Acest roman este dedicat unui prieten, mare Actor… O parte din poveste o știu chiar de la el…

 

Duminică, ultima zi, a zecea…

–E totul gata, i-a spus Matei Constantin Palin încă de la prima oră. Jucăm diseară cu sala plină, va trebui să filmați și în oraș, Dominic e mai mult decât un personaj de poveste. Ne-ar mai fi trebuit de vreo patru ori mai multe bilete.

 Dana a ajuns prima la redacție, nenea Ginel, paznicul din parcare, a întâmpinat-o pe scările mari de la intrare.

–Azi e ? a întrebat el, ușor misterios.

–Să te uiți diseară, l-a îndemnat Dana, transmitem în direct din teatrul lui.

 Erau toate lucrurile aranjate, urmau să plece cu întreaga echipă de la redacția sportivă, colegii ei știau cum se face a asemenea deplasare de forțe. Coana Mare a ajuns la puțină vreme și a intrat peste fată, în biroul de la știri.

–Cum e, a întrebat, ne descurcăm ?

 Dana i-a răspuns, dând încet din cap.

–Patronul m-a sunat de mai multe ori, știi că a plecat  aseară la Paris.

 Ar fi vrut să o întrebe de ce-ar trebui să știu, se uita la veșnicul coc mișcător al baborniței cu miros de naftalină și tutun, dar Dominic, gata de drumul spre casă, era singura imagine care-i apărea, nu foarte clară, în fața ochilor. În seara trecută, doctorul îi mai povestise că Dominic l-a căutat și i-a spus:

–Cred că nu ți-am cerut prea multă compasiune.

 El i-a răspuns:

–Crezi bine…

 L-a mai auzit zicând:

–Nici eu nu știu prea multe. E un fel de a trăi, până la urmă. S-ar putea să ai dreptate, tu și fata frumoasă de care te-ai îndrăgostit, recunoaște… Nu cred că Dumnezeu se așteaptă să fim cu toții niște sfinți, spun eu undeva cuvintele astea…

A sunat Stere, vorbea agitat și incoerent.

–Mă auzi ? Ce dracu… nu se înțelege nimic… dracul să-l ia de telefon…

 Dana îl auzea foarte bine.

–Măi fată, eu sunt… alo, alo… așa, a mai strigat, hai că te aud… Fata mea, salvează-mă, nu pot să merg cu voi.

 L-a lăsat să urle în telefon, depărtase cutia mică de lângă ureche, îi simțea vocea pițigăiată, agățându-se de obrazul ei.

–Uite, a continuat, sunt la spital. Nu pot s-o las, tâmpita e bătută toată. S-a îmbătat pocitania aia și a omorât-o. Ce să fac? Mi-e milă de ea. Ai tu grijă, te las, vorbesc și cu Coana Mare și vezi tu cum te descurci. Pa…

S-au întâlnit cu toții în sala de jos, de la parter. Aurelia dolofana le-a arătat desfășurătorul, au stabilit intrările mari, minutele, Dana a primit cuvintele, cum ziceau ei, pe cartoanele cunoscute deja, iar carul de reportaj se pregătea de plecare.

–Dana, le-a zis Coana Mare, merge la spital, o să plece de acolo cu doctorul și cu actorul nostru.

Mașina mare a plecat înainte, se făceau cam două ore până în orașul dintre dealuri, înconjurat de păduri hăcuite de întreprinzătorii de tranziție. Dana a trecut pe la spital, cu limuzina luxoasă a bossului, condusă de șoferul scorțos, care împrumutase ceva din aroganța șefului. Se uita în oglindă, pe bancheta din spate Dominic rămăsese tăcut și privea prin geamul mașinii, iar doctorul Maxim încerca să-l întrebe câte ceva, dar el răspundea vag, incoerent, pierdut în goana limuzinei. Se auzeau cauciucurile mari zdrobind bucățile de zăpadă înghețată, întinse peste asfaltul plin de gropi.

–Să nu-l întrebi prea multe, a rugat-o Maxim, încă din curtea spitalului, cam bănuiești ceea ce e acum în mintea lui.

 Șoferul bombănea tot mai des drumul plin de obstacole de tot felul.

–Ar fi bine să-i suni pe cei dinaintea noastră, să filmeze jegul ăsta de șosea. Să dăm diseară la știri niște imagini.

 Danei îi venea să râdă, grasul de lângă ea auzise, probabil, de mai multe ori cuvintele înțelepte ale bossului și-l cita în lipsă.

–Spune-mi, l-a întrebat pe la jumătatea drumului Maxim, știi ce piesă de teatru vedem în seara aceasta ?

 Dominic se uita absent la ei, nu părea să înțeleagă cuvintele celuilalt.

–Mergem la teatru? Păi, a mai spus, până diseară sunt multe ore. De ce ne grăbim ?

 Dana a simțit mâna doctorului, atingându-i umărul drept.

–Poți să vorbești cu el, i-a zis încet.

–Dominic, ce ți-a spus Miruna aseară, la telefon, îți mai amintești ?

 El nu i-a răspuns imediat.

–Miruna, da, da… Zicea că e nevasta mea sau că a fost, cine naiba știe ce povești ați mai pus voi la cale.

 Fata a căutat prin geanta așezată lângă bancheta din față a mașinii.

–Uite, l-a întrebat pe Dominic, îți mai amintești poveștile scrise de tine? Una se numește „Starea de veghe”, iar cealaltă „Nopțile cu var”, îți spun ceva ?

 Dominic s-a foit puțin până să-i răspundă.

–De unde le ai ? Să știi că am mai multe, îmi place să scriu.

 Doctorul a mai strâns-o încă odată, pe Dana, de umăr.

–Nu e rău, a zis. Am avut o noapte tâmpită, l-a auzit Dana, spunându-i vecinului din spate.

–De ce ? l-a întrebat el.

–Am visat cai verzi pe pereți. La propriu… i-a răspuns Dominic.

–Asta înseamnă că noi suntem prietenii tăi.

 A zâmbit, Dana l-a văzut în oglinda din dreptul parbrizului.

–O să mă mai gândesc, deocamdată merge prea repede mașina voastră.

Fata s-a întors spre ei.

–Și noi ce crezi că ar trebui să facem ?

 Dominic a șoptit:

–E simplu, să vă uitați pe fereastră, iarna e frumoasă… Și rece…

Intraseră în oraș, printr-un cartier cu blocuri urâte, cu acoperișurile pline de zăpadă înghețată. Se uitau la figura lui Dominic, se schimbase brusc, arăta ca și când se oprise într-o lume cunoscută, o căuta vag printre amintirile puține, îi spuneau ceva străzile pe care mașina fițoasă se strecura grăbită.

–Nu pe-aici, a rostit el, la un moment dat, când șoferul se pregătea să o ia la dreapta, pe lângă sediul prefecturii.

–Știi unde e teatrul ? a întrebat repede Maxim.

Dominic s-a bâlbâit aproape vinovat.

–Teatrul ? Da, teatrul… Spre gară ar trebui să mergem, pe bulevardul din fața noastră.

N-a fost nevoie să mai întrebe pe cineva, în fața lor, la un stop era chiar mașina televiziunii, care plecase înainte din capitală. Au claxonat scurt și s-au ținut după ei. Matei Constantin Palin i-a așteptat în parcarea de lângă teatru. O pânză uriașă era agățată peste balconul de la etaj, spectacolul din seara acelei zile era anunțat cu litere groase, în fotografia imprimată pe afiș chipul de sfânt, înveșmântat în alb, al actorului Dominic Andrei fixa îngândurat dimineața de iarnă. Holul mare al teatrului era plin, colegii lui Dominic se mișcau nehotărâți într-un fel de spectacol improvizat și păreau mai emoționați decât în oricare altă împrejurare a profesiei lor. Se filma totul, lunganul arăta cu mișcări precise locurile din care cei trei operatori îndreptau spre Dominic camerele de luat vederi.

–Atenție, le-a spus producătoarea, peste o jumătate de oră intrăm în direct la emisiunea de știri, de la prânz. Ni s-a cerut să facem un spectacol de duminică, Coana Mare mă sună mereu. Nici nu pot să vă spun ce drag îmi este să o aud.

 Când Dominic și doctorul Maxim au intrat pe ușa mare, toți oamenii au tăcut, se auzeau neoanele torcând încet, iar pașii lor se îndesau ciudat în mocheta moale și curată.

–Bine ați venit… a zis cineva, o voce subțire de actriță, de lângă perete.

Îl filmau pe Dominic, se oprise în mijlocul holului, își freca mâinile cu mișcări rotunde și lente, cercetând afișele întinse peste tot. A rămas o vreme cu ochii lipiți de trăsura neagră, așezată într-un colț al încăperii.

–E frumos aici, totdeauna mi-a plăcut, l-au auzit rostind clar, tare, cu o voce pe care i-o cunoșteau atât de bine.

–Peste un minut intrăm în direct, i s-a strigat Danei în casca îndesată în ureche.

Erau în fața teatrului, înconjurați de mai mulți oameni, lângă fereastră Dominic și doctorul vorbeau de câteva minute, el trăgea din țigară și, câteodată, privea în sus, spre afișul uriaș al spectacolului din seara de duminică.

–Vă salutăm din orașul lui Dominic, a început Dana. În spatele nostru puteți vedea clădirea frumosului teatru, am pregătit câteva imagini din această lume a eroului nostru, fiindcă știm că așteptați, ca și noi, spectacolul din această seară. Ne e foarte greu să vă spunem dacă ceea ce sperăm cu toții se va și întâmpla. E o încărcătură afectivă uriașă în jurul meu, lăsăm povestea să meargă mai departe și sperăm împreună să-l regăsim pe adevăratul Dominic Andrei.

 Au urmat câteva minute cu imaginile înregistrate în teatru, apoi în împrejurimile lui și în orașul care nu părea să știe ce se petrece pe bulevardul lui mare, de lângă gară. Peste o oră, Dana a rămas în sala mare a subsolului, lângă cabinele actorilor, cu Dominic, iar lunganul  i-a filmat, deși fata spera ca imaginile acelea să nu mai fie date, în zilele următoare, pe post. Mult mai târziu, acasă la părinții ei, avea să vadă discul pe care înregistraseră discuția cu Dominic.

Sunt bine, vezi și tu că venirea zilei duce întotdeauna la un sfârșit… Exterior și arbitrar, îmi amintesc cum mi-ai spus într-una din zile… Eu nu-mi amintesc, oricum, apoi ne vom întoarce la rugăciune, eu zăresc chiar acum o sală plină, cu oameni triști… E bine, e un refugiu, tentațiile sunt mari și nevinovate, ai repetat și asta în ultimul timp… Cercei în buric, despre ei e vorba… Îți amintești, prin urmare… Parcă, m-aș face nevăzut chiar azi, mi se pare că știu cum aș arăta…

Filmul se termina abrupt, după un minut în care Dana continua să-l privească, el închisese ochii și părea că adormise pe canapea. Avea stăpânirea de sine a actorului obișnuit cu lumea diferită, creată de ei în fiecare seară. Nu se vedeau decât imaginile, sonorul se întrerupsese deja. Mai târziu, încercând să-și amintească orele care au trecut până când sala teatrului s-a umplut cu spectatorii tăcuți, preocupați și ei de ceva greu de explicat, Dana  n-a mai reușit să descopere miracolul zilei de duminică. La emisiunea de știri de la ora 17 au transmis tot în direct interviul cu Matei Constantin Palin, erau filmați chiar în sala goală a teatrului, cu decorul spectacolului așezat deja pe scenă, în spatele lor. Și dialogul acesta Dana îl va asculta tot acasă la părinții ei, în primele zile ale anului nou, cu mama și cu tatăl ei în camera de sus, de la mansardă, vegheați de toate păpușile pe care le păstrase în rafturile din perete.

Am citit  despre „Ispitirea Sfântului Anton”, știu că au fost mai multe versiuni, iar într-unul dintre carnetele lui autorul a scris că își dorea să îndepărteze tot ceea ce putea să amintească de un teatru, de o scenă…. Așa este, cei care ne vor urmări în această seară, vor înțelege cu atât mai mult care au fost provocările noastre artistice, ca să zic așa… Autorul  chiar afirmă că ar fi dorit să ne propună un fel de panoramă enciclopedică, a cărei aparentă obiectivitate să nu poată masca forța distrugătoare din lume… Domnișoară, spectacolul în care joacă Dominic Andrei este unul special, noi n-am vrut să ocolim ceea ce scrie autorul, el spune că și-a dorit să exploreze sistemele de a medita despre om și despre lumea lui… Opera diavolului, vreți să spuneți, adică să demonstrezi că nu e nimic, că infinitul e o dilatare a neantului… Așa e, noi asta am dorit; prin abundența aparițiilor să producem impresia unei dilatări nesfârșite; doar venirea zilei va duce la un sfârșit al delirului său, iar Anton se va întoarce la rugăciune, refugiindu-se într-o lume fără efecte… Și ce înseamnă autoritatea neantului, cum o numiți… Faptul că defilarea ispitelor poate să înceapă, sfârșitul va sugera mai puțin o încheiere adevărată, ci mai mult o interpretare temporară a vedeniilor… Spectacolul, domnule director, e montat de un mare regizor…  Da, iar Dominic n-a fost deloc un actor comod, a avut discuții contradictorii, a intervenit în text…  Cunoscându-l în aceste zile îmi închipui că trebuie să fii fost așa… Îmi amintesc o idee pe care el a repetat-o des și, iată, s-a legat de toate întâmplările acestor zece zile; văd lumea Sfântului Anton, zicea el în perioada repetițiilor, ca pe o amnezie generală, ca pe o metaforă a morții spirituale… E cam complicat pentru cei care ne urmăresc… Este, dar se mai poate spune și altceva: atunci când sufletul se îndreaptă către materie, cunoscând plăcerile trupului, el își uită identitatea… Adică, vreți să spuneți, nu mai știe nimic despre ființa lui eternă, cred că l-am auzit pe Dominic zicând ceva asemănător în zilele care au trecut… Personajului pe care el îl joacă i se potrivește această pedeapsă capitală, a ființei căzute și incapabile să-și amintească sensul căderii lui… Personajului sau actorului… Din păcate, s-au amestecat mult prea repede și neașteptat… Vreau, la sfârșit, să vă întreb dacă ați găsit un răspuns la ceea ce s-a petrecut; de unde vine audiența atât de mare pe care noi o avem… Habar n-am, în fond, nu e viol, nu e sinucidere sau vreo dispariție misterioasă. Poate că înțelegem, din când în când, să mai devenim și normali…

După ce înregistrarea s-a terminat, tatăl Danei a strigat din fotoliul lui:

–Fata mea, dar eu n-am auzit toată discuția voastră la televizor, îmi amintesc foarte bine, n-au dat decât vreo trei sau patru minute, la știrile de după-amiază.

Dana a ridicat din umeri.

–Cum crezi tu că puteau șefii mei să-și atace audiența? Oricum, Coana Mare nu dorea ca Dominic să fie altceva decât un rătăcit și un ciudat. Ți-am povestit cum s-au cunoscut ei, cu bossul meu, în timpul revoluției. Am lăsat-o mai moale, așa mi-a zis babeta, oamenii așteptau cu totul altceva.

 Sta în fotoliul maroniu, din primul rând, alături de doctor și de Dominic, așteptând să înceapă spectacolul, camerele de luat vederi erau pregătite, iar la 19 și 30 de minute au început, în direct, transmisiunea pentru care veniseră.

–Doamnelor și domnilor, a spus Dana, din locul ei, din fața scenei, veți vedea împreună cu noi o meditație asupra abisurilor vieții, în care vom regăsi tema sacrificiilor pentru credința în Dumnezeu. Dominic Andrei nu va fi pe scenă, ispitit de demoni, în această seară, personajul lui va fi interpretat de Vlad Măcriș, un actor tânăr și talentat, al teatrului în care ne aflăm. Aici, lângă mine, sunt oameni pe care i-ați cunoscut în aceste zece zile, au intrat în casele dumneavoastră, iar Dominic e și el unul dintre spectatori. Ce așteptăm? E greu să vă răspundem. Poate că fiecare dintre noi așteptăm, totuși, ceva de la seara care urmează.

S-au stins încet luminile din sală și au început cele nouă scene ale spectacolului, care însemnau gradația suferințelor eroului, luptând în pustiu cu demonii și cu alte fantasme care-l asaltau. L-a simțit pe Dominic încrâncenat, alături de ea, când personajul lui a apărut, cu barba încâlcită, înveșmântat în alb, față în față cu ispitele de tot felul, la care îl supune diavolul. El trebuia să înfrunte ispita cărnii, a banilor, a trufiei, întregul popor te admiră, i se striga din toate colțurile scenei. Smerenia și umilința erau încercate acolo, pe scenă, dar și dincolo, în primul rând al sălii plină cu sutele de spectatori care mai văzuseră lumea creată de actori și care-l știau în fața zidului alb pe Dominic Andrei. Când zidul dintre sfânt și lume s-a prăbușit, lăsând demonii ispitelor să circule liber, Dominic a părut că vrea să se ridice de lângă Dana; doctorul l-a apucat încet de umăr și toată zbaterea pacientului s-a oprit. „Ah, carnea sângerie, un ciorchine de struguri din care mușc… Laptele covăsit care tremură într-o strachină…”

       Un mormânt descoperit, cu pereții stricați și Sfântul, zăcând sprijinit într-o mână, părea decorul apăsător din fața spectatorilor. Cu cealaltă mână înălțată spre cer, Sfântul Anton privea în sus, cu capul puțin aplecat. Câțiva diavoli stricau pereții cu pari de lemn, în vreme ce alții cu înfățișare de lei, de șerpi și alte fiare se repezeau asupra lui. Nimeni nu mișca în sală, se auzeau doar respirațiile amestecate. Căutau cu toții rândul din față, acolo Dominic se ghemuise în scaunul lui, ocrotit de o fată frumoasă, pe care o știau de la televizor. Sus, pe scenă, demonii îl atacau pe actorul cel nou, fluturând aripile lor de vulturi. E diavolul, rostea actorul firav, prinț al văzduhului… Poalele ușor ridicate ale rochiilor îmbrăcate de fetele de pe scenă lăsau să se vadă o copită sau vârful unei cozi. Asaltul demonilor se îndrepta, încet, spre rândul întâi, în care Dominic abia mai putea să respire. Noaptea, striga dublura lui, ispitele au stârnit atâta zgomot, încât părea că se cutremură tot locul, ca și cum s-ar fi despicat cei patru pereți ai încăperii. Se vedeau demonii năvălind, cu chip de dobitoace și de târâtoare. Locul se umplea de stafii și de lei, de urși și de leoparzi, de tauri și de năpârci.

     Sfântul Anton, în adăpostul lui, se gândește la trecut, la Ammonaria care a plâns atunci când el a plecat în deșert. „Aș vrea, îi spune Ammonariei, ca stropii sângelui meu să țâșnească până la stele, ca oasele să mi se rupă și nervii să mi se dezgolească. Omul, fiind spășit, trebuie să se îndepărteze de  lucrurile muritoare. Eu aș vrea să nu fiu legat de pământ, nici măcar prin tălpile picioarelor.”  Se mai gândește la discipolul său, Hilarion. O procesiune uriașă se petrecea și în sală, se adunase un miracol între pereții întunecați. Doctorul Maxim încerca să-și țintuiască pacientul în scaunul din primul rând, dar Dominic începuse să-și miște picioarele ca și când ar fi vrut să se revolte, să strige, să se întoarcă spre oamenii din spatele lui. <Anton: Isus e Crucea, Isus e Mântuirea… Îmi închipui că întreaga lui făptură avea o frumusețe desăvârșită. Hilarion: Nu cred, avea dimpotrivă o înfățișare sălbatică și respingătoare, de vreme ce a luat asupra lui toate chinurile, toate durerile, toate nedreptățile acestei lumi.  Anton: Isus este fiul lui Dumnezeu…  Hilarion: Isus a luat înfățișare de om, ceea ce înseamnă că a simulat Patimile. Dacă le-a simulat a fost doar un înger. Unul dintre îngerii Dumnezeului Sabaot… Anton: Nu, nu! Tatăl e una cu Fiul și Fiul e una cu Tatăl. Isus e Dumnezeul tuturor îngerilor.  Hilarion: Și atunci, Diavolul, care e tot un înger, cum a putut să-l ispitească pe El, care e domnul îngerilor? Anton:  Isus   s-a jertfit pentru noi… Hilarion: Din asta rezultă că lumea e opera unui Dumnezeu în delir. Anton: Isus e Crucea, Isus e Mântuirea… Hilarion: Lumea a fost făcută de diavol…> Dominic a zvâcnit de sub apăsarea brațului, pe care doctorul îl ținea peste umărul său, dar n-a putut să se ridice, s-a îndesat și mai mult în catifeaua fotoliului,  s-a ghemuit cu tot trupul lui subțire între spătarele înalte și moi. <Noi sfinții, ca să grăbim sfârșitul omenirii, otrăvim, ardem, căsăpim. Să bem, să mâncăm și să ne destrăbălăm…> Muzica violentă zbura peste capetele sutelor de oameni, reduși numai la propria lor respirație. <A fost o închipuire. N-am de ce să-mi chinuiesc sufletul fără rost… O simplă închipuire… Am visat. Dar totul era atât de aievea încât mă îndoiesc că am visat. Simt o arsură pe limbă. Mi-e sete.> I se înfățișau tot felul de vedenii, care să-i satisfacă lăcomia și puterea, dar el le îndepărtează pe toate. Hilarion îl duce în mijlocul mulțimii de eretici, prin fața lor trec idolii din toate timpurile și diavolul vine să pună stăpânire pe Anton. „Despăduchiază-ți zdrențele și ridică-te din mocirla în care te bălăcești. Dumnezeul tău nu e un Moloh care are carne de om pe altarul jertfei”, îi spune Hilarion. Monștrii fabuloși îl înconjoară, vreau să fiu materie, să mă întorc la rugăciune, rostește actorul tânăr, care-l înlocuiește pe Dominic. „Să faci minuni, să umbli pe valuri, să dezlănțui fulgerul… Ai milă de mine, Doamne, sufletul meu tânjește după tine…” În sfârșit, ziua apare,  mai spune umbra lui Dominic, numai venirea zilei pune capăt delirului. Și totuși, ispitele pot să revină oricând, e doar o temporară întrerupere a vedeniilor, autoritatea neantului e peste tot, pe scenă, ca și în viață, printre spectatorii înfrigurați și tăcuți. „Privește-mă, Părinte Anton, sunt eu… De ce te temi, de cine te temi? Ți-e teamă că o să  cazi în abis, nu există neant, nu există vid, există doar corpuri. Îndrăznește, viața nu are alt țel decât acela de a fi liber și frumos.”

Dumnezeule, se întreba Dana, oare ce înțeleg telespectatorii din ceea ce văd acum? Lunganul întorcea din când în când camera spre chipul lui Dominic, pata de lumină se așeza peste rândul din față al sălii de teatru, iar prin aer zburau animale ciudate, numai aripile lor sidefii se zăreau pe ecranele de sticlă înghețate.

Se apropia sfârșitul… Pe scenă se reclădea zidul alb, care-i despărțea sfântului cele două lumi neterminate. În scena finală, în fața zidului, pe scândura neagră, Sfântul Anton, împreună cu Ammonaria ar fi trebuit să se miște hipnotizați și bezmetici. Matei Constantin Palin, directorul teatrului, s-a strecurat pe ușa mică de lângă scenă și s-a rezemat de perete. Ar fi trebuit ca Sfântul Anton să spună ultimul monolog, stând drept lângă fata amețită de zgomotul dulce al clopoțeilor din părul ei roșu. Publicul din sală știa ce ar fi trebuit să se întâmple, mai văzuseră toți spectacolul. Numai că, acolo, pe scenă apăruse doar Ammonaria. O liniște deplină se lăsase peste oameni, a durat un minut, poate mai multe… Și în casele lor, în fața ecranelor, oamenii așteptau ceva, deși ei nu știau încă ce ar fi trebuit să se petreacă pe scenă. Pe ecran, în partea de jos, s-a scris din studio un fel de lămurire… Acum, Dominic ar fi trebuit să spună: „Aș fi putut fi legat de o coloană de piatră a templului păgân, alături de tine. Răspunzând la țipetele tale cu vaietul meu și durerile noastre s-ar fi contopit, sufletele noastre s-ar fi amestecat. Dar n-a fost să fie așa, iartă-mă Ammonaria… Primăvara n-o să se mai întoarcă niciodată.”

Dana a simțit mâna doctorului, o strângea puternic pe a ei, aproape că i se zdrobeau oasele degetelor fierbinți. Toată lumina reflectoarelor s-a îndreptat spre Dominic Andrei. Oamenii mulți, din orașele și satele prăbușite în iarnă, au putut să-l vadă pe eroul poveștii lor ridicându-se încet din fotoliu, pașii i s-au scurs greu spre scara de la mijlocul scenei. A urcat ca un sfânt smerit, neispitit de niciun animal ciudat și s-a oprit lângă actrița cea tânără, care începuse să plângă, deși rolul ei era cu totul altfel. Dominic s-a întors cu fața spre public, ochii îi sticleau spre camera de luat vederi, iar vocea lui puternică, groasă, pătrunzătoare s-a așezat peste sala încremenită. „Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl și-ntr-unul Domn, Iisus Hristos-fiul, cel dintâi născut al lui Dumnezeu, care s-a întrupat și s-a făcut om, care a fost răstignit și înmormântat, care a înviat și s-a înălțat la ceruri și va veni să judece pe vii și pe morții și a cărui împărăție nu va avea sfârșit. Cred într-unul Duh Sfânt și într-unul botez de pocăință și într-una sfântă Biserică și în învierea trupului și în viața veșnică. Amin…”

 

                                               –  Sfârșit –