–Cum am ajuns aici știu, de unde vin nu-mi amintesc. Iar virtutea o mai ținem și pentru noi… Nu credeți ?

Cuvintele cădeau cu zgomot pe parchetul lăcuit de curând. Dana se întreba cum vor suna replicile acelea în transmisia pe care urma să o facă. Mai rămăsese doar o oră până la ediția de seară a știrilor, Coana Mare i-a sunat și le-a spus că a mai plecat o mașină spre spital, care să-i ajute la emisiunea în direct. Doctorul Maxim a invitat-o pe Dana în cabinetul lui, i-a adus o cafea și, a simțit fata, a început să-i facă un fel de curte, discretă și galantă.

–Am mai avut cazuri asemănătoare, a început el, dar pierderea lui de memorie e cea mai interesantă dintre câte îmi amintesc. Ai observat, cred, că prezentul e perfect conservat în mintea lui, eu am stat mai mult de vorbă, are o inteligență uluitoare, dar toate cuvintele par suspendate într-o minte abstractă, au o logică pe care habar n-ai de unde s-o apuci.

Pusese mâna pe umărul fetei, o atingea ca pe un pacient derutat de suferința celor din jur.

–A trăi în prezent, a continuat și Dana, fără să regreți ceva, fără să te temi sau fără să mai speri că vine o altă zi sau o altă noapte… Cam așa l-am văzut eu, până acum…

El i-a zâmbit, întinzându-i o țigară, pe care fata a refuzat-o.

–În cărțile mele, a mai spus doctorul, scrie că poți să descoperi lumea în bucuria prezentului și să atingi seninătatea simțind cât de relative sunt lucrurile.

Dana îl urmărea cu atenție, îi plăcea liniștea lui, răbdarea făcea parte din meserie, iar felul în care trăgea din țigara lungă se potrivea cu vocea învăluitoare, în căldura uscată a biroului înțesat cu aparate nichelate și dulapuri albe.

–Poți, a continuat fata să întrebe, să provoci prin toate acestea tulburare și neliniște, care să nu se mai șteargă niciodată ?

El a dat din cap, încuviințând în tăcere. Pe ușă a intrat chiar personajul lor, bătuse încet, abia dacă l-au auzit. I-a privit tăcut, a făcut câteva mișcări ample cu mâinile lui subțiri, ieșite prin mânecile largi ale halatului și l-au auzit amândoi, doctorul și tânăra reporteră, rostind calm, din deschizătura biroului:

–Să-ți iei zborul în fiecare zi, asta aș vrea să vi se întâmple… Părăsiți durata, străduiți-vă să renunțați la pasiunile proprii, la vanități, la zarva din jurul numelui vostru… Evitați defăimarea și renunțați la milă și la ură… Spune-mi, doctore, unde am auzit eu toate astea ? Le-am auzit, le-am spus undeva…

Maxim s-a ridicat, apropiindu-se de ușă.

–Ia privește-mă puțin… Nu cumva îți bați joc de noi ?

El s-a sprijinit, speriat, de perete.

–Iartă-mă, a zis doctorul… Tu știi că niciun trup omenesc nu-și continuă existența mai mult de șapte ani ?

S-a oprit, nici Dana, nici bărbatul necunoscut n-au scos vreo vorbă.

–Toate celulele corpului sunt complet reînnoite după șapte ani, a continuat doctorul să spună.

–Nu știam, a răspuns celălalt, poate de aceea mă simt eu atât de tânăr, te pomenești că nici n-am început să trăiesc… Nu crezi ?

Dar, a gândit Dana, ascultând dialogul lor ciudat, mugurii unui copac sunt la fel de tineri, indiferent de vârsta copacului, iar mugurele conține în el întregul copac. Acel copac nu îmbătrânește decât prin limita de ani pe care i-o atribuie omul. Viața nu poate fi măsurată în ani, ea poate fi măsurată doar prin ea însăși, e eternă și nelimitată.

–La ce te gândești, când vorbești cu noi ? Ce vezi în spatele tău ? l-a întrebat Maxim.

–Numai în fața mea văd câte ceva, le-a răspuns, mi se pare că toate cuvintele mele le-am auzit undeva, poate chiar le-am citit, nu-mi dau seama…

Dana încerca să-i arate doctorului mâinile omului rătăcit, un balet amplu alcătuiau ele în ușa camerei, degetele se învârteau într-o mișcare circulară, troznind după fiecare cuvânt pe care el îl arunca peste aerul cald și uscat din cabinet.

–Stai cu noi, i-a spus fata, peste mai puțin de o oră vom transmite în direct în programul nostru de știri. E jurnalul de seară. Trebuie să te cunoască cineva, o să fim văzuți peste tot, în țară.

Nu le-a răspuns și nici nu a vrut să se așeze.

–Cum te cheamă ? l-a întrebat doctorul, brutal, ascuțit, aproape țipând, cu o voce ridicată, într-un efort de a dărâma timpul ideal din mintea pacientului său.

–Puteți să-mi spuneți Anton, le-a răspuns, speriat de tonul doctorului. Mă găsiți în cameră, mă duc să mă întind un pic, mă dor picioarele și mă ard rău tălpile. Cineva îmi strigă sărmane Antoane, am auzit de multe ori cuvintele lui.

Lunganul cu aparatul lui de filmat a intrat în cabinet și a cerut voie să-și aprindă o țigară. L-a privit întrebător pe omul care plecase pe coridorul luminat al spitalului de urgență, încurcat în pașii mărunți și nesiguri.

–E ușchit tare… a mormăit colegul Danei.

Ea s-a ridicat din fotoliul de mușama și a căutat, nehotărâtă, oglinda din cabinet. Doctorul continua să vorbească, spunând ceva despre mintea pacientului său, care nu mai are decât strictul necesar pentru a supraviețui rațional. Dana avea sentimentul că, până la urmă, oamenii nu sunt mai reali decât un decor de teatru. Ea știa cum să spună tuturor acestor frământări, era opoziția dintre ceea ce depinde de noi și ceea ce nu depinde de noi. Prezentul este singurul care stă în puterea noastră, iar trecutul și viitorul nu, față de ele nu avem nicio putere, toate acestea erau scrise pe chipul palid al eroului de o seară. Trecutul și viitorul nu ne pot aduce decât suferințe sau plăceri imaginare. Timpul trăit aici și acum… Cum să trăiești doar din amintire, numind trecut tot ceea ce ține de ființa ta, ca și cum ai vorbi despre o altă ființă, despre un alt suflet și trup ? Și cum să trăiești cu gândul la acel viitor iluzoriu sau să crezi că acel timp ce va veni îți va îndeplini visele de azi, pe care nu le poți înfăptui ? Nu simțea că poate fi ajutată, lunganul așezase camera de luat vederi pe marginea biroului și se scărpina de câteva minute bune în spatele urechilor. Dana auzea unghiile lui, atacând pielea înroșită și zărea mătreața albă și deasă, umplându-i gulerul negru al bluzei. Doctorul scria ceva în fișele lui, o voce înecată intrase prin crăpătura ușii, iar perdeaua lungă se mișca de-a latul ferestrei. Oricum, destinul îl conduce pe cel care-l acceptă și îl târăște pe cel care i se împotrivește. Bunica ei, își amintea Dana, fără nicio legătura cu locul acela, visase o femeie îmbrăcată în alb, care i-ar fi spus că a venit pentru liniștea oamenilor buni și, apoi, a murit peste o săptămână… Ce înseamnă să trăiești doar ziua de azi ? Să fii fără gânduri, într-o pace deplină cu toate lucrurile, doamne, se întreba fata, de ce-mi vin acum în minte cuvintele bunicii ?

Nu există accidente într-o viață de om, evenimentele nu vin din afară. Toate au depins de mine, spunea dincolo de vorbe, privirea omului fără amintiri.

–Atenție, i-a strigat lunganul, peste un minut intrăm în direct.

Își simțea buzele încleștate, o încordare rece, care n-o învăluise nici măcar la primele ei transmisii, în urmă cu aproape trei ani, se așezase peste obrajii înghețați.

–Să mă ia naiba, i-a șoptit operatorului din fața ei, am uitat ce trebuie să spun. Mi s-au lipit buzele de tot…

Lunganul, îndoit de apăsarea camerei, sprijinită pe umărul drept, i-a zâmbit larg, îndreptând spre Dana un deget de la mâna cealaltă.

–Liniștește-te, i-a zis, e totul în regulă. Ți-aș spune eu ce să faci cu buzele tale lipite…

Fata a mai apucat să-i răspundă :

–Porcule…

Apoi i s-a strigat :

–Gata, ești în emisie, vorbește…

Vocea din cască se oprise.

–Dana, ai legătura la spital… a mai auzit ea, ridicând repede microfonul spre buzele descleștate brusc, umezite ca la comandă în aerul înghețat din curtea spitalului.

–Dragi telespectatori, a început ea, vă prezentăm în această seară un caz ciudat și tulburător, în același timp, de aici, de la spitalul de urgență, în curtea căruia ne aflăm. Veți vedea, în imaginile înregistrate de noi în această după-amiază, un bărbat care a ajuns ieri seară aici, împreună cu un necunoscut. Medicii ne-au spus că bărbatul nu-și amintește nimic despre identitatea lui, dar vorbește normal și coerent, știe totul despre ceea ce i se întâmplă acum, dincolo de ziua de ieri memoria lui nu pare să-i mai fie însă de niciun folos.

Pe ecran, imaginea s-a schimbat, Dana și personajul ei au apărut filmați în rezerva spitalului, apoi pe o bancă, amândoi, în curtea din spate, el sta liniștit, frământându-și mâinile, cu ochii lipiți de camera îndreptată spre ei. Peste zece zile, atunci când se vor întoarce din locul regăsirii lui, acesta o va întreba insistent :

–Știi că atunci când nu-ți întinzi ochii spre lumina zilei, ci doar spre lucrurile umbrite numai de lucirile nopții, până la urmă nu e altceva decât întâmplare ?

Dialogul acela îi va rămâne fetei în minte, cu toate amănuntele cuvintelor rostite în mașina care-i aducea spre orașul cel mare.

–Cum ar trebui să ne imaginăm că omul nu-și mai amintește nimic și nu se gândește la viitor ? l-a întrebat ea.

–Privindu-mă pe mine, i-a răspuns el, ceea ce refuzăm sunt doar pasiunile pe care le implică viața noastră, speranțele zadarnice și regăsite.

Va căuta, în timpul care se va scurge din povestea necunoscutului lor, experiențe asemănătoare. Prezentul, va găsi ea undeva, e durată și conștiință trăită, trebuie să ne concentrăm spre ceea ce gândim și ni se întâmplă acum, azi, în scurgerea domoală a dimineții abia apărute.

–Gata, a auzit Dana în cască, intrăm pe tine, în direct, în zece secunde se termină filmul făcut de voi…

Fata s-a așezat pe bancă, lângă bărbatul slab, care urmărise în monitorul mic din fața lor toate imaginile prezentate până atunci.

–Cum te numești ? a întrebat ea, ridicând microfonul spre gura ascunsă sub barba lui mare.

–Nu știu, i-a răspuns, poate că nici nu mă numesc cumva…

Lunganul a fixat camera pe ochii lui rotunzi, se umpluse tot ecranul televizoarelor cu chipul încruntat al eroului de o seară.

–Totuși, a continuat Dana, trebuie să știi de unde vii, cum ai ajuns aici, cine te-a adus…

El a răspuns imediat:

–Sigur că știu, un prieten m-a adus aseară, ne-am întâlnit în cimitir, eu acolo am ajuns…

Făcea pauze mici între cuvintele pe care le rostea, de parcă ar fi spus o replică dintr-un spectacol, glasul lui alegea respirația necesară, pentru a putea să dea vorbelor semnificația potrivită.

–De cât timp stai acolo, de câte zile ? a mai întrebat fata.

–Unde ? a părut el să nu priceapă.

–În cimitir, unde zici că e casa ta…

I-a răspuns repede :

–Habar n-am, de când mă știu, cred, poate de vreo două zile, ce importanță are. Și, oricum, nu e casa mea acolo.

S-a ridicat de pe bancă, iar Dana a continuat să țină microfonul aproape de fața lui. I-a făcut semn lunganului să îndrepte camera spre ea.

–Doamnelor și domnilor, a început Dana, am adus în casele dumneavoastră cazul unui om care și-a pierdut memoria. Este, așa cum ați putut vedea, un bărbat inteligent, cultivat, dar mintea lui pare închisă într-un prezent care l-a captivat în întregime. Doctorul Maxim, pe care l-ați ascultat acum câteva minute, în înregistrările noastre, crede că omul acesta a ajuns să trăiască, de câteva zile, într-o totală indiferență față de lume, încercând să rămână mereu la aceeași stare fără istorie și fără viitor… Într-o lume cu oameni plictisitori, pe care-i tot vedem pe ecranele din casele noastre, între discursurile cenușii ale bărbaților politici, pe care le auzim zi de zi și seară de seară, noi vă propunem altceva, intrăm în sufletele celor care simt că viața e mai mult decât ne lasă să vedem chipurile stafidite ale personajelor de carton, de care ne-am săturat. Ne propunem să revenim la acest caz, iar pe dumneavoastră, cei care ne urmăriți acum, vă invităm să fiți alături de noi, de încercările pe care le vom face de a rezolva o asemenea cauză tulburătoare. Așteptăm să ne sunați la redacție…

Danei îi venea să plângă, înghețase de tot, ar fi apucat microfonul cu toată forța mâinilor ei și l-ar fi aruncat în fața ciupită de vărsat a operatorului, care-și sugea nepăsător bucata de țigară umedă, printre buzele îngălbenite și crăpate. Peste câteva zile, Dana va primi un mesaj de la Miruna, ultima dintre soțiile eroului său din poveste, stabilită de peste un an în Canada.

bărbatul meu, scria ea, mi-a trimis de curând un mesaj pe internet. el spunea că există oameni care nu știu să trăiască viața prezentă, e ca și cum s-ar pregăti pentru o cu totul altă viață, nu se știe care, oricare alta, dar nu cea prezentă. și, în timp ce fac asta, timpul se scurge și este pierdut. nu putem să ne punem în joc viața, ca pe un zar pe care îl aruncăm din nou, răsucind palmele uscate, ca într-un fel de chemare zgomotoasă.

Despre Miruna și lungul ei mesaj va mai fi, însă, vorba undeva, în paginile de mai târziu…

Au încheiat, băieții care veniseră cu a doua mașină a televiziunii strânseseră aparatele și cablurile întinse prin curtea interioară a spitalului, peste zăpada adunată deja, pregătindu-se de plecare.

–Mergem și noi ? a întrebat-o lunganul, așezând pe bancheta din spate camera care-i rupsese umărul drept.

Dana și-a pus microfonul în geanta pe care o purta cu ea, a ridicat gulerul hainei, afară se făcuse și mai frig și continua să fulguiască ușor.

–Du-te tu, a zis, eu mai rămân, stau destul de aproape și pot să merg pe jos. Oricum, îți dai seama că vom mai veni pe aici.

Operatorul a ridicat brațele a lehamite și s-a urcat în mașină.

Doctorul Maxim și-a trecut mâna peste umerii ei și a invitat-o înapoi, în spital. Celălalt se oprise în fața lor și o privea atent.

–Eu te știu de undeva, a spus, întinzând brațul spre Dana.

Fără să se miște din loc, fetei i-au venit în minte cuvinte citite probabil cândva, nu trăim decât prezentul, acest mic infinit, restul este deja trăit, orice este nesigur. Trecutul nu mă privește, iar viitorul nu mă preocupă încă.

–Timpul, îi va spune doctorul ceva mai târziu, l-am inventat noi. Unul dintre profesorii mei, în facultate, repeta de fiecare dată că am inventat timpul pentru că ne este frică să privim înapoi.

Pe chipul abia bănuit al omului însingurat, dincolo de barba lui mare, se citea spaima animalului hăituit de primejdii. Adevărata noastră ființă, cea sufletească, trăiește, oricum, în afara timpului. Este secunda suspendată la care revenim mereu, în care ne putem refugia la început de iarnă.

Se uitau amândoi, Dana și doctorul Maxim, la bărbatul adormit pe marginea patului din rezerva îngustă pe care, în emisiunea de știri, o văzuseră oameni numeroși, din locuri pitite sub gerul și zăpada de decembrie.

–Mă întreb, a zis fata, cum s-o fi văzut filmul nostru în casele pline de tristețea acestor zile de iarnă ?

Doctorul n-a lăsat-o să termine.

–S-ar putea să ai o mare surpriză. Simplitatea omului este adesea paradoxală. Eu, care intru adânc în mintea pacienților mei, aș putea să te asigur că ai câștigat mulți admiratori pentru omul nostru. La ora aceasta, despre el se vorbește în zeci de mii de sufragerii.

Trecuseră aproape două ore și Dana nu plecase încă. Pacientul se lipise de așternutul alb, ca o umbră arătau mâinile și picioarele lui subțiri, încrucișase brațele peste piept și respira greu.

–Privește, a mai îndemnat-o doctorul, nu-l sperie primejdia, iar pasiunile nu-l mai ating, așa mi-a zis mie azi de dimineață… E ca un personaj, pe o scenă, stă fericit în nenorocire și liniștit în furtună, cum se spune…

Fata l-a privit cu admirație, îmbujorată de căldura din încăpere.

–Îți dai seama că o să ne mai vedem… a spus ea, căutându-și cuvintele.

–Norocul meu, i-a răspuns, cu un zâmbet larg și învăluitor.

Un miros de sânge și doctorii se răspândise în jurul lor.

–Nu se poate, a continuat Dana, trebuie să-l fi recunoscut cineva, vine și el dintr-un loc, dintr-o casă, are o familie, prieteni… Am în minte chipul unui bătrân, l-am întâlnit acum două luni și ceva, am făcut un reportaj într-un sat izolat, uitat de lume, mai erau acolo doar patru oameni. Domnișoară, mi-a zis bătrânul singur, pe care l-am filmat între cărți vechi și haine multe, îngrămădite peste scândurile casei, ne naștem o singură dată, a doua oară nu ne mai este permis.

Dana, își mai amintea cum rostise rar în finalul reportajului ei de atunci că nu e nevoie, așadar, să mai trăim pentru eternitate. Noi, care nu mai suntem stăpânii zilei de mâine, am învățat să amânăm mereu bucuria. Viața ni se risipește în van, în aceste amânări și fiecare om moare fără să fii gustat vreodată fericirea. Își încheiase emisiunea, așezată pe un scaun, în curtea încărcată cu lemne mari, bușteni putreziți și iarbă uscată.

–Există un timp, rostise ea rar, în microfonul mic, care e singurul adevărat. Acum… El e cel mai important, e momentul asupra căruia avem putere. Răscumpărați vremea, spune Apostolul Pavel, căci zilele sunt rele. La vremea potrivită te-am ascultat, în ziua mântuirii te-am ajutat. Iată că Acum e vremea potrivită…