Episodul 18

Privirea mea curge printre șiroaie de apă, scormonește trecut și prezent, oprindu-se tristă în poarta morții… Se naște noaptea în șoapta mea de durere, iubire e numele ei, dar nimeni n-o știe, strigătul meu e mut ca și viața.

35. Sus, deasupra pământului, imaginea mea palidă trăieşte încă, într-un aer rece, doar noaptea mă spionează printre copaci răsuciţi şi gânduri bolnave. Mă întreb, la ce bun ziua de azi, ca şi ziua de mâne… Neantul e haina pe care o îmbrac, şi sunt gata să-i cedez definitiv. Mamă, strig, lasă-mă să mai fiu fericit, dar ca un ochi crăpat lumea se umple de întuneric. Încă mai bântuie liniştea, asemenea unui vânt negru, ea macină lucrurile din jurul meu şi se destramă orice speranţă.

În mijlocul hârtiei pe care scriu acum domneşte aripa uscată a animalelor mari, tropăind cu picioarele lor imense prin ultima mea dimineaţă. Cobor încet treptele tocite, spre grădina care se bănuieşte numai, între arbuştii sălbăticiţi de frică. Hai acasă, strig, cerul e ca o piele umedă, toate stelele au fost mâncate de lupii abandonaţi în cămările mari ale disperării. Lumea se ascunde de mine, se face întuneric şi rămân agăţat, ca un tablou neterminat, în uşa părăsită de oameni. Singura vină, în viaţa mea de acum, devine noaptea aceasta… Unde se mai duc oare norii urâţi care macină ziua? S-a tocit şi chipul meu obosit, se sparge în oglindă lumina palidă din ochii mei. Aceasta e ultima pagină dintr-o carte care părea fără de margini, e ultima iubire care s-a dus, iar în stradă întunericul se zbate, ca o limbă de câine turbat.

Stau însingurat, ca un turn în mijlocul unui oraş uitat de călători, iar trecătorii rari mă privesc cu milă. Destinul meu e deja cenuşă şi mă simt ca o umbră într-o casă pustie, în care nicio uşă nu se mai deschide. Încă puţin, Doamne, şi sloiurile vor aluneca peste anii mei tineri, viţa de vie va scoate lăstari fără rod, iar mâinile mele vor albi, încleştate pe spada de raze care străpunge învelişul apus şi îngândurat al morţii. Chipul meu înfloreşte pe fereastra de dincolo de drum, dintr-o noapte mai mare decât toată iarna aceasta se naşte o umbră, picurând peste buzele mele crăpate de frig. Ospăţul negru al otrăvii se arată, fulgere rare tremură în faţa ferestrei deschise, iar ziua mea de azi atârnă fruct putrezit pe ramura lui inutilă. Să fie mâine ziua în care m-aş mai putea naşte? Curg râuri de păsări urâte prin visele mele, la noapte o să ningă cu munţi de rumeguş, din porţile iadului. O flacără se lasă în praful zilei, arde mâna întinsă după ajutor şi obrazul meu devine mai aspru decât palma care îl mângâie. Nimeni n-o să poată spune dacă mai trăiesc.

Am început să prind rădăcini, în curând frunzele mici şi urâte mă vor înveli şi cum stau aşa, cu ochii închişi, par adormit peste iarba uscată. Doar cerul moale mi se aşază pe degete şi sunt atât de singur încât nimic din ceea ce ascund nu se mai vede. Atât mai sunt, o urmă de timp în care mai poţi respira sub acoperişul ploii de sfârşit. M-aş rezema de pomul uscat, din faţa mea, dar mi-e teamă că morţii vor afla cărarea ascunsă şi-mi vor ieşi, gălăgioşi, în faţă. Peretele alb al camerei mele îmi aduce aminte că mai trăiesc, încă, scânteiază moartea prin sufletul meu ca o spaimă, iar eu mă simt atât de departe încât aş spune bună seara şi clopotului care tace. Şi simt iarăşi dojana blândă a frunzelor moarte la fereastra mea închisă. Animale urâte bat din copite la uşa singurătăţii mele. Mă rog, într-o ultimă dimineaţă, ca într-o poveste veche, de dragoste, să-mi deschideţi larg porţile şi să-mi scrieţi, pe trupul meu alunecând în moarte, dorinţa care pâlpâie, ca o rană. Las privirea să curgă pe urmele vieţii mele, nu mai am de spus nicio poveste şi-i strig morţii să-mi deschidă, acum, poarta ruginită. Sunt frânt ca un clopot care nu mai bate, frântă e şi lumea din care plec, singurătatea e averea care mi-a rămas. Mă opresc în marginea acestui amurg şi tac.

Timpul meu se loveşte cu faţa ei palidă de zidul crăpat, de întuneric, iar eu mă întorc la tine, moarte, şi văd uimit cum pădurea bate mătănii în faţa bisericii din satul meu. În altar, tata se roagă pentru mine. Doar viaţa mea se dărâmă peste mine, ca o casă cu temelia roasă de ani şi unde sunt eu, cel de acum, abia dacă mai ştie umbra iubirii pierdute. Cine caută începutul răului, cine ştie unde e locul în care binele se desparte de el însuşi… Sunt hăituit de amintiri, ochii mei sunt slabi şi nedormiţi şi ploi uriaşe mă îneacă în şuvoaiele lor. Grămezi de raze prăfuite mă acoperă, o strig pe Ea, şi nu-mi răspunde, iar în faţă îmi apar perechi de copaci îmbrăţişaţi în îngheţ. Aceasta e lumea mea, singura pe care o mai am, e prea frig să mă pot plânge acum cuiva, chiar şi pământul a început să se rotească mai repede, ameţindu-mă. Ascult cum mi se îngroaşă sângele şi nu găsesc nici măcar un cuvânt de adio. Închid cartea, mângâi încet perna încălzită de sudoare şi deschid ochii. Trebuie să văd până departe…

36. Ne pregăteam, eu şi Irina, să ne întoarcem acasă, în America. Ne era dor de fetiţa noastră, rămasă acolo cu mama Irinei, dar sufletele ne erau pustiite de durere, pentru că moartea prietenului nostru aruncase peste noi cenuşa umedă a disperării. Trecuse o săptămână de la înmormântarea lui Radu, eram încă în ţara lui unică, în satul lui pe care-l iubise, acum trist şi încercat zilnic de ploi lungi şi puternice. Simţeam nevoia să stăm ore întregi, cu mama lui Radu, de vorbă despre prietenul nostru, plecat dincolo, dar rămas lângă noi, prin sufletul lui viu şi curat. Mama lui vorbea despre Radu ca şi cum ar trebui să intre pe poarta mare a casei, iar hainele ei cernite o făceau să pară, de la o zi la alta, tot mai mică, topită în durerea ei întreagă.

Nici eu, nici Irina nu puteam dormi, stam până târziu în noapte, în camera lui Radu şi vorbeam despre el. La înmormântarea lui coborâseră sute de oameni, din toate satele de munte dimprejur, a fost ca o ceremonie magică, vuiau brazii înalţi ai pădurilor lui, iar cerul era brăzdat de nori deşi, mai negri decât oricând, sticlind a furtună. Făcusem o copie după caietul lăsat de Radu şi, în seara dinaintea plecării noastre spre America, eram în curtea tristă, cu mama şi fratele lui, vorbind despre el. Am fost împreună la cimitir şi, chiar dacă totul părea viu, în jurul nostru, cuvintele noastre rămăseseră abia rostite în înserare.

„Mircea, mi-a spus mama lui Radu, după ce i-am dat foile scrise de băiatul ei în ultimele luni de suferinţă, să nu-l uitaţi, v-a iubit ca şi când i-aţi fi fost frate şi soră.” Aproape că nu mai ştiam ce să mai spunem, pentru că – oricum – nu mai era nimic de spus… Mama lui Radu mi-a adus un plic alb, mare şi-i tremurau mâinile, iar lacrimile secaseră la margine de privire. „L-am găsit între lucrurile lui, pe care le-am luat de la spital, luaţi-l voi, ne-a spus ea şi citiţi paginile dinăuntru.”Le-am desluşit cu mare greutate, nu ştiu dacă au fost scrise în ultimele lui săptămâni de viaţă sau, poate, la Paris, atunci când primele semne ale rătăcirii au apărut. Cu aceste pagini însă închei aici povestea de iubire din care prietenul meu, Radu Aldea, a plecat să caute îngerul.