Odette, sora mijlocie a Doamnei, s-a pregătit la azil toată dimineața.  Și-a întins părul aspru cu placa vecinei de cameră, și-a frecat obrajii cu o cremă lipicioasă și parfumată. Simțea că morții nu sunt niciodată tineri, dar avea încă poftă de viață.

–Ai auzit? a întrebat-o colega de cameră, o doamnă mică, de vreo cincizeci de kilograme, înmuiată de căldura caloriferelor. A murit aia grasă, de la parter.

–Draga mea, o veste nu are nevoie de cuvinte, i-a răspuns Odette. Ea circulă repede și ajunge acolo unde trebuie.

–Zău? Doamna profesoară, ce să spun… a mârâit cealaltă.

–Să nu spui nimic… Tu ai vârsta la care plângi, atunci când ceilalți râd.

De altfel, vecina de încăpere trăda acel fel de a se purta care nu venea din ea, se ridica de undeva, din spatele ei. Și o făcea într-un fel impulsiv, dar nimeni nu părea să o audă cu adevărat.

–Ascultă, fată, oamenii mai și mor. Și dacă poți să pricepi, zâmbetele noastre vor avea mereu dinți îngălbeniți și plini de carii…

–Și de ce te gătești atât? Ai musafiri?

Odette nu i-a răspuns, bătrâna slăbănoagă știa, de altfel, că vine Arlette Pambuccian, sora mai mare a prințesei, cum o alinta din spatele ochelarilor trupa de locuitori definitivi ai azilului. Cele două femei au simțit, amândouă deodată, căldura care era atât de bună, era ca un prieten căruia îi fusese dor de altcineva. Lamele delicate și curbate de gheață deveniseră de mult doar o amintire, deși se vedeau dincolo de ferestre, pe câmpul viscolit de la marginea orașului.

Doamna a așteptat aproape o jumătate de oră în stație, apoi tramvaiul care mergea până la capăt, în apropierea pădurii de la bariera orașului, s-a zărit în depărtare. Un neamț bătrân ridicase un azil nou, însorit, cățărat pe un deal lățit deasupra copacilor mari și uscați. Sora ei se mutase acolo de mai bine de doi ani. Aproape de călătoarea de duminică, doi aurolaci tineri, trimiși de Bumbi, o însoțeau în secret, se plictisiseră din greu și se mutau agitați de pe un picior pe altul.

–Frate, mi-au înghețat chiloții pe mine, a zis cel mai înalt, înfășurat cu un fular mare peste gât și care trăgea mereu de clapele lungi ale căciulii.

–Să nu faci pe tine, ai grijă, a rânjit celălalt, mai scund, dar gras și umflat ca un dovleac copt, arătându-și gingiile inflamate.

Tramvaiul a venit lângă ei, erau călători puțini și plictisiți, iar afară începuse să ningă și mai tare. Doamna și-a agățat privirea de geamul murdar, s-a mai uitat peste umăr, la băieții care o urmăreau, era atentă să nu-i alunece șalul așezat în jurul gâtului, strângea gulerul hainei și simțea curentul intrat prin ușa crăpată chiar în fața scaunului pe care se așezase. Un bec din tavanul ruginit se mișca în ritmul drumului cotit, scârțâia precum un bebeluș ud, chiar și umbrele toamnei târzii și reci tremurau peste călători.

A sosit la capăt, mai avea de mers cam jumătate de kilometru până la azilul de pe deal. Se agățase de marginile genții pline cu prăjituri și portocale, pe care sora ei le aștepta cu nerăbdare. A întors capul de câteva ori, cei doi băieți erau pe urmele ei. Mai avea cam jumătate din drum, când i-a apărut în față un bărbat mic, prăpădit, cu o haină de fâș murdară și cu un fes lung tras peste frunte.

–Hei, cucoană, ce ai în plasă? Mi-e foame…

Când l-a văzut în dreptul ei, Doamna și-a ales repede un zâmbet strâmb, îl păstrase de mult, a și scrâșnit din dinți, așa, ca un semnal că mai există.

–Lasă-mă, domnule, în pace…

–Gura, a zbierat celălalt, bagă plasa aia, hai…

A urmat o scurtă învălmășeală, jegosul apucase geanta Doamnei, dar cei doi băieți erau alături, doi pumni au plecat împreună spre vagabond, care a ajuns direct în șanțul plin cu noroi și zăpadă murdară și nu mai reușea să se ridice. Băieții  n-au scos niciun cuvânt, nici Doamna. Au însoțit-o până la poarta azilului. Doamna s-a oprit, s-a întors spre ei, a scos două portocale din geanta grea pentru mâinile ei și le-a întins cu un gest moale.

–Mulțumesc, a spus…

–Ne-a trimis Bumbi, a răspuns unul dintre ei, apucând mingea portocalie, vă așteptăm pe aici…

A gândit toată viața ei și în locul altora, iar la bătrânețe a constatat că n-o mai putea face. Abia dacă mai gândea pentru sine. Chiar și pentru Acti al ei a judecat adesea fapte și întâmplări, lui îi plăcea, se simțea ocrotit și lipsit de griji. Soțul ei zicea mereu că e mai înțelept să-ți rozi unghiile și să mănânci fără pâine, apoi să golești un pahar cu apă. Era modul lui de a se apăra de amănunte… Îi repeta des că e bine să uiți cum ai fi putut să treci viața altfel decât ai făcut-o deja. Complicat, nu?

–Bine-ai venit, Doamnă academician, a salutat-o ceremonios bătrânul doctor Sneker, unul dintre cei doi patroni ai azilului.

Toată clădirea aceea era construită de fratele doctorului, plecat de foarte mulți ani din țară, care se întorcea des în orașul în care trăiau fratele și sora lui mai mică. Au recuperat terenul de pe dealul de la marginea orașului, care fusese al bunicilor, și au investit acolo bani mulți. Doctorul Sneker era în holul mare, plin cu flori și ghivece colorate. Doamna îl știa de foarte mulți ani, a fost prieten cu Acti, venea des la ei acasă, îl opreau la masă și vorbea cu soțul ei până târziu, în noapte. Lucrase și la Institutul de Geriatrie, a fost chiar soțul savantei care înființase acel spital, dar au divorțat după câțiva ani, lumea vorbea multe, dar Doamna nu ținea minte toate amănuntele acelea.

–Odette e foarte bine, i-a spus Doamnei, mai face nazuri câteodată, dar e fată bună. E bună de măritat, a glumit doctorul.

–Aha… Am s-o cert, doar sunt sora ei mai mare, a zâmbit Doamna.

–Așa să faci… Ne vedem mai târziu… Sunt și prăjituri în geanta ta? a întrebat, preocupat brusc de soarta locului și învârtindu-se ca un arc abia întors prin holul azilului.

–Ți-am pus și ție, n-am uitat că îți place salamul de biscuiți…

Împrejurările i se păreau cam istovitoare. Există dreptate în lumea asta, își amintea Doamna că spunea Acti, urcând spre etajul clădirii. Oamenii au mici crize de furie, sunt confuzi și, adesea, triști. Important este să facă cum doresc, să mintă  sau nu și să trăiască fiecare ceas. Adică, mai spunea soțul ei, să aibă toată puterea acasă… Doamna s-a simțit, dintr-o dată, bine și liniștită în duminica de noiembrie, nicio urmă de rătăcire n-o mai însoțise până acolo.

–Hei, Doamna academician, a întâmpinat-o și colega de cameră a Odettei…

–Ce aveți, frate, azi? V-ați luat toți după tinerelul de Sneker? Dar ce plăcere să te văd, ești încă vie, a glumit Doamna, intrând în camera luminoasă.

–Vie și viguroasă, nu se vede?

–Las-o în pace, e o nebună, a chițăit Odette, intrând agitată pe ușă. Draga mea, iar am visat un înger care mi-a spus ce trebuie să fac.

Doamna a privit-o îndelung pe sora mijlocie a familiei. Cum arăta? Fragilă, cu silueta firavă și cu privirile amestecate, cu pielea albă și cu buzele uscate.

–Să știi că nu e cuminte, stă la vrăjeală cu moș Sneker în fiecare zi. Și întârzie cam mult prin cabinetul lui…

–Da? Și ești geloasă? N-ai văzut ce falnic bărbat e dumnealui?

Poți să pui la un loc ceva ce n-a fost niciodată laolaltă? Doamna credea că se poate, privindu-le cu răbdarea de duminică, plimbată greoi cu tramvaiul care-o adusese la capătul lumii. Și însoțită de doi aurolaci… Uite, mai gândea, când eram tinere Odette a spart o vază pe care mama noastră o avea de la bunica și a umblat o săptămână după tata să o lipească la loc. Ai tu în cutiile tale din magazie cu ce, se milogea Odette prin bucătărie, atunci când tata intra să bea o cafea. Căra plasa cu cioburi, alergând după tata. Așa sunt și fetele astea bătrâne, își spunea Doamna, ca o plasă cu cioburi amestecate.

–Ce face Lizette? a întrebat sora Doamnei.

–Greu, muncește, îl duce pe cel mic la grădiniță, au schimbat iar casa, vorbim destul de des…

–Nu te mai cheamă pe la ea?

–Mereu, a răspuns Doamna, dar cum să plec eu la capătul lumii? Avioane, aeroporturi… Și eu uit și cum mă cheamă câteodată.

Dumnezeule, a căzut pe gânduri Doamna, am închis oare gazele la plecare? Și a repetat cu grijă: am băut cafeaua, am pus tacâmurile în dulap, am spălat farfuria mică, am îndesat gunoiul în cutia roșie, cu mânere, am stins lumina… Dar gazele? Odette îi povestea ceva, mai ții minte draga mea, dar nu putea să o urmărească. Gazele, am închis oare gazele? Dacă cele două femei ar fi privit-o cu atenție și-ar fi dat seama că doamna arăta ca un obiect ce se răsturnase prin iarba umedă din curtea azilului, prin care se tăvăleau bulgări de zăpadă înghețată.

–Mi-a scris Matilda, și-a amintit Odette, căutând prin noptiera de lângă patul ei. E la o mănăstire din Grecia acum. Tu știai?

–Cum să nu știu? E de ceva timp acolo…

–Să-ți dau scrisoarea, a trimis-o pe adresa mea veche, mi-a adus-o Severin.

Pe Severin era l-a crescut de la doi ani, soțul ei a mai fost însurat cu o cântăreață de la Operă. Prima lui nevastă murise la nașterea lui Severin. Iar Matilda era sora cea mică a Doamnei, intrase la mănăstire la douăzeci de ani. Doamna încă își amintea cum se zbătuseră părinții lor atunci, în orașul de pe malul Dunării în care au crescut.

–Ce mai face Severin? E ocupat mereu, domnul senator…

–Ce vorbești, a întrebat Odette, n-a fost pe la tine de curând?

S-a uitat însingurată, printre genele lăsate, avea mereu, în ultima vreme, o scăpare, chiar dacă nu uitase alte vorbe ale lui Acti, domnule, zicea el, pot să-l iubesc pe aproapele meu, dar mi-ar conveni să-l iubesc mai de la distanță. Îi tot citea asta dintr-o carte…

–Să nu uit, ți-am mai adus câteva cărți. Știi cum am făcut? Am pus mâna pe ele la întâmplare, nici ochelarii nu-i aveam…

–Nu e rău, a zâmbit Odette, poate le-ai nimerit mai bine de data asta. Ți le dau și pe celelalte, le-am terminat. Am pus-o și pe ea, a mai zis, arătând-o pe vecină, s-a chinuit cam tare…

–Sigur, una e doamna profesoară… V-am mai spus că am fost cineva la viața mea.

–Nici nu se discută, dragă, a comentat Odette, la repezeală.

Odette și sora mai mare zâmbeau, ușor conspirativ. Cealaltă, știau ele, a lucrat la o primărie, ceva cu taxe și impozite, până când a rămas singură, n-a avut copii, a omorât-o singurătatea, obișnuia să repete. Uneori plângea pe un ton tânguitor, de om neajutorat, cu toate acestea plutea printre oameni ușor, ca și cum ar fi dansat.

–Tot îl mai cauți pe Acti, prin casă? a mai întrebat Odette.

–Să-l caut? Cum să-l caut?

–Să înțeleg că te joci cu mine?

–Mai știi cum ne jucam pe vremuri, la bunica, a schimbat Doamna dialogul lor amestecat…

Sora mai mică n-a apucat să răspundă, a intrat în cameră  doctorul Sneker, agitat și vesel. Au simțit că ziua s-a înmiresmat cu un aer de om bătrân și parfumat.

–Gata, doamnelor, ați pus la cale planeta?

–Ar mai fi câte ceva, nu ne ajuți tu? a zâmbit Odette.

–Ce mai faci? a întrebat, întorcându-se spre Doamna, așezată în fotoliul de lângă fereastră și sărutându-i iarăși mâna dreaptă, galant ca întotdeauna.

Doamna îl privea pe doctor și, fără urmări, și-a amintit cuvintele unui cântec din tinerețe: armele și vorbele sunt la fel, ele ucid la fel, totuși, cuvintele aduc uneori și viață. Doamna le-a mai povestit și despre musafirii ei din pivniță, amesteca însă explicațiile, reparăm țevile, zicea. Memoria trecutului îndepărtat era perfect conservată în mintea ei, cu prezentul au început să apară problemele.

–Și ce fac acolo? a întrebat-o Odette.

–Repară instalația veche. Tocmai ți-am spus…

–Cum să repare? În beci eu știu că sunt doar niște conducte pentru încălzire.

–Și pentru apă, draga mea, curge pe acolo, pe undeva…

Povestea se amestecase precum privirile lor, domol, inutil și fără urmări. Au rămas neștiute momentele de descumpănire, încă mai puteau să prețuiască micile plăceri ale unui taifas de duminică. Doamna a plecat spre seară, doctorul Sneker s-a oferit să o ducă el, cu mașina, oricum mergea spre casă. Dincolo de porțile azilului, lângă stradă, i-a zărit pe cei doi aurolaci, nu se poate, a gândit, m-au așteptat atâtea ore…

–Stai, oprește puțin. Băieți, a strigat Doamna, haideți cu noi. Mergeți în oraș?

–Aaa… păi, noi… așteptăm pe cineva…

–Hai, ați înghețat, treceți în spate, le-a arătat doctorul ușa pe care o deschisese.

Până acasă, pe strada Doamnei, cei doi n-au scos nicio vorbă. Pe scaunul din față, tot drumul, Doamna l-a ascultat pe șofer, îi povestea despre Odette. Îi reveniseră în minte istorii apropiate, nu încerca să le înțeleagă de tot, i-au apărut pe fugă, repede, așa ca și cum ar fi răsfoit o carte cu pagini groase și îngălbenite. I s-a părut că tot corpul i s-a ridicat de pe scaunul mașinii, doctorul continua să zică ceva, numai că Doamna plutea prin interiorul cald al autoturismului mare, de teren, al vechiului prieten al lui Acterian.

–Să nu plecați, le-a spus băieților, după ce  doctorul Sneker a demarat nervos, din fața porților ei.

Ei au așteptat-o acolo, le-a dat  o pungă cu portocale, câteva prăjituri, o bucată mare de salam, din frigider, a înghesuit și o franzelă, chiar și două cutii de carton, cu suc, pe care Severin le adusese în urmă cu o săptămână. Unuia dintre aurolaci îi curgea nasul, se ștergea cu mâneca bluzei groase, umflate peste umerii lui firavi.

Seara a coborât scările înguste, care duceau spre beci, pe lângă fosta cameră a bunicii lui Acti. Nu mai intrase în camera aceea de multă vreme, erau neatinse lucrurile bătrânei, cărțile ei, hainele înghesuite într-un dulap mare, tuburi de fixativ, pe jumătate pline și alte nimicuri fără vârstă. Jos, în pivniță, era întuneric, n-a aprins lumina, nu a găsit întrerupătorul, ascuns în hol, sus, după tocul ușii. Umbre de tot felul s-au strecurat prin ferestrele multe și înguste, astupate cu resturi de frunze uscate sau cu tulpini groase de tufănele. Salteaua din mijlocul beciului nu i s-a părut ciudată, nu știa dacă o mai văzuse acolo, a tras încet ușa, i-au alunecat papucii îmblăniți pe ultima scară și abia dacă a mai apucat să se sprijine de balustrada scorojită, speriată de treapta care nu se mai termina.

Noua ediție a Tratatului de geriatrie era încheiată, Doamna așezase teancul mare de coli pe birou, îl mângâia peste colțurile lucioase și căuta, în jur, un prilej de bucurie, ca într-o seară cu Acti, la un concert de muzică preclasică. Doamna a adormit acolo, în fotoliul din colțul camerei și n-a visat nimic.

A doua zi, luni de dimineață, a venit tanti Filica, femeia care făcea curățenie, călca, freca geamurile și parchetul, ștergea covoarele de peste douăzeci de ani. Trecuse și ea de cincizeci de ani, era grasă, avea picioarele ca doi butuci gata să fie crăpați pentru focul din sobă, dar fața ei era netedă  și pielea întinsă, părea o fătucă abia ieșită în lumea bună, chiar și buzele ei erau frumoase, iar figura arăta bunătatea femeii de la țară, învățată cu munca. Tanti Filica venea de la vreo treizeci de kilometri, avea un bărbat bețivan și duduruz, cum îi spunea Doamnei, și mai avea și trei băieți, plecați toți la muncă, în Anglia.

–Stai să mănânci ceva de dimineață, a oprit-o Doamna, fiindcă ea se și apucase de dat jos perdelele din sufragerie.

–Mai târziu, Doamnă, nu mi-e foame, am băgat în mine o mulțime de covrigi. Ca să treacă timpul mai repede…

S-a apucat de muncă, știa fiecare colț al casei. Se simțea în tanti Filica o bucurie ciudată, lupta putea să înceapă, parcă dorea mereu să prindă ceva, să captureze un dușman necunoscut.

–Ar trebui să intrăm și prin beci, n-am mai făcut curat de un an și ceva pe acolo…

–Nu, nu…, s-a grăbit Doamna. Acolo n-ai ce face, în beci e doar praf vechi și o mulțime de lucruri amestecate.

Tanti Filica s-a uitat la Doamna într-un fel anume, ochii ei spuneau că ceva nu e așa cum ar trebui. Simțea că stăpâna casei avea numeroase clipe de nesiguranță, în care cifrele nu se mai potriveau cu imaginile reținute pe retină. Avea un chip pe care nu-l mai văzuse și erau mulți anii de când o cunoștea. Era un chip pe care nu-l știa, se pierduse prin tufele uscate din grădină.

–Măcar să vedem ce mai e pe acolo, a continuat tanti Filica.

–Pe unde? a întrebat Doamna.

–Cum pe unde, prin beci? Data trecută am auzit niște voci, niște pași prin subsol, eram în bucătărie și știți că e o gaură mică lângă țevile caloriferului.

–Ți s-a părut, a adăugat repede Doamna. Pisicile vecinei…

–Cum ziceți, Doamnă.

Tanti Filica nu avea nostalgii, nu-i plăcea când Doamna răsfoia, în ultima vreme, albumele de familie și o chema să-i arate diferite poze, cu rudele ei sau ale soțului. O exaspera ideea de a-și căuta rădăcinile, ale ei sau ale altora, nu prea conta. Inventase un teritoriu propriu și orice familiaritate îi provoca o încordare violentă. O singură dată i-a arătat Doamnei fotografii cu băieții plecați în Anglia și, imediat după aceea, s-a rușinat, chiar dacă stăpâna casei le privise cu interes, o întrebase tot felul de lucruri despre copiii ei.

 Nepotul Doamnei, domnul Severin, senatorul tău, fă, cum striga bărbatul ei, beat, prin casa de la țară, a așteptat-o cu o săptămână în urmă, la prima oră. L-a găsit în sufragerie, citea ceva pe ecranul cutiei subțiri pe care o ținea pe genunchi.

–Tanti Filica, i-a zis, te rog să ai grijă de mătușa, a început să cam încurce lucrurile. Ai văzut?

–Parcă…

–Vrei și zahăr în ceai sau lămâie? a strigat Doamna din bucătărie, dar vocea i s-a auzit ca un susur, dintr-o depărtare amețită.

–Toată viața l-am băut fără zahăr, tanti, ai uitat? a întrebat bărbatul, ridicându-și complice brațele spre tanti Filica, ocupată cu praful din vitrina cu obiecte vechi, aduse de domn Acterian din consignațiile orașului.

–Vezi, a spus el încet, a început să uite, amestecă poveștile, tocmai îmi zicea, până să apari tu, că a terminat laptele și Acti nu bea cafeaua simplă…

–Da, a răspuns tanti Filica, uneori îmi spune și mie să am grijă, să nu-mi scape lucrurile pe jos, fiindcă doarme domn Acti la mansardă…

–Săraca, să vedem și noi cum facem, poate că vii mai des, te plătesc eu mai mult…

–Am și eu treabă, la mine la țară… Nici pe amărâtul ăla de bărbat al meu nu pot să-l las singur, bea și dă foc la casă într-o zi. Ne descurcăm cumva, poate încerc să vin măcar de două ori pe săptămână. Și doamna Lizette m-a rugat, am vorbit pe chestia aia, mi-a dat-o Doamna într-o zi.

Atunci când tanti Filica făcea curățenie, Doamna se ascundea în biroul mic, ca într-o firidă, își lua visele și le aranja, umbla prin ele fără teama că ar putea să întâlnească pe cineva. Avea aerul rătăcit, ca și când s-ar fi lăsat înghițită de urmele proiectate peste pereți. Dacă ar fi apărut ceva necunoscut, un corp fără chip sau un suflet încordat, Doamna nu s-ar fi putut trezi într-o singură clipă. I-ar fi trebuit multă vreme… Încă mai corecta paginile Tratatului, președintele Academiei o sunase și-i ceruse să termine totul până la sfârșitul anului.

–Doamnă, săptămâna viitoare vin de două ori, i-a spus, ne pregătim de sărbători, să vedem ce prăjituri vreți să facem.

–Bine, draga mea, să o întreb și pe Odette, o să stea cu mine până după Anul Nou.

Tanti Filica a văzut-o pe Doamna agitându-și brațele, a încercat să se ridice din fotoliu și n-a reușit să se sprijine pe cele două picioare amorțite.

–Du-te tu și încuie ușa.

–Care ușă, Doamnă?

–Aia de la intrare, a venit iar milițianul ăla.

–N-a venit nimeni, Doamnă…

–Ba da, e tot cel cu tabloul, a cumpărat Acti un desen de la cineva și nevastă-sa l-a reclamat, zice că bărbatul meu l-a furat. O nebună…

–Nu e, Doamnă, cred că a plecat, s-a bâlbâit femeia, mutându-se de pe un picior pe altul, de parcă ar fi vrut să decoleze.

În casa mare, plină de amintiri, toate noile întâmplări mici aveau greutatea copleșitoare a aerului, dogoarea lui. Uneori, Doamna lăsa impresia că îi este rușine de trupul împuținat și, de la o zi la alta, mai ușor. Începuse să-i fie teamă să n-o ridice vântul, ca pe un balon umflat cu gaz, în plimbările scurte, prin cartier. O lăsa pe tanti Filica să-și facă treburile și pleca spre piață, într-un ritual pe care și-l însușise. Gașca lui Bumbi, atunci când ieșea din pământ, o saluta de fiecare dată. Tot mai des o cuprindea un început de panică, i se părea că nu mai recunoaște gardul mare al casei, făcea câțiva pași dincolo de poartă, dar vedea butonul roșu al soneriei, montat acolo de Acti, într-un ambalaj din plastic. Și se strecura prin poarta cea mică, descuind broasca cu cheia pe care o găsea greu prin buzunare.