Mâini lungi și palide i-au smuls cartea pe care o ținea în față, a pierdut șirul cuvintelor, dar n-a avut nicio reacție. Vedea, pe geam, cerul albastru, fără nori și își închipuia lumea nouă, în care trăia de peste doi ani, învârtindu-se ca un carusel uriaș. Lizette n-a putut să adoarmă decât spre dimineață, nici bărbatul ei nu prea a avut somn, s-a fâțâit prin pat și a coborât de mai multe ori jos, în bucătărie.

Lizette a vorbit, în seara care trecuse, cu vărul ei, senatorul Severin, îngrijorată de rătăcirile tot mai dese ale mamei. A rămas cu ochii deschiși ore întregi și i-au trecut prin cap zilele din urmă cu doi ani, plecarea lor în Canada, își amintea ultima seară, bagajele și iar bagajele și Doamna, care plângea pe furiș, prin bucătărie.

–Da, răspundea Lizette la telefoanele de rămas bun, în Calgary, plecăm chiar mâine.

–Vezi, zicea Doamna, știu toți prietenii voștri, Calgary, Alberta…

Așadar, a urmat călătoria, mamei i se părea că vor să fugă de lume și să lase în urmă șiruri mari de întâmplări trecute. Atunci când trăia, soțul Doamnei spunea despre fiica și ginerele lui că au vocația liliacului, caută mereu clipe cu aripi de cristal, care se sparg și rămân ca niște cioburi mici în memorie. Doamna nu încerca să înțeleagă chiar totul din plecarea lor, fata ei era arhitectă de succes, cum spunea Odette nedumerită, o cunoșteau mulți oameni ca pe un artist fotograf cu câteva expoziții în galeriile mari ale capitalei, soțul, Radu cel mare cum i se spunea, ca să-l deosebească de fiul lor, avea o firmă de construcții care lucra pe profit, cum auzea Doamna că se spunea. Cel mic, Radu și el, împlinise trei ani. Ce le lipsea, se întreba Doamna, fără să caute însă un răspuns definitiv.

Au cumpărat valize noi, abia le-au băgat în casă și, apoi, au îndesat dulapurile în ele. Au copiat de pe hard-disk tot ceea ce puteau să ia, poze, filme, muzică… A sosit și plecarea, haine, jucării, amintiri, toate s-au adunat în obiectele groase și grele din sufragerie. Și, dimineața, ultima impresie cu mama…

Lizette a simțit că se afla, cumva, în afara lucrurilor, nici măcar spectatoare la propria-i viață nu părea să mai fie. S-a auzit din stradă un fel de țipăt anonim, care a gonit puținii trecători rătăciți pe acolo. N-a știut cum să primească viteza gândurilor ei, s-ar fi dus într-un trecut neobișnuit de lung, care să devină un punct mărunt din mijlocul unui pumn încleștat. Au râs, pe drumul spre aeroport, au strecurat și ceva lacrimi, apoi Doamna și părinții lui Radu, resemnați și imobili ca trei obiecte împietrite, i-au urmărit cum trec de barierele de tot felul. În avion, Radu cel mic a vrut, bineînțeles, la geam, la Londra i-au descălțat și le-au controlat până și cutiile cu cremă, au mâncat într-un restaurant Giraffe, i-a costat mult, iar mărețul fish and chips n-a fost chiar atât de bun pe cât se spunea. A plouat mărunt, se vedeau stropii adunați peste ferestrele uriașe din aeroport. În avion au fost multe ore de somn, cu cel mic agitat și plictisit.

Next stop, Canada… Au mers, ea și soțul ei, împiedicați, de parcă picioarele li s-au terminat sub umeri. Drumul până la vamă a fost lung, erau afișe peste tot, mai sunt zece minute, apoi cinci… La Immigration au dat peste o domnișoară acră, apoi și-au recuperat bagajele. I-au așteptat prietenii din Canada, verii lor, sosiți cu doi ani mai înainte acolo. Lizette a avut, din prima clipă, o strângere de inimă. Atunci când cineva îi zâmbea prea mult, învățase că nu e de bine. Făcea și desfăcea, tocmai de aceea, urme de pași. Au fost zilele în care i s-a părut că cineva îi pândește chiar și respirația greoaie și nu pășea în siguranță, a lăsat visurile să zdrobească realitatea impusă de ceilalți. Adică de soțul ei, care a vrut să plece, Lizette n-a avut nicio soluție, s-a supus resemnată.

Au ajuns la casa în care prietenii le închiriaseră o cameră, i-au cunoscut pe Ping și pe Xiaoni și pe cei doi copii ai lor. Gazdele le-au făcut tradiționalele BBQ, a ieșit ceva chinezo-american, dar destul de bun, Radu se lingea pe degetele lui mici și umflate ca niște pernuțe de cauciuc roz. Copiii s-au jucat, fiecare pe limba lui.

Pe Doamna au sunat-o peste câteva zile, îi instalase Severin skype-ul pe laptop și o învățase să-l folosească. A fost o întreagă aventură și distracție mare, nepotul o adusese și pe Odette, mama lui vitregă, iar tehnica le-a dat o lungă bătaie de cap. Doamna și-a amintit cuvintele lui Acti, să știi, zicea el, că atunci când aștepți pe cineva, într-un fel ești deja cu el.

–Gata, mamă, să nu plângi, și-a amintit Lizette prima convorbire.

–Da, da… sunt bine, i-a răspuns Doamna, fără să mai aștepte ecoul întrerupt din depărtare, iar cuvintele li se încălecau din toate părțile prin sufrageria casei.

Fata i-a povestit mai bine de o oră, erau primii pași prin Canada. Au umblat multă vreme prin downtown, după tot felul de documente, au avut nevoie, la început, de cardul de rezident permanent, de numărul de la asigurări sociale și de la cele de sănătate. Pe primul l-au rezolvat repede, pentru al doilea însă au fost la guvern, clădirea se numea Harry Hays.

–Așa, făcea Doamna, ca un automat, Harry Hays…

–Da, mamă… E numele unui politician vechi, din zonă. Să știi că le-am făcut pe toate în zece minute și am plantat, după tradiție, doi copaci.

–Copaci? a întrebat Doamna, alungând șuvița de păr cărunt care-i tot cădea peste ochi.

–Copaci, în parcul din fața primăriei… Mă mai auzi, mamă?

–Sigur, te ascult, a spus Doamna repede, înțepenită în fața ecranului de pe care îi zâmbea fata ei, din Canada.

–Nu e totul chiar așa de roz, eu stau câteva ore pe zi la Armata Salvării, vin fel de fel de oameni care se chinuiesc și pe aici.

Lizette încă își mai amintea, era două noaptea și n-a dormit niciun minut. I-a povestit atunci mamei despre planurile lor, despre cursuri și grădinița lui Radu, despre joburi și programe pentru emigranți, plătite de guvern, despre traduceri de documente și acte de studii, teste de limba engleză… Vorbea ca despre mâinile răcoroase ale unei dimineți și zicea: răcoare caldă de migdală și savoarea zorilor de zi, pentru tine, mama mea, înghesuită în halatul gros, de monton catifelat și cu miros de parfum de liliac.

–Stai să-ți spun, mamă… Mergeam ieri cu un autobuz și, înainte de stație, șoferul a văzut doi bătrâni, a oprit și i-a ajutat să urce.

–Ca și la noi, a zâmbit Doamna, i s-a văzut toată fața înseninată pe ecran.

–Să știi că m-am dus și la biserică, e mică, parcă ar fi o cabană, sunt o grămadă de cântece și e un preot mic și cu ochelari. Și mai sunt și chinezii noștri, au un câine în curte, Radu se joacă mereu cu el…

Doamna a pierdut șirul poveștilor. Îngrădituri discrete delimitau teritoriile care-i rămăseseră permise. De altfel, toate drumurile i se încrucișau în marginea unui fel de vis pe care-l uita mult prea repede, de îndată ce privirile i se lipeau de mobila din casă. Parcă și vedea haita de câini de lângă piață, le căra mereu plasa cu resturi de mâncare, cu pâine uscată și bucăți de mezeluri de prin frigider.

–Aici nu sunt câini pe străzi, îți dai seama, a mai zis Lizette, de parcă i-ar fi citit gândurile mamei sale. Canadienii iubesc câinii, dorm cu ei, îmbătrânesc cu ei… Ce să-ți mai spun? Sunt peste treizeci de grade pe aici și am început să căutăm casă.

Doamna a făcut eforturi să o urmărească. A înțeles că acolo, în Canada, fata ei a ieșit din confuzia de început, oamenii erau drăguți, zicea Lizette, ca și locurile din jurul lor. A fost aproape gata să întrebe însă uimită de poveștile de pe ecran:

–Dar cu cine vorbesc eu? Unde sunteți voi? Nu v-am văzut azi, când ați plecat în oraș…

Așezată la o masă, pe terasa casei în care abia se mutaseră, Lizette s-a lăsat atinsă de amintirile celor peste doi ani care au trecut. Ceea ce aflase de acasă arăta un adevăr care se dezvăluise încet și care provocase o neliniște întreagă. Un fel de spaimă a apărut din singurătatea mamei, de acasă, iar cuvintele zăceau adormite în fundul gâtului. A simțit cum i se împiedicau vorbele și a așteptat să se preschimbe într-un strigăt ascuțit.

Și a continuat să-și mai amintească… Au mai trecut câteva luni, a apărut și prima casă din viața lor, main floor, adică partea de sus a unei clădiri. Au învățat repede cum se trăia pe acolo, canadienii nu puneau prea mare preț pe haine, ci, cum ziceau ei, pe confort. Doamna asculta și se gândea la urma de melc, lăsată pe scările de la intrare, o văzuse cu o zi mai înainte, era sclipitoare, albă și lipicioasă.

–Și cu mâncarea cum e? a întrebat, doar ca să uite că a pierdut șirul poveștilor, într-o altă lungă convorbire cu Lizette, la un sfârșit de săptămână.

–E bună, ți-am mai povestit odată că au și leuștean, și mărar, chiar și pătrunjel. Și mai e și Farmer’s Market..

–Poftim? a făcut Doamna.

–Aha… Adică mâncare de la țărani, lui Radu îi plac cel mai mult shrimpii, creveții… Sigur ți-am mai spus asta…

–Care Radu?

–De fapt, amândoi, a râs Lizette, la noi acasă, după-amiaza mergem mult pe jos, facem alergări prin parc, încă mai mutăm bagajele, avem și ceva mobilă cumpărată, dar și căpătată…

–Cum așa?

–De la prieteni, de la cunoscuți… N-am refuzat nimic, sunt lucruri bune, unele chiar noi. Acum vine iarna, care ține șase luni pe aici…

Lizette i-a arătat Doamnei masa de duminică, pe care o pregătise pentru băieți, cum a zis, s-a plimbat cu laptopul prin bucătărie.

–Uite, a spus, aici e eggplant-ricotta bake, mamă… Adică brânză cu vinete și sos de roșii, cu ulei de măsline și cu oregano…

–Trebuie să fie bună… Dar Radu, cel mic, cum se simte?

–Bine, mamă, nu mai face mofturi, vorbește engleza mai bine decât noi…

I-a pus imaginea și pe fereastră, ninsese mult și era frig, adică minus 32 de grade. Lizette i-a arătat până și mănușile cumpărate, cu un singur deget, erau colorate strident și străluceau pe ecranul pe care Doamna îl privea obosită. Asta e tot, își spunea, bați odată din palme și viața ți-a trecut deja. Cu toate că era de-abia patru după-amiaza, cerul se strânsese într-o culoare închisă, dar palidă. Numai că Doamna n-ar fi putut spune unde, în curtea ei de acasă, sau acolo, departe, la capătul lumii. Peste tot era la fel de frig ca și în respirația întreruptă de atâta depărtare.

–Da, mamă, i s-a gâtuit vocea fiicei din Canada, am învățat și noi pe aici, ne îmbrăcăm în mai multe straturi, din cap până-n picioare. Radu seamănă cu un pui de eschimos…

Lizette s-a ridicat să închidă aragazul, era singură, cel mic plecase cu tata la patinaj, undeva aproape de noua lor casă. Era îngrijorată, a aflat despre uitările tot mai dese ale mamei. În minte i s-au întors zile din istoria lor canadiană, n-ar fi vrut să i le mai povestească și Doamnei… Au fost la un picnic cu prietenii, mușca din ceva bun și, deodată, a văzut-o pe mama, îi privea de pe scările casei lor armenești. Era singură… Când era mică îi plăcea un cântec, nu-l mai știa prea bine, mama îl începea mereu cu un vers lipsit de logică, prințul tău o să vină pe un cal nărăvaș, zicea ea. De la mama, toate au ajuns la ea, în ultima vreme, înăbușite, ca o lumină micșorată a ceea ce ar fi putut să fie o strălucire puternică, adică un soare oarecare.