Goanga a plecat la jumătatea lui februarie, iar Bumbi a trecut mai rar prin beci, a rămas multă vreme închis în hogeacul din canal, pungile cu aurolac s-au adunat cu zecile în jurul lui și a început să dispară și o parte din autoritatea mai veche. Triunghiuri alungite de umbră au răsărit și au tremurat prin umezeala jilavă a canalului.

Istoria a început să se schimbe din prima dimineață de decembrie, în jurul pieței era agitație, din zonă plecau militari și mașini la defilarea din apropiere, huruiau blindatele, urlau alarmele, țipau oamenii de ordine. Aurolacii cei mici au ieșit din adăposturi, le curgeau mucii din nasurile înroșite, au rămas cu gurile căscate, nu mai văzuseră atâta lume și nici atâtea mașini, cai, motociclete…

–Bumbi, a strigat cineva în fața gurii de canal, din care se strecurau spre piață șuvoaie de abur cald, bă, anunțați-l careva, îl caută domn colonel.

–Imediat, a răspuns de jos un glas de copil.

Bumbi zăcea de mai multe zile, nici n-a mai urcat afară, a rămas păzit o parte din timp de Goanga, în locul lui din canal, era cel mai cald lângă țevile mari, care purtau apa spre blocurile din cartier. Fără să știe de ce, avea mintea plină de gânduri negre, nimic nu părea să-i domolească tristețea de decembrie și de sfârșit de an. Există întotdeauna o parte ascunsă a lucrurilor, iar Bumbi s-a simțit în afara lor, oricât s-ar fi străduit să arate că mai trăiește.

–Te caută colonelul, i-a zis Goanga, mișcându-l ușor de umăr și ridicându-i buretele gros, pe care și-l așezase ud peste frunte.

–Dă-l dracu…

–Hai, ai zăcut destul, scoală-te…

–Bine, a mormăit, o să mă duc mai încolo…

Ar fi vrut să mai vorbească, o privea nemișcat pe fată, apoi valul de tăcere s-a așezat peste buzele uscate și strânse, care s-au închis cu violență. Niciodată nu i se părea prea târziu, o întoarcere nu mai era posibilă, învățase de mulți ani să nu mai spere nimic bun de la viață.

–Gata, mi-e mai bine, credeam că m-a răpus răceala asta nenorocită.

–Ce faci, te duci?

–Mergi și tu cu mine, să vedem ce vrea bulangiul ăla crăcănat…

Ce este un om trist? E unul care vestește răul? Pe amândoi îi încerca dorința de a recunoaște un început de poveste, dar și de a nega fapte și întâmplări. Era doar un rest care rezistase frigului…

–Salut, bă, a zis colonelul, era șeful poliției locale, îl cunoșteau de mult, părea un om de treabă. Ce bine că ați venit împreună, cu fata asta am eu de vorbit ceva…

–Cu mine? s-a mirat Goanga.

–Păi, da… Te-am căutat și zilele trecute, băieții mei nu te-au văzut prin piață. Au venit unii de la o televiziune, le-am promis că-i ajut, vor să vorbească cu tine. Am telefonul lor…

–Dă-i naibii, m-am săturat de măciuca aia pe care mi-o bagă sub nas. Cum e viața ta, domnișoară, cum e sub pământ, ce faci, ce dregi… N-am chef de ei…

–Nu, stai, a oprit-o colonelul, e altceva serios, au zis, trebuie să-i ajut, m-a sunat și domn primar…

–Să vină, a scurtat Bumbi povestea…

–Altfel? a mai întrebat omul în uniformă. La voi jos e liniște?

–E-n regulă, șefule, a zis repede Bumbi, privindu-i burta revărsată peste curelele răsucite ale hainei cu epoleți colorați.

Toți trei mimau indiferența și se uitau oriunde, numai unul la altul nu, ca și cum ar fi fost antrenați să te facă să te simți singur, să te foiești în propria ta piele.

–Poate scoatem niște lovele, dacă nu ne dau nimic, nu vorbim, a zis Bumbi, după ce au ieșit de la colonelul din piață.

–Să stai cu mine, a zis Goanga, tu să clămpănești cu ăia. Dar de ce m-or fi căutând tocmai pe mine?

–Dracu știe, vedem noi, mi-a zis nea Caisă că ne anunță prin caraliii lui… Hai, mi-e mai bine, cred că mergem la casa Doamnei, îmi faci o supă fierbinte și mai bolesc până diseară.

–Nu e prea frig acolo?

–Nu e, avem și țoalele alea groase…

Afară, agitația și zgomotele uriașe i-au strâns stomacul ca într-o gheară, și-a simțit trupul încordat, de parcă l-ar fi așezat cineva într-un cub mare, atârnat deasupra ramurilor groase ale unui copac. Bumbi arăta ca o poză veche, ștearsă pe la margini, iar inima i-a rămas în gât, ca un pachet rupt de condimente aspre și ardeiate.

–Tâmpiților, de câte ori să vă mai spun că trebuie să păstrați ritmul coloanei, a strigat un slăbănog deșirat dintr-o mașină deschisă.

Bumbi l-a văzut cum tremura de frig și a început să râdă.

–Ce rânjești fasolea, bă aurolacule? s-a întors un militar mai tânăr spre Bumbi. Poate vrei vreo două bastoane pe spinare.

–Ce-am făcut, bre? a întrebat Bumbi, grăbindu-se să dispară după colțul restaurantului din piață, cu Goanga gâfâind alături.

–Ce-au cu noi, bă nenică? a mai întrebat și fata.

–Să ne pupe-n cur…

Cu oamenii de la televiziune s-au întâlnit a doua zi, tot în biroul colonelului, unde mirosea a tutun prost și a cafea. Erau doi, un bărbat în vârstă și o fată mică, arăta ca un copil neajutorat, atârnau pe ea niște haine largi și desperecheate.

–Hai să vă spunem care-i treaba, a început colonelul, care transpirase din greu, în biroul lui era o căldură înăbușitoare, de la caloriferele încinse. Povestiți-le, ea e fata pe care o căutați.

–Nu trebuie să vă speriați, a zis bărbatul străin, e de bine ceea ce vrem noi să facem…

Bumbi a pândit fiecare mișcare a pleoapelor celor doi străini, lui i se părea un semn de viață, chiar dacă nu foarte hotărât. Bărbatul care le vorbea arăta ca un obiect întors pe dos, ce se prăvălise pe o pajiște umedă, prin care se tăvăleau animale necunoscute, slabe și înfometate. Din povestea lui, Bumbi a înțeles că Goanga a avut un frate mai mic, ea nu-i spusese niciodată așa ceva.

–Știai despre el? a întrebat fata cu chip de copil, care purta cu ea un microfon și o cutie agățată de gât.

–N-am uitat, a șoptit Goanga, parcă speriată brusc, dar nici nu-l mai țin minte.

–Uite, l-am găsit noi, de fapt, el te-a căutat. A fost înfiat în Anglia, de o familie bogată, azi e un artist cunoscut, face haine. Știi tu, chestii cu moda, cu țoalele de lux. Când a aflat de la mama lui vitregă faptul că a fost înfiat la cinci ani, parcă, din România, a vrut să-și găsească familia. Așa am aflat de tine, mama ta nu mai trăiește… Tu ești sora lui de acasă, asta e…

Povestea s-a înșirat halucinant pentru Goanga și Bumbi. Au înțeles că regăsirea fratelui cu sora lui mai mare trebuia să se întâmple într-o emisiune la televizor. Goanga abia mai respira, semăna cu un sugar care nu reușea să țipe, se făcuse vânăt și se sufocase în scutecele colorate. Ea și-a lovit încet coapsele cu palmele, nu se mai auzeau decât lipăiturile acelea înfundate.

–Emisiunea va fi într-o sâmbătă seara, va trebui să ne vedem până atunci, să facem niște repetiții… Venim noi să te luăm, cu o mașină. Ce zici?

–Fără Bumbi eu nu merg nicăieri…

–E în regulă, vă luăm pe amândoi.

N-au dormit toată noaptea care a urmat, lumina nu s-a stins deloc în pivnița la care s-au întors amețiți. Bumbi nu mai știa ce să-i spună. Orice s-ar zice, iubirea are nevoie de cuvinte, el a deschis de mai multe ori gura și a vorbit ceva, ca și cum ar fi desfăcut o cutie de conserve ruginită. Au urmat multe nopți în care Goanga n-a putut să adoarmă decât spre dimineață, ei i se părea că e mai ușor să rămână trează, ceea ce era bine, știa că dacă ar fi închis ochii probabil că nu i-ar mai fi deschis niciodată. Când îl privea pe Bumbi sau pe ceilalți aurolaci, avea un aer de așteptare. Înainte nu era așa… Privirile ei nu arătau atât curiozitate, cât mai ales faptul că era gata să pună pe tavă ceea ce era înăuntrul ei, o suflare amorțită de frigul din lumea de afară.

Câteva săptămâni nu i-a mai căutat nimeni de le televiziune, au fost sărbătorile de iarnă, au trecut în noul an, Doamna le-a lăsat în beci, de mai multe ori, mâncare și prăjituri, ei au stat mai mult în canal, cu ceilalți. Bumbi știa că în casă, sus, venise și sora Doamnei, de la azil, iar domnul cu mașină bengoasă, nepotul Doamnei, le vizita aproape în fiecare zi. Înainte de Anul Nou, Bumbi i-a luat pe toți și i-a dus la fundația danezilor, au primit de toate, au făcut baie, le-au dat și niște haine groase, de iarnă, au cărat în subsolul pieței lăzi de carton cu portocale și mandarine.

Au trecut mai bine de două săptămâni din noul an, Bumbi zvâcnea tot mai des într-un zbor pierdut, răsuflarea celorlalți îi atingea obrazul, își zicea că e pe cale să dobândească un rest de viață și simțea cum îl apasă o povară greu de descurcat. Cu Goanga se înțelegea tot mai greu, era în fiecare zi agitată, aștepta un semn, reușise să iasă din ea însăși, ca un om care se întorcea noaptea dintr-o călătorie îndelungată, în oboseala veche, cunoscută de fiecare dintre aurolacii din canal. Fata s-a lăsat purtată de vise noi, vedea cum a alunecat cerul pe lângă ea, iar o voce necunoscută îi șoptea să se îndure de inima însingurată, pierdută prin cartierul pieței.

–Cum o arăta? a repetat Goanga.

–Cine? a întrebat scurt Bumbi, iritat de insistența prietenei agitate.

–Fratele ăla…

–De unde vrei să știu, o fi vreun poponete d-ăla. Așa e pe la ei…

–Du-te, bă, taci naibii…

Erau în cârciuma soioasă din piață, Bumbi muncea uneori pe acolo, ajuta la toate, primea de mâncare și, câteodată, ceva bani.

–Îl vezi pe urâtul de la masa din colț? a întrebat-o Bumbi.

–Îl știu, i se zice nenea Turda…

–Da, e vecin cu casa Doamnei… De la el am aflat despre locul nostru, acum câteva luni. Era beat și într-o zi le povestea prietenilor lui, bețivanii, zicea, uite bă, asta e viața, baba care stă peste drum de mine a fost o barosană, doctoriță, academiciană… A crăpat bărbatul ei, domn Acterian, armean, bă, ce știți voi?

Bumbi i-a mai povestit că atunci s-a trezit el dintr-un vis vag și încâlcit, s-a luminat la față.

–Nu știu cum să-ți spun, s-au trezit în mine amintiri din copilărie. Ți-am vorbit despre ai mei, mi-am dat seama că o cunoșteam pe Doamna, am fost de multe ori în casa lor. După ce a murit tata, atunci când mama n-o luase încă pe arătură, Doamna mă ducea cu ea, acasă, mă jucam cu fata lor, era un pic mai mare decât mine.

–Așa ți-ai adus aminte și de beci?

–Aproape… Acolo ne plăcea cel mai mult să ne jucăm, eu și Lizette, fata Doamnei.

Pe măsură ce se încălzeau, oasele au început să-l doară pe Bumbi, s-a simțit slăbit, dar avea mintea limpede și îi era mereu foame. Dinții îi simțea ca pe niște țurțuri de gheață. Ciugulea bucățile mici de pâine, nu se mai bizuia pe nimeni, îi ocolea pe supușii din subterane și încerca uneori să își desfacă un nasture de la bluza lui plină cu insigne, dar mâinile nu-l mai ajutau, degetele groase nu puteau să apuce obiectul înfășurat într-o ață groasă și strânsă. O durere surdă scâncea în el, ca o foame, bănuia că trebuie să vină ceva rău sau trist în viața oricum golită de bucurii.

Spre jumătatea lui ianuarie, Bumbi și Goanga au fost la televiziunea care-i căutase. I-au luat cu o mașină, într-o dimineață de vineri geroasă, au crăpat pietrele prin cartier. I-a așteptat domnișoara cu aer de copil precoce, au intrat într-o hală uriașă, în care alergau tot felul de indivizi ciudați, cu aparate, cabluri, microfoane și monitoare amestecate.

–Draga mea, i-a spus un domn apărut ceva mai târziu, acum știm totul despre tine și familia ta. Fratele din Anglia va sosi peste cinci zile și o să vă întâlniți aici, în studioul ăsta mare, într-o emisiune pe care o facem noi. Ai mai văzut-o?

–Pe cine?

–Nu, nu… Emisiunea…

–Păi noi nu avem televizoare prin canale.

–Canale? Aha, sigur, s-a lămurit domnul acela, lăsând să-i zboare un fel de zâmbet îngăduitor.

Goanga și-a băgat mâinile în buzunarele bluzei de trening, apoi și-a rotit încet umerii. În același timp, și-a mișcat picioarele de parcă ar fi făcut câțiva pași prin hangarul televiziunii. În realitate, nici nu le-a ridicat de pe dușumeaua din plastic. Bumbi a rămas bosumflat într-un colț, nu l-a mai băgat nimeni în seamă.

–Auziți, șefu… s-a ridicat el hotărât, îndreptându-se spre grupul care se învârtea în jurul bărbatului care vorbea cu Goanga.

–Da, mă băiete, ce-i?

–Nu ne-ați spus, pe noi cine ne plătește?

–Cum adică?

–Dacă nu ne dați nimic, noi nu venim la emisiunea voastră. Nu-i așa? a întrebat-o pe Goanga.

–Cam da…

Domnul șef a părut surprins, credea că a învățat de mult cum să manipuleze oamenii, cu mare precizie.

–Nu vă mint, șefule, a mai spus Bumbi, noi suntem niște amărâți, trebuie să și mâncăm ceva, ne-ați luat de la treburile noastre.

–Bine, a cedat celălalt, rezolvăm noi…

Le-a dat niște bani și i-a trimis în oraș, s-a uitat la cei doi cum mergeau pe lângă pereții și zidurile din carton, iar picioarele li s-au agățat în decorurile înșirate pe margine, chiar și mâinile le atârnau aiurea, sprijinite de corpurile aplecate înainte.

–Vă așteptăm la patru, le-a spus fata mică, la ieșire. Facem o repetiție împreună.

–Bine, domnișoară, a zis Bumbi, împingând-o pe Goanga pe ușa mare a studioului de televiziune.

Așa au simțit, amândoi, cum erau prădați chiar înainte de a se destăinui. Altădată, lui Bumbi i-a plăcut să explice câte ceva cu răbdare, ca să convingă. Aurolacii lui aveau nevoie de puține argumente. Dacă cineva îi atingea cu vorba, atingeau și ei imediat. Numai că o făceau, în mare parte, între ei. Tăcerea a semănat cu o vânătoare interzisă, era așa, ca o arie la violoncel, care acoperea răpăitul tobelor.