar, mirat de musafirii de la ușa Doamnei. Nu-i văzuse intrând prin poarta casei, iar frigul îl cuprinsese întâi la spate și apoi la degetele de la picioare. Nu pricepea, venise fără grabă dinspre piață și nu intrase nimeni în curtea Doamnei, cum Dumnezeu ajunseseră oamenii ăia tineri la ușă, se întreba nenea Turda, deși nu cu prea mare convingere.

–Poftiți, dragii mei, i-a invitat Doamna, deschizând larg ușa.

–Mulțumim, au răspuns amândoi deodată.

În sufragerie, Doamna așezase masa, erau aprinse și două lumânări înfipte în suportul masiv, din metal aurit, așezat chiar la mijloc. Farfurii, tacâmuri, pahare de cristal, șervețele colorate…

–Luați loc, vin imediat…

–Lux, frate, a șoptit Goanga.

–Meserie, a încuviințat la repezeală Bumbi.

Aerul din interior îi paralizase pe cei doi oaspeți, își înnodau degetele ca să nu uite să folosească cuțitele și furculițele așa cum se cădea. Se uitau curioși în  jurul lor, zidurile casei erau netede, doar obrajii lui Bumbi crăpaseră puțin, de la bărbieritul de dimineață. Sprâncenele fetei s-au lăsat în jos, ca un sufleu proaspăt scos din cuptor, în bucătărie.

–Soțul meu a împlinit azi optzeci de ani…

Au golit platourile, Doamna le-a adus și friptură cu legume fierte, i-a îndemnat să mănânce, cei doi musafiri se mișcau încet, mâinile lor se retrăgeau singure, în tăcerea gesturilor vag încurcate.

–Să-l iertați, nu se simțea prea bine și s-a retras în biroul de sus…

–La mansardă, Doamnă? a întrebat Bumbi, șocând-o pe Goanga, care-i făcea semne, dintr-o parte, ești nebun sau ce, părea că întreabă.

–Da, a continuat Doamna, a lucrat acolo toată dimineața… Vai, am uitat sticla cu vin…

S-a ridicat greu și a dispărut în bucătărie, Bumbi avea aerul că mâncase deja toate condimentele din gustările de pe masă.

–Bă, care soț? a întrebat grăbită Goanga.

–Lasă, îți povestesc eu mai târziu, să nu ne audă. Să nu pui întrebări, dă și tu din cap…

–Voi știți, i-a întrebat revenind cu o sticlă plină cu vin, unde e pragul durerii?

–Nu prea…

–Vă spun eu, Acti al meu zice că la o sută de decibeli ar fi.

–Aha, a făcut Bumbi, da, acolo trebuie să fie…

–Asta e, trebuie să auzim un strigăt uriaș, un urlet…

–Sau un geamăt, a completat Bumbi, din inerția dialogului ciudat.

–Așa, cred că ai dreptate…

Hainele Doamnei au lăsat dâre de parfum, cu o esență ținută în flacoane mici, adunate de colecționari încrâncenați, prin sertarele secrete ale dulapurilor. Gazda se gândea, într-un amestec de timp fără identitate, că poveștile sunt frumoase atunci când  le încercăm pe ceilalți, niciodată pe noi înșine.

–V-am pregătit și clătite cu  dulceață de vișine, lui Acti îi plac foarte mult, dar nu mai mănâncă prea des. Diabetul…

–Mulțumim, Doamnă… s-a trezit și Goanga, ea rămăsese mută în scaunul înalt, își treceea privirile la întâmplare prin sufragerie și se înroșise la față, mai ales urechile i se umflaseră ca două pernițe colorate.

–Bine, când terminați reparațiile în beci vă mai aștept să vorbim împreună…

Noaptea, târziu, Bumbi a visat că era copil, se plimba singur pe coridoarele Institutului de geriatrie și nu venea nimeni să-l ajute, se rătăcise prin subsolul în care tatăl lui repara mereau câte ceva.  Îl auzea, dar nu-l vedea nicăieri… Avea în ochi o nefericire specială și trăia cu impresia că ar putea să fie prieten cu Dumnezeu. Era doar o părere…

Când au plecat, Doamna i-a condus doar până în holul de la intrare, ei au ocolit prin grădină și s-au strecurat pe ușa secretă, în beciul de la subsol. O vreme au auzit cum se mișca gazda prin bucătărie, așeza probabil lucrurile la locul lor și, credea Goanga, căuta un obiect prin sertarele desfăcute și împinse de numeroase mișcări precipitate. Și fetei, noaptea, lipită de spatele fierbinte al lui Bumbi, în vis cineva i-a tulburat somnul și s-a simțit prizonieră în propriul corp.

–Să-mi aduci aminte mâine dimineață…

–Ce? a întrebat Goanga.

–N-ai auzit? Se duce la prânz la sora ei, la azil. O să pun doi băieți să aibă grijă de Doamna.

În beciul întunecat era o liniște veselă și dezordinea devenise primitoare. Ei doi, de fapt, nu trăiau, se prefăceau că există și nu încercau să înțeleagă cum se petrec lucrurile. Să nu căutăm prea mult, gândeau amândoi, cel mai bine ar fi să tragem o pătură groasă peste noi, până când ni se acoperă și nasul și ochii și fruntea… Și tot…