Acest roman este dedicat unui prieten, mare Actor… O parte din poveste o știu chiar de la el…

Emisiunea de seară a fost în direct, a venit doctorul Maxim, iar Dana și Stere i-au pus întrebările primite de la oamenii, mulți, care continuau să  aștepte veștile lor despre Dominic. Au avut și un invitat special, cum l-a prezentat Stere, pe Matei Constantin Palin, directorul teatrului, filmat chiar la el acasă, în biroul  lui încărcat cu afișe și tablouri din spectacolele regizate de el.

–M-am gândit în ultimele zile foarte mult la ceea ce se întâmplă, a zis directorul, când i s-a dat legătura. Nici n-am crezut că e normal să facem din suferințele unui om un spectacol în toată regula.

 Cei din studio au tăcut.

–Apoi, a continuat Palin,  mi-am zis că, totuși, Dominic e un artist, poate că lumea așa îl și privește, vede în el actorul, așteaptă să iasă din scenă, să-l aplaude și să se piardă printre noi, pe stradă.

Emisiunea era în direct, Stere a vrut să întrebe ceva, dar  era cu gândul la nevasta lui fugară și nu i-a ieșit decât o interogație confuză, din gura strâmbă, pierdută prin fața lui mai buhăită decât oricând. L-a salvat Dana:

–Vă întrerupem puțin, a zis, avem un telefon… Bună seara!

 A recunoscut-o pe Miruna, i-a auzit glasul venind de departe.

–Mulțumesc, a început ea, aici în Canada e ora prânzului și e un soare cu dinți. Mie îmi vine tot mai greu să-l văd pe eroul vostru răstignit și cufundat într-un acvariu cu apă fierbinte. Pe de altă parte, știu că e bine ceea ce faceți, cred că ar trebui să vă fiu recunoscătoare…

 Dana i-a făcut un semn discret lui Stere, ea n-a putut să răspundă.

–Sunteți, a zis șeful ei, mult prea implicată în această poveste. Sigur că noi am făcut, din toate aceste zile, un film pentru cei care ne urmăresc. Oamenii sunt impresionați de istoria lui Dominic Andrei, noi n-am fi continuat aceste transmisii fără acordul domnului doctor. Îl și vedeți, e acum cu noi, aici.

 De acolo, de departe, Miruna a oftat, microfonul a preluat întreg și lung efortul ei de a-și stăpâni lacrimile.

–Stimată doamnă, a început Maxim, puteți să înțelegeți mult mai bine decât oricine ceea ce am încercat aici. Pe scurt, rătăcirile unui actor profund, cu trăiri intense și aspre, precum cele ale soțului dumneavoastră, nu seamănă cu cele ale unui om obișnuit. Era nevoie de o ceremonie pentru ca drumul de întoarcere să-i fie, cumva, arătat lui Dominic.

 Din spatele monitoarelor, Coana Mare le spunea ceva, numai că Dana a continuat  dialogul.

–Ar trebui, a început fata, să mai vorbim și în zilele următoare. Nu uita, dragă Miruna, că și tu ne-ai ajutat foarte mult. Fără istoriile primite de la tine terapia gândită de domnul doctor nici nu  s-ar fi putut face.

 Se simțea în glasul Danei o iritare palidă, nehotărâtă.

–Ai dreptate, a înțeles de dincolo de ocean Miruna, trebuie să recunoașteți însă că nu e ceva tocmai obișnuit… Bine, mai vorbim…

 A urmat publicitatea, minutele de reclamă erau tot mai multe, prețul lor crescuse de câteva ori în ultimele zile, se vindea bine Dominic Andrei.

 Era aproape miezul nopții când Dana a ajuns acasă. A adus-o chiar doctorul, cu mașina lui. A simțit, pe drumul spre casă, că el ar fi vrut să urce în garsoniera de la ultimul etaj, numai că fata l-a întrebat dacă pot să meargă în cârciuma cunoscută, din apropierea spitalului. Au vorbit despre Dominic, un aer de sfârșit de poveste se așternuse între ei.

–Până la urmă, a întrebat ea, ce s-a întâmplat în ultimele două zile ? Am avut impresia că mi-ai ascuns ceva.

 Doctorul a privit-o lung, zâmbindu-i ca un îndrăgostit.

–Știi, i-a zis, hipnoza e o artă… Să ai abilitatea de a îndrepta pe cineva spre locul în care schimbările se fac mai ușor… Partea conștientă este adormită, dar cealaltă, inconștientă, a creierului este atentă la tot ceea ce se întâmplă.

În platoul plin din fața lor, aburea gustarea caldă, pe care o ceruseră.

–Așa am și înțeles, l-a întrerupt Dana, ținând între mâini paharul înalt, trebuie să poți evoca într-o manieră controlată aceleași mecanisme mentale care operează în viața de zi cu zi…

 Doctorul a mângâiat-o, tandru, pe obrazul îmbujorat, de la căldura din restaurant.

–Vezi, e posibil să mă îndrăgostesc de tine. Frumoasă și deșteaptă…

 Altădată, s-ar fi simțit stingheră, cu Maxim  începuse să creadă că toate sunt firești.

–Pot acum, a continuat ea, să te întreb ceva. Știu că noi le-am arătat celor din fața televizoarelor numai secvențe dintr-un film mult mai mare, atât cât ai crezut tu că e voie, pâna la urmă.

Doctorul i-a zâmbit și a încuviințat în tăcere.

–M-am gândit mereu, în aceste zile la întâlnirile tale cu Dominic, la relația ta cu pacientul.

 El a mai turnat vin în pahare, așezându-și câteva șuvițe de păr rebele, care-i atârnau peste frunte.

–Bănuiam că o să mă întrebi. Uite, am folosit toate lucrurile, istoriile, multe descoperite chiar de tine, pentru a crea un fel de hartă a trecutului din creierul lui Dominic. Le-am îmbinat pe toate și le-am desenat, într-un fel, în mintea lui. Înțelegi ? Odată creată harta i-am lipit-o de creier, i-am concentrat amintirile. Bagă, bagă, așa ne spunea profesorul meu, de la care am învățat meserie.

 Dana îl privea atinsă de ochii lui mari, care clipeau rar, iar vocea îi devenise mai aspră.

–Sunt în mintea ta, Dominic, îți fur identitatea, îți fur lucrurile, prietenii, părinții. Te apuc cu ajutorul cuvintelor și al rămășițelor de amintiri, ești exact acolo unde vreau eu să fii. Uită-te la mine, îi spuneam, aflu orice despre tine și o luăm de la capăt, îți copiez trecutul și  ți-l bag înapoi în cap.

 Maxim s-a oprit o clipă, câțiva tineri, de la o masă apropiată, tăcuseră, ascultându-l pe vecinul lor.

–Eu înțeleg, a continuat apoi Dana, că ai încercat să comprimi toate amintirile lui, să lovești cu ele în prezentul care l-a captivat.

 A făcut un gest scurt, așezându-și mâna peste palmele fetei, împreunate pe masă.

–Exact… Numai că eu am priceput, după foarte puțină vreme de la întâlnirea cu Dominic, ce căuta, fără să găsească, atât de departe de granițele hărții pe care o desenasem, împreună cu el. Și cu tine… Poți să fugi de multe ori în viață, dar nu te poți ascunde la nesfârșit. Nu mi-a fost ușor, el a dezvoltat un fel de rezistență la intervențiile mele, parcă dorea să se ascundă într-un loc mai adânc, cu adevărat de negăsit.

 Din boxele atârnate în colțurile salonului se auzea o muzică veche și discretă.

–Binecuvântați sunt cei care uită, a zis Dana, fiindcă ei se aleg cu ce-i mai bun, chiar și din propriile greșeli. Am citit asta undeva, pregătind una dintre emisiuni.

 Doctorul i-a răspuns imediat:

–Uitând de lume și uitat de lume… E o nuanță. Ni se vorbește adesea despre seninătatea veșnică a cugetului nepătat, despre fiecare rugă ascultată și despre fiecare dorință lepădată. Așa  e în cărți, cu viața se mai schimbă câte ceva.

 Se pregăteau să plece, în pahare mai aveau puțin vin și rămăseseră singuri în cârciuma lor, cum o numise Dana.

–Să fiți niște elefanți mari, uriași, imenși, ne spunea profesorul meu și să încercați din răsputeri, chiar dacă n-o să reușiți mereu. De aici am pornit, în povestea cu Dominic.      Spune-mi ce-ți amintești și vom începe de acolo, dacă am ieșit pe ușă, e clar, nu mai am nimic, nicio speranță. Întoarce-te, i-am strigat de câteva ori, fă-te măcar că ne luăm adio.

În mașină, în drum spre blocul Danei, el i-a mai spus:

–Am știut că voi reuși cu adevărat abia aseară. Doctore, mi-a zis Dominic, m-am gândit cum eram înainte și cum sunt acum. Acum mă simt mereu cu fundu-n sus, nu-mi place de mine deloc, iar zâmbetul tâmpit pe care-l am, de copil plângăcios, care-și cere iertare, ca un cățeluș rănit, mă înnebunește. Vezi, a încheiat Maxim, pentru că oprise deja mașina în parcarea de lângă blocul Danei, în cele din urmă orice om își dă seama că nu suntem decât niște răni sofisticate. Frumos…

 Noaptea care a urmat nu prea mai are loc în povestea de aici. Doar o șoaptă, doar un gând mai trece stingher pe la fereastra înghețată a ultimului etaj de la care iarna s-a putut vedea albă, până târziu, în dimineața următoare.

Sâmbătă, a noua zi a lui Dominic și prima în care Dana nu trebuia să se ducă la redacție, producătoarea emisiunilor, Aurelia, hotărâse că va fi un sfârșit de săptămână fără Dominic.

–Trebuie, i-a spus, să-i facem pe oameni să aștepte seara de mâine. Mai băgăm câte o imagine, o știre mică în emisiunile de actualități, dar atât…

 Pe la prânz a sunat-o tatăl ei, lui nu-i plăcea să vorbească la telefon și, de obicei, convorbirile lor se terminau repede.

–Fata mea, a zis, mi-e dor de tine.

 A zâmbit, cu telefonul la ureche, nu prea își amintea ca tatăl ei să-i fi spus așa în ultimii câțiva ani.

–Și mie, i-a răspuns, dar vin acasă peste o săptămână, sunt liberă de sărbători, până după anul nou.

Dana mai aștepta ceva, tata n-o suna niciodată fără un scop precis.

–Spune-mi, a mai zis el, emisiunea voastră mai durează mult ?

 I-a povestit, cu telefonul lipit de ureche, despre ziua de duminică.

–Cred că va fi ultima, a încheiat Dana.

–Bine, i-a răspuns tata, înseamnă că are cine să-mi încălzească și mie mâncarea, fiindcă maică-ta nu se mai dezlipește din fotoliu.

 Îl iubea pe tatăl ei, îi lipsea umorul lui sănătos, de multe ori, dacă l-ar fi avut aproape, Dana ar fi vrut să-i spună despre munca ei, învolburată în meschinării și comenzi politice și de alte feluri.

 Repede la aspirator, și-a zis, după ce a terminat convorbirea cu tatăl ei… N-a mai ajuns, în colțul monitorului deschis Miruna o chema de zor.

salut, mai ești supărată pe mine?… păi, nici n-am fost… lasă, știu eu, iartă-mă, ce faceți mâine?… cum știi, ne ducem la teatru, se joacă ultima piesă, cu dublura lui dominic în rolul sfântului anton… dumnezeule, ce mi-aș dori să văd și eu… poți să vezi, vom transmite în direct, avem două ore în programul de seară… grozav, el ce mai face?… după câte știu, nu prea bine, doctorul mi-a vorbit ceva despre efectul de întoarcere, e o luptă teribilă, prezentul lui se predă greu, e nevoie de un șoc, asta vrem să facem mâine seară… uite, nu m-am gândit la asta… te rog să mă ierți, dar e timpul să plec… bine, te sărut, aici la mine e trei dimineața, o să încerc și eu să dorm…

Nu pleca nicăieri, nu avea chef însă de nimic, a și adormit în fotoliul de lângă caloriferul fierbinte și s-a trezit când soneria bâzâia insistent, se auzeau chiar și bătăi în ușa de la intrare. Buimacă, Dana n-a găsit din prima drumul spre holul din fața bucătăriei. Maxim, cu o plasă într-o mână și cu un buchet mare de trandafiri în cealaltă îi zâmbea din fața scărilor de la ultimul etaj.

–M-am speriat, i-a zis, știam că ești acasă.

El a rămas până spre prânz, nici n-au simțit cum a trecut timpul.

–Mă duc  puțin și pe la spital. Aș putea să-ți descriu, ca și când un film s-ar derula pe ecranul din peretele camerei tale, tot ce se întâmplă acum în mintea omului nostru.

Ceva coborâse peste privirea Danei, îmbujorată și nedumerită.

–Înțeleg, i-a răspuns, sunt sigură că nu lipsește nici măcar o imagine din povestea actorului rătăcit.

 Din ușă, doctorul s-a uitat la Dana, ca un îndrăgostit.

–Te caut spre seară, am o surpriză pentru tine, a mai spus, coborând scările, fiindcă liftul înghețase la etajul de dedesubt.

 Au plecat când afară începuse să se întunece.

–Te duc într-un loc pe care o să vrei să-l mai vezi.

 Au oprit mașina lângă parcul mare, pe care Dana îl traversase de sute de ori, în studenție, venind de la tanti Lenuța, mătușa ei din apropierea gării, spre facultate. Într-un vapor legat de mal, un restaurant cu încăperi mici, ca niște cabine de călătorie, îi aștepta acoperit de zăpadă.

–Să ne trăiți, domn’ doctor, s-a ploconit încă de la intrare patronul, cam burtos și destul de tânăr, care părea să-i aștepte.

–Poate îți povestesc despre el, a fost pacientul meu, are o istorie aproape neverosimilă… Altădată însă, nu vreau   să-ți stric seara…

 La masa plină cu bunătăți și delicatețuri au continuat să vorbească despre Dominic.

–Mie totuși mi-e cam frică de seara de mâine, a spus Dana, sprijinindu-se de canapeaua joasă a cabinei.

–Avem și de ce, i-a răspuns bărbatul, încă nu mi-e clar cum va reacționa. Mai ales așa cum l-am văzut azi, după ce am plecat de la tine… E o lume care nu-i aparține, încă, s-ar putea ca prezentul lui să zboare grăbit spre ceva și mai confuz din mintea lui care abia a început să se umple la loc.

 O privea pe Dana pe sub ochelarii lui subțiri.

–Ce e ? a întrebat fata.

–Îmi amintesc de tinerețe, i-a răspuns.

–Da, a zâmbit ea, uite unde era bătrânul domn’ doctor.

 Chelnerul a turnat în pahare și a ieșit din cabina vaporului transformat în restaurant.

–Știi ce mi-a spus Dominic, acum câteva ore când am ieșit din rezerva lui ? Cineva a uitat un cuțit subțire în creierul meu și aș chema o fată să-l scoată de acolo. Dana se potrivește cu tine, doctore, așa a mai zis.

 Ea a rămas cu paharul suspendat, între masă și gura întredeschisă.

–Crezi că vorbea despre el ?

 Din partea cealaltă a mesei, doctorul Maxim i-a răspuns:

–Nu cred, el mai este încă un personaj chinuit, adică n-a ieșit din rolul pe care altcineva l-a obligat să-l joace. Dar, despre noi s-ar putea să fii vorbit. Sunt prizonierul tău, doctore, asta am înțeles eu din cuvintele lui.

 Eu i-aș fi spus că se apropie de eliberare, a gândit Dana, fără să rostească vreun cuvânt. Eroul lor venise acolo  pentru a scăpa de libertatea nemăsurată și apoi să poată râde nefericit în spatele ecranelor colorate ale televizoarelor.

–Ce crezi, a continuat fata, el o să ne urască atunci când o să înțeleagă fiecare dintre aceste zile ?

 Maxim a părut luat prin surprindere:

–Mă mai gândesc. Poate că nu…

Patronul le-a adus desertul sofisticat, cu turnulețe de înghețată caldă și aripi de ciocolată, iar cei doi bărbați au vorbit câte ceva, Dana abia dacă i-a auzit, cabina vaporului se mișca încet, sub unduirea valurilor pe care apa rece le împingea spre mal.

–Trec pe la spital, i-a zis doctorul, mai târziu, lăsând-o pe Dana în fața blocului ei.

–M-am simțit foarte bine, patria e recunoscătoare, a glumit ea. Ne vedem mâine dimineață, vin să vă iau, pe tine și pe Dominic. Marele meu șef ne-a pus la dispoziție limuzina lui, cu șofer de lux.

 Avea impresia clară că se află într-o sală de cinematograf, pe ecranul panoramic tocmai se scurgea scrisul de final, iar spectatorii începuseră să se ridice, împingând grăbiți scaunele de catifea în spătarele lor ridicate.

 Sus, în camera ei, a găsit un mesaj pe adresa de  mail, dar n-a apucat să-l deschidă, se mai învârtise prin baie câteva minute. A sunat telefonul, era Maxim.

–Fii atentă, i-a zis el, sunt la spital… Dominic a fost sunat acum o oră de nevasta lui, l-a chemat doctorița de gardă în birou. Parcă o știu pe doamna aceea care  m-a sunat, mi-a spus acum câteva minute pacientul nostru, a fost tare drăguță. Suna din Canada, a continuat Dominic, uite, a căzut întunericul și se trage cu tunul, iar luminile de afară nu se mai văd, e ceață. Azi-dimineață, doctore, am văzut niște îngeri, stăteau pe tavan, deasupra patului meu, erau pictați acolo, ca niște icoane. Îți spun sigur, unul avea chipul tău, ceilalți păreau mai puțin luminoși. Eu cred, a continuat Dominic, că tot în vreo piesă de teatru am zis că sufletul omului e foarte ușor și nimic nu trebuie păstrat din el. Fata din Canada mă întreba dacă îmi amintesc cum a fost la Barcelona, da, i-am zis, sigur că îmi amintesc străzile și locurile de acolo. Ce faci, a întrebat Maxim în telefon, mă mai auzi ?

Nu se simțea nici măcar respirația ei în receptor.

–Te aud, vorbești de departe…

A deschis mesajul, era de la Miruna.

te caut, unde ești? sunt acasă, sună-mă, nu are importanță ora, nu mai dorm deloc în ultima vreme.

I-a răspuns imediat, Dana nici nu apucase să-și pună căștile peste urechi.

salutare, am sosit… nu știu dacă ai aflat, l-am sunat pe dominic… am aflat, abia am închis telefonul, am vorbit cu doctorul… e mișto, să știi că mă mut pentru o jumătate de an la rochester, am reușit, joc într-un spectacol cam ciudat, am să-ți scriu în zilele următoare… mă bucur pentru tine… mulțumesc, caută peste câteva minute în adresa ta de mail, îți trimit niște pagini foarte interesante, nu știam cum să le atașez și să le copiez, m-a învățat un amic… bine, vorbim mâine noapte, când ne întoarcem…

Puțin mai târziu, Dana se uita la ecranul subțire al monitorului, primise de la Miruna un document mai mare, citește, îi scria, sunt pagini din cartea lui dominic, pe care nu vrea să o publice, le-am luat cu mine pe un disc argintiu, furat din averea bărbatului meu bărbos și uituc. Prima mică poveste se numea „Starea de veghe”, n-a mirat-o titlul, parcă se și aștepta la el… În tren e frig și un miros pătrunzător de parizer, începeau paginile primite. Îți tragi căciula peste urechi și încerci să adormi. Imaginea ei flutură printre rarele momente de amorțire. Îți revii greu, o confuzie leneșă, dar liniștitoare, te ține amețit în plușul roșu și murdar al banchetei. Prin geamul înghețat abia dacă zărești câmpia ninsă și strângi la piept plasa cu cărți, fără să-i simți greutatea. Dimineața e palidă ca o singurătate și rolul pe care nu l-ai învățat prea bine te frământă, directorul tău de la teatru o să te certe iarăși. Cum se spune? Ordinea e expresia necesității… Ai încerca să te justifici și să-ți dovedești că e numai o impresie. O luăm de la capăt și-ți amintesc, cu oarecare indiferență, că hazardul apare între lucruri și nu e expresia ignoranței. Legănat de trenul care te duce spre teatrul tău din provincie, nu vezi decât geamul murdar și resturile de porumb înghețate pe câmp. Nimic în urmă, nimic înainte… Te-ai sculat la cinci, în camera ta era frig și, ca de obicei, nu   ți-ai găsit hainele, aruncate peste tot, prin apartament. Periuța de dinți era rece și tocită deja,  ți-a lăsat și ea un gust coclit, încă simțeai mirosul de vin prost, pe care l-ai băut cu musafirul, aseară, în bucătărie. Te-ai îmbrăcat, lenea ta obișnuită nu te-a făcut să-ți încurci eșarfa albastră, cu steluțe albe, era semnul tău de distincție, o mângâiai ca pe o iubită, te ajuta să ieși din ultimul rol pe care-l jucaseși în serile trecute. Desigur, nu e o imagine tocmai fericită, mă uitam însă cum îți fixai nodul eșarfei și, așa mi s-a părut, o însuflețire firească, o duioșie înțepenită între gestul banal de burlac melancolic se așezase între ramele prăfuite, ca o fotografie zgâriată și decolorată de timp. Până la gară ai aprins deja două țigări, le-ai fumat până când ți-au ars degetele îngălbenite, prin mustață și prin barbă îți atârnă fire de gheață, iar ochelarii îți cad pe vârful nasului, sâcâindu-te. Și-apoi o vezi, te așteaptă la colț, lângă farmacie. Mormăi ceva și urcați, amândoi, scările murdare. În sala de așteptare e încă liniște, câțiva oameni s-au așezat la coadă, iar femeia grasă de dincolo își pregătește teancurile de bilete. Mi-e somn, îi spui în sfârșit, ea se uită absentă la tine și-ți șterge cu mănușa ei rece urmele de gheață din jurul gurii. Ai fi vrut să te ferești nemulțumit, dar n-ai energia necesară. Se luminează, stai în fotoliul tocit al vagonului de clasa întâi, e frig și cam asta e povestea. Până la teatru sunt câteva sute de metri, după ce ieșiți din gara maronie a orașului vostru de împrumut. Ea o să te aștepte și mâine, lângă farmacia gării, iar tu o să-i spui că ți-e somn, că  n-ai învățat prea bine rolul din piesa pe care o repetați și o să urcați, împreună, în vagonul umed și întunecat.

 Oricum, nu putea să adoarmă prea repede, avea în minte tot filmul zilei care urma, o transmisie în direct atât de lungă nu mai făcuse. Avea alături, pe noptieră, paginile trimise de Miruna, le scosese cu imprimanta ei hodorogită. O altă poveste scrisă de Dominic se numea „Nopțile cu var”… Pe Alexandra au găsit-o bolnavă cu doi ani înainte de pensie, comisia a încercat o amânare, dar doctorul chel n-a fost de înduplecat. Acum păzește poarta teatrului, în uniformă din postav maroniu, are o curea lată peste burtă și stă în holul îngust de la intrare. Trec mașinile pe bulevard și Alexandra le dă onorul, ca un adjutant speriat, uimită de claxoanele muzicale și alarmele care pornesc la fiecare jumătate de oră. Acasă  n-o mai așteaptă nimeni, bărbatul ei trecând de multă vreme în lumea cealaltă, îmbibat cu țuică proastă până în măduva oaselor. Paznicul de peste drum, de la ocolul silvic, vine în fiecare noapte în holul ei, de la teatru. Despre el se spune că trăise mai mulți ani în Bărăgan, învârtind lucruri diferite. Era un omuleț pricăjit, dar la locul lui, cum se spune, care făcuse treburi mărunte și neînsemnate, după părerea nepotului său, care lucra tot acolo, la teatru, era croitor, artist, zicea el dacă era întrebat. Își crescuse copiii, făcuse și o casă la bătrânețe, creștea iepuri și purta cizme galbene, de electrician. Om cu cap, spuneau pădurarii care intrau pe lângă paznic în sediul silviculturii, bărbatul însă nu știa ce să creadă, de fapt el accepta fără comentarii părerea oricui. În ultimul timp nea Tănase, așa îl chema, era bântuit de o spaimă leșinată și venea noaptea în holul teatrului, unde mirosea a semințe de dovleac și era cald, un calorifer alb fiind atârnat pe aproape tot peretele din stânga ușii. Uneori, nepotul lui ieșea din atelierul de croitorie, fiindcă lucra mai ales noaptea și zicea ai grijă tataie, ai grijă să nu plătești pensie alimentară la bătrânețe… Alexandra îi făcea semn cu mâna, ești scrântit bine, băiete… Nea Tănase râdea și el și-i trântea ușa în spate, du-te, băi golanule, hai, valea… Să spunem dar că o lume mai simplă decât aceea prin care umblăm se năștea în umbra tablourilor cu poze din piesele de teatru care se jucau în stagiunea abia începută. Păi, băieții ăștia tineri, ce fac, zicea Alexandra, spărgând semințele între dinții galbeni din față. Că trag ca nebunii, repetă toată ziua și pleacă noaptea târziu, după ce am închis eu ușa în urma ultimului spectator întârziat lângă garderobă. Îi aud mereu, ai niște bani, băi cutare, dar tu, băi fată… Viață, nea Tănase, că se-ntâmplă să cadă pe stradă beat și gata, s-a dus… Mai bine de cei care pleacă la căpșuni, au bani, au mașini, nu-i vezi cum vin de Crăciun și de Paște? Și, trosc, Alexandra mai sparge o sămânță, iar nea Tănase strâmbă din nas, adică povești, vezi că ce viață, ce suflet, important e să ai colea în portofel niște bani și să tragi o dușcă la terasa de lângă semafoare, cu un mic, doi sfârâind pe grătarul cu gaze. Să-ți ștergi buzele cu mâneca hainei și gata, ce tot îndrugă Alexandra asta nasoală… Nu, făcea nea Tănase, un nu prelung și molfăit între gingiile lui degerate, uite, să-ți povestesc eu una bună. Eram în Bărăgan, secetă lungă, ieșiseră șobolanii la drumul mare. Vine unul și nimic, că ne trebuie semnătură ca să-i omorâm, auzi, nu putea fără semnătură, n-avea aprobare. Pun pompa de stropit cu otravă pe ei și-i omor, se-nverzise drumul, se pârlise șanțul, ăla că nimic, îmi face referat, mă spune la protecția mediului, ce mama dracului o mai fii fost și aia. Un tâmpit, parcă-l văd, semăna cu nepotul meu, ăla de adineauri, croitorul… Alexandra nu prea înțelegea, ce povestește Tănase despre șobolani? S-a tâmpit… Dar, spărgea semințe și se trăgea de centură, așa ca să mai facă ceva între timp. Să-ți spun, a continuat pricăjitul, trece un timp și vine un ordin să creștem iepuri, am făcut cuști, am căutat prăsile, am adus și morcovi, toată chestia… Acum eu ce să zic, mă trece șef la iepuri, că aveam vreo patru muieri care îngrijeau de ei. După o vreme vine ordinul, trimiteți iepurii, cerere mare, urgență și alde d-astea… Tăiem iepurii, îi punem  frumos în cutii și-i trimitem. A ieșit groasă de tot, se îmbătase secretarul de la sfat și înțelesese greșit la telefonul de la primărie. Nu ceruse nimeni iepuri, ăia anunțaseră că trebuie să trimitem niște șlepuri la ferma de nu știu unde. Erau acolo trei ateliere vechi, pe Dunăre, cam burdușite ele, dar lucrau băieți buni, pricepuți. În clipa aceea, pe Alexandra a apucat-o un râs cu hohote și-o ajunseră lacrimile, se înecă și cu o coajă de sămânță și strănută, stropindu-l pe Tănase cu picături de salivă sărată. Bărbatul se rățoi la ea, avea un sentiment de proprietate acut, cum va remarca nepotul său, mare specialist în croitorie artistică, pe care nici nu-l văzuseră când se întorsese în holul teatrului. Auzise el chestia cu sentimentul acut de proprietate într-o zi, în sală, unde actorii repetau o piesă nouă. Spre miezul nopții, Alexandra a rămas singură și a ațipit o vreme, dar s-a trezit cu gura uscată. O ardeau buzele de la semințe și le-a aruncat, bombănind, pe cele care mai rămăseseră în punga de pe masă. A adunat, cu grijă, resturile căzute pe jos, într-o seară venise directorul teatrului și o certase rău, îl cam știa de frică, oamenii ziceau că nu e prea sănătos la cap. Moțăind, îl visase pe bărbatul ei, sta în patul cel mare din camera de la drum a casei lor și cânta la vioară, încet, cu ochii închiși, repetând la nesfârșit aceeași melodie. I-a cerut parcă niște rom, să nu uite să dea mâine de pomană, mai are în cămară două sticle de jumătate. Claxonă cineva, Alexandra își îndreptă mijlocul și deschise ușa grea a teatrului, lăsând frigul dimineții să intre pe lângă ea. Alături, în cabina actorilor, în care dormea de câteva luni unul dintre artiștii care făceau naveta în capitală, Alexandra a auzit o tuse prelungă, care părea să nu se mai oprească. Înfrigurat, actorul își notase dialogul celor doi, ce spectacol voi scoate eu de aici, și-a zis, pentru sala mică… Apoi s-a culcat, adormind într-o clipă.