Acest roman este dedicat unui prieten, mare Actor… O parte din poveste o știu chiar de la el…

A opta zi… Decembrie friguros și înghețat învăluise totul, iar oamenii amețiți de ger se strecurau printre tramvaie și mașini, către slujbele lor prost plătite. Dana s-a trezit aproape de ora zece, i s-a părut că sunase și telefonul, dar își trăsese perna peste cap, într-un gest de apărare delicată.

–La prânz avem ședință mare cu patronul, Coana Mare și ceilalți, o anunțase Stere pe telefonul mobil, printr-un mesaj nervos, se vedea după numeroasele litere pe care el nu le mai scrisese.

Fata și-a amintit de doamna lui, săracul Stere, a gândit ea, o fi dormit bine grăsana de nevastă în brațele tuciuriului la care fugise de acasă? Când nu știa de unde să înceapă, Dana punea în funcțiune aspiratorul. A făcut la fel în dimineața de decembrie, până când a sunat iarăși telefonul, era mama, nu mai vorbiseră de câteva zile.

–Ce faci, fată ? Nu te mai aud decât la televizor…  i-a zis.

–Lasă, i-a răspuns, vin sărbătorile și recuperăm noi. Abia aștept să ajung acasă.

Mama i-a mai povestit câte ceva despre tatăl ei, nu se simțea prea bine, schimbase tratamentul și pastilele noi îi dădeau amețeli suspecte.

–Știi tu cum e, intră în panică repede, dar la berica lui de fiecare zi nu renunță deloc.

 Îi era dor și de tata, nu-l mai văzuse de două luni, știa că și el abia o aștepta acasă, se înțelegeau foarte bine, vorbeau îndelung despre cărțile citite și despre filmele pe care le mai văzuseră, în mansarda în care Dana încerca să regăsească tinerețea ei melancolică.

  La redacție se spărsese o țeavă, undeva la subsol, era frig și agitație. S-au înghesuit în sala de conferințe de la etaj, așteptându-l pe marele patron, care întârzia, ca de fiecare dată. Lângă Dana, gălbejit și îngândurat, Stere privea drept în tavan, cu tot corpul așternut peste scaunul negru.

–Asta e… i-a zis fetei, care nu-l întrebase nimic. Tu poți să pricepi ? a întrebat-o. Tâmpită e oricum și grasă și nasoală, o fleșcăită și, uite că și-a găsit marea iubire…

Dana nu a înțeles de la început că el vorbea despre nevasta fugită cu iubitul cel tânăr. N-a mai fost nevoie  să-i răspundă, pentru că au intrat patronul și Coana Mare, apăsați de griji și importanță. Se apropiau  alegerile și construcția lor devenea, brusc, o atracție generală și sigură. Planuri, cifre, obiective, amenințări, pe toate le rosteau în sala friguroasă conducătorii umflați, ridicați peste înălțimea din lemn lăcuit a sălii de conferințe. Dana a simțit cotul lui Stere, a și durut-o parcă apăsarea lui precipitată.

–Hei, i-a șoptit, șeful nostru vorbește cu tine.

 Fata nu auzise nimic, rătăcea printre lacurile dintre Canada și SUA, cu Miruna în drum spre Rochester și filarmonica lui vestită, din rama tabloului îi zâmbea Dominic, iar doctorul Maxim îi povestea ceva despre ziua de mâine.

–Dana Mladin, a spus bossul, umflându-și gușa cărnoasă, trebuie felicitată aici, în fața voastră, emisiunile ei din această săptămână au avut cea mai mare audiență… Te aștept, i-a zis, după ce terminăm aici, la mine în birou, să mai stabilim câteva lucruri.

  În carnetul pe care-l avea în față, Dana a căutat cuvintele pentru emisiunea de după-amiază. Am primit un mesaj de la un prieten vechi al lui Dominic, mă gândesc să începem de la el emisiunea de azi… Sufletul care se îndreaptă spre noi, dorind să cunoască liniștea, își uită identitatea, nu mai știe nimic despre ființa lui eternă. Dominic s-a scufundat în viață, dar nu-l priviți în rătăcirea lui ca pe o ființă căzută și incapabilă să-și amintească sensul căderii. Nu uitați, atunci când îl priviți, că orice gest și orice întâmplare e un semn de încredere. Nu merge, și-a mai zis Dana, nu mă ascultă nimeni dacă încep așa… Ședința lor se terminase și Stere îi repeta alături:

–Auzi ? Să mergem, ne așteaptă deștepții ăia doi…

În biroul bossului era cald, un radiator electric se încinsese, roșu și sticlos, într-un colț, ocrotind osânza bogată a patronului.

–S-ar părea că țăcănitul tău se întoarce printre oameni, a început umflatul.

 Își așezase mâna pe umărul Danei, îi simțea aerul de dihor bătrân și duhoarea îmbibată cu tutunul fin pe care-l fuma.

–Azi, i-a răspuns Dana, îl punem pe Dominic să vadă unul dintre spectacolele în care a jucat, ne-a trimis directorul lui o casetă chiar ieri după-amiază. O să-i filmăm reacțiile și apoi stăm de vorbă cu doctorul…

 Coana Mare s-a băgat și ea în vorbă, nu o asculta nimeni, doar Stere încerca să se ploconească, plecat  oricum cu gândul prin coclaurile de la marginea orașului, pe care le cunoscuse în seara dinainte.

–Peste două zile, a continuat Dana, încercăm  să-l ducem pe Dominic la el în oraș, la teatru… Avem, cu doctorul Maxim, o idee, ne-am gândit să se joace ultimul spectacol, cu dublura lui… In fine, nu știm chiar toate amănuntele…

 Șeful a privit-o galeș, cu fălcile tremurând ca o piftie, după cum i s-a părut fetei.

–Grozav, dar să transmitem și noi, poate în direct, să vă gândiți…

 S-a făcut liniște în birou, Coana Mare a mai mormăit ceva, dar s-a oprit și ea, preocupată brusc de soarta eroului lor.

–Uite, a mai spus șeful cel mare, e clar că tipul își revine, dar noi trebuie să mai facem și alte emisiuni cu el, o putem ține așa o vreme… Ar fi bine să-l folosim chiar și de sărbători, îl puneți să zică ceva, poezii, să cânte, dracul să-l ia… Trebuie să-i dăm stăpânului nostru ceea ce-și dorește…

 Dana a uitat repede cuvintele lor. Jos, în redacție, unde între timp se reparase căldura, Dana a urmărit o oră și ceva din caseta cu piesa de teatru în care Dominic era actorul cel mare. Și-a amintit povestea Mirunei, era unul dintre cele două spectacole pe care  le jucaseră la Barcelona. L-a sunat pe doctorul Maxim, tocmai se terminase înregistrarea pe care fata o urmărise aproape nemișcată, pe monitorul din biroul ei, din redacție.

–Poți, l-a întrebat ea, să vii și tu când îi arătăm lui Dominic caseta cu piesa lui de teatru?

 Celălalt i-a răspuns că e toată ziua în spital și a simțit în glasul lui o urmă de încordare, un fel de tristețe pentru că experiența se apropia de sfârșit. Sau, poate mi se pare,  și-a mai zis Dana…

–Eu sunt… atât a spus Dominic, privindu-se în scenele spectacolului său.

Era un spațiu strict delimitat, cu o senzație de cușcă, cu ziduri formate din sute de cutii din carton, iar în fața scenei o plasă de sârmă cu ochiuri mari, desfășurată pe toată lungimea, despărțea actorii de oamenii tăcuți ai sălii. Era evidentă manipularea: pentru a-ți atinge scopurile este suficient să îți iei un aliat bun de gură, gata să vorbească mulțimii și să o aducă în extaz. Dominic juca uluitor un personaj care aducea cu un om al străzii, dar care își slujește stăpânul cel mai bine prin cuvintele lui care supun mulțimea. Chiar și muzica devenise un personaj, care șochează, atacă timpanele, zgârie pereții, toate se petreceau într-o încărcătură tragică și însângerată a întregului de pe scenă.

  Dana și doctorul îl priveau pe omul de lângă ei, murmura unele replici din filmul de pe ecran, strângea pumnii într-o regăsire domoală, în aparență.

–Eu sunt, Tiresias… îl auzeau șoptind, în timp ce muzica violentă umpluse difuzoarele monitorului.

Eroul lor era ca și personajul de pe scena teatrului, în pericol de a se pierde prin exces și manipulare, întâmplările crude și magice învăluiseră până și aerul bolnav al spitalului. Ritmuri uluitoare și false pudori biciuite pe scenă dădeau senzația că între prizonierii din scenă și cei din sală, despărțiți de cortina din sârmă, aveau loc spionări discrete, se făceau cercetări reciproce și tainice.

–Vedeți, le-a spus Dominic, într-un moment în care operatorul schimba discul cu partea a doua a piesei, zidurile dintre sfânt și lume se prăbușesc, lăsând demonii ispitelor să circule liber încoace și încolo…

 Dana ar fi vrut să-l întrebe ceva, dar doctorul    Maxim a strâns-o încet de mână și i-a șoptit:

–Încă nu… Îl lăsăm să vorbească numai pe el…

 Ca într-o oglindă a rănilor se vedeau lucrurile, până și cadența lumii, împietrită într-o memorie incertă, se cățăra anemic spre ei. Adevărul care intrase printre spectatorii reduși la tăcere arăta, de fapt, ca un vacarm.

–De mult, rostea actorul, v-am auzit cum spălați luna, nevăzută, ca și noaptea de iarnă lungă și geroasă.

Și acolo, în film, dar și în sala adormită a spitalului, Dominic le spunea tuturor că fiecare zi e o povară, dar continuăm să rezistăm și să rămânem în picioare.

–Sunt un sânge negru, rostea el, dar să nu credeți că dacă n-am reușit să ies încă din nenorocirea mea  am și eșuat pe țărmul ud.

 Un teatru perturbator se înfățișa oamenilor, uimindu-i și, apoi,  aruncându-i dincolo de înțelesurile lor mărunte. Dyonysos, unul dintre puținii nemuritori la care puteai găsi speranță și consolare, zeu al plantelor care îmbătau, îndrăgind tumultul și bucuria, înconjurat de o ceată zgomotoasă de genii ale pădurilor, el singur îl privea altfel pe actorul fragil, firav, alunecând peste suprafața neagră a scenei. Acasă la ei, spectatorii fixau ecranele televizoarelor și nu îndrăzneau să-și mai pună încă o întrebare.

 La sfârșit, pe scenă se recompune zidul alb,  într-un fel pentru totdeauna.

–Îl lăsăm singur, le-a zis doctorul Maxim.

Au ieșit cu toții din cameră, numai lunganul s-a împiedicat de masă, cărându-și camera pe care o folosise des în ultimele două ore.

–E aproape gata, i-a mai spus el Danei, iar doctorul Maxim a încuviințat discret, înclinând ușor capul.

–Aproape, a spus el, ar mai fi câte ceva de făcut.

Dominic rămăsese îmbrățișat cu umbra lui, la fereastră, iar din curtea spitalului se uitau spre geamul de la etaj oameni grăbiți și bolnavi în căutarea rudelor care se scurgeau pe poarta deschisă larg. Numai migdalele, mai rostise Dominic la sfârșitul piesei, numai ceea ce a fost amar și te-a ținut treaz toată noaptea merită încercat.

–Îl vezi, a întrebat-o Maxim, amintirile lui se apropie încet, e ca și când ar învăța, după o boală grea, să meargă iarăși în picioare.

 Dana vedea, lipită de peretele camerei, gura umflată a patronului ei. Dinții îngălbeniți de țigările pe care le mesteca tot timpul clănțăneau ca niște arcuri ruginite, dilimache al tău, își amintea că zisese, trebuie folosit încă o vreme. Ar fi fost bine să te arunce din balconul prefecturii dilimache al meu, se visa fata strigând în biroul șefului, vuietul revoluționar al mulțimii părea să-i răsune în urechile înfundate de vorbele obeze ale bossului. De opt zile îl arătau pe Dominic, ca pe un exponat de vitrină, nu-l întreba nimeni dacă vrea să intre în casele oamenilor holbați spre ecranele televizoarelor, chiar și ea, Dana, îl muta ca pe o mobilă de lux prin diferitele încăperi ale muzeului de ceară. Își spuneau că e o parte din lupta pentru întoarcerea eroului lor, o justificare măsluită pe care o căutau în tăcere, Dominic devenise obiectul fluid al imaginilor livrate din toate unghiurile și pozițiile. Avea în geantă jumătatea de hârtie pe care copiase mesajul profesorului din orașul teatrului lui Dominic, era al doilea, cu câteva seri mai înainte mai primise unul.

e prea mult ceea ce faceți, voi l-ați așezat într-un album și vă buluciți în jurul lui. nu-l cunoașteți deloc, nici fosta lui nevastă nu-l mai știe prea bine. îți scriu numai ție, am impresia că ești singurul om din povestea aceasta a lui dominic în care se poate avea încredere. astă toamnă, la o terasă din orașul nostru, el mi-a povestit despre cele două săptămâni din iulie, trăite acolo, în capitală, unde el are o garsonieră prăpădită, printr-un cartier de la margine. a trăit aproape douăzeci de zile fără bani, fără curent electric, pe care nu-l mai plătise, cu frigiderul gol și uitat de toți prietenii, care-l căutau numai când știau că are bani. aduna chiștoacele țigărilor într-o pungă și resturile de legume de pe tarabele din piață, pe care le strângea în fiecare seară. mi-e mi-a spus că a fost o experiență de supraviețuire pe care și-o propusese, dar nu l-am crezut, ar fi trebuit să-i vezi ochii atunci când vorbea, la masa noastră din grădina de vară. într-o zi, mi-a zis el, a găsit lângă blocul lui o pungă cu carne și cu doi pui congelați, mi i-a trimis dumnezeu, a mai spus. în fine, dragul meu, a mai continuat el, am adunat resturi din pubele, am strâns bucăți de pâine, gonind câinii care-mi dădeau târcoale, habar n-ai ce ușor se poate supraviețui în fiecare zi. mi-a trecut prin cap să mă las de meserie, a mai zis, se poate trăi liber și fericit și la marginea vieții. poți să-ți închipui, m-a mai întrebat dominic, cum fierbe în oala ta bucata de os pe care-ai adunat-o dintr-o cutie plină cu tot felul de resturi. un om normal nu-l putea crede că vorbește serios, cum ți-am mai spus, dar eu am început să-l cred, îl știu bine, îi sticleau ochii ca în fața unui tablou celebru, la muzeu, atunci când îmi povestea. într-o dimineață, mi-a mai zis, mă învârteam printre tarabele din piață, foarte aproape de blocul meu, recunosc, îmi era foame, pe masa din bucătărie nu rămăsese decât o bucată uscată de pâine, care mucegăise pe margini și    n-am mâncat-o. ce faceți domnule actor, m-am auzit strigat la un moment dat. dincolo, în spatele unei mese de ciment, era un bărbat solid, roșu la față, vindea cartofi și nu mai știu ce alte legume și fructe. mă cunoașteți, l-am întrebat eu. păi, cum, a zis, v-am văzut de multe ori la noi, în oraș, la teatru. și ne-am întins la vorbă, era învățător la o școală de lângă orașul nostru, venea în capitală să vândă legume și fructe, e viața grea, a adăugat, am patru copii, noroc cu soacră-mea, e sârboaică și face ce știe ea dintotdeauna, legume. apoi, dominic a mai zis: omule, tipul acela m-a ghicit imediat, înțelegi, mi-a umplut punga cu cartofi, cu roșii și ce-o mai fi pus el acolo. de fapt, îți dai seama că se citea pe fața mea, ca într-o piesă bine jucată, foamea. în niciun caz disperarea. cât a mai stat cu el i-a mai povestit și că într-o zi, când vindea mere văratice, s-au oprit lângă taraba lui doi domni, i-a recunoscut, îi văzuse la televizor, erau doi academicieni, așa a zis învățătorul, vorbind cu dominic. m-au privit așa, de sus, a continuat el, și, unul dintre ei mi-a cerut din vârful buzelor două kilograme de astea, așa s-a exprimat, cum le zice, mere, plictisit ca un intelectual rătăcit prin mulțime. apoi, s-a uitat în jur, ca și când  n-ar mai fi fost altcineva în afară de ei și i-a spus celuilalt, cu care venise: platon afirmă, dragul meu, că statul e o instituție naturală, anterioară individului. poți să-ți dai seama cum au rămas savanții din piață, când vânzătorul de mere, căutând gura pungii, cu tasul plin cu fructe, a rostit cu vocea lui groasă: aristotel, domnilor, nu platon. cei doi intelectuali de capitală n-au mai scos o vorbă, au uitat să ia chiar și restul, pe care învățătorul îl așezase pe tarabă. n-am răbdare să-ți scriu chiar tot ceea ce am mai aflat. am înțeles că veniți cu dominic aici, să vadă ultimul spectacol în care el a jucat, e bine, doctorul tău e deștept și va reuși să-l aducă înapoi pe actorul rătăcit. eu am să fiu în sală, cu elevii mei, așa cum s-a întâmplat și la premieră. veți putea să vedeți cum se naște pe scenă ideea de rău, în orizontul limbajului, vreau să spun că răul ca rău nu este nici o ființă anumită, nici ceva propriu făcut, ci ceea ce face el e numai să dezbine și să corupă existența celor ce sunt deja. cam complicat. îmi amintesc fiecare dintre cuvintele lui dominic, atunci când am vorbit, tot la o bere, despre sfântul anton, ispitit de diavolii care-l lovesc. profesore, zicea el, am citit într-un text vechi că un mormânt se ivise și înlăuntrul lui era sfântul, zăcând jos. în jurul lui erau diavolii, care-l loveau cu toiege, în vreme ce alții trăgeau lespedea mormântului. până la urmă, domnișoară, asta e tot, fiecare va înțelege ce-și dorește din povestea voastră, dar să nu uitați că un om nu poate fi ridicat cu forța   într-o vitrină și arătat ca un animal împăiat mulțimii. am să te caut peste câteva zile, când știu că veniți la noi, în teatrul de lângă gară.