Acest roman este dedicat unui prieten, mare Actor… O parte din poveste o știu chiar de la el…

 

A doua zi, Dana a dormit până târziu, ar mai fi rămas în patul cald, dacă n-ar fi sunat prelung și gros telefonul, căzut alături, pe mocheta verde.

–Hai, deșteptarea, l-a auzit pe Stere strigând în obiectul colorat și pufâind ca o mașinărie în mâna ei.

A făcut o pauză, i se auzea respirația în telefon.

–Actorul tău e o figură…

A rămas câteva secunde, așteptând ca șeful ei să se oprească din bâlbâiala cu care se obișnuise deja.

–Care actor ? a întrebat imediat Dana.

Celălalt i-a răspuns grăbit:

–Lasă, vezi tu, te așteptăm, trebuie să mergi la spital, după amiază, poate chiar mai repede, să vedem ce zice și Coana Mare.

Acum, a simțit fata că ar fi putut spune, intrând grăbită în baia îngustă și caldă, acum, deci, mă gândesc doar la visător. A umblat amețită de somn prin bucătărie, ibricul de cafea s-a rostogolit peste gresia rece, ca în fiecare dimineață a găsit cu greutate cutia cu zahăr, iar prin frigiderul ei bătea un vânt mai aspru decât cel de afară. De când plecase Cosmin, rafturile obiectului alb, din colțul bucătăriei, rămăseseră inutile, ca și flacăra mică a aragazului de alături. În dulapul îngust din baie a descoperit aparatul de ras al fostului ei prieten, îl uitase acolo în graba cu care își adunase lucrurile din casă, cu câteva săptămâni în urmă. Dana l-a luat între două degete și l-a aruncat, cu o figură posacă, în coșul de gunoi din apropiere. Și-a închipuit, o clipă, că e bolnavul vindecat, care, tocmai pentru că știe rețeta, pricinile bolii și evoluția ei, se pune la dispoziția semenilor, pentru a le da o mână de ajutor.

–Rahat… a mormăit ea, ca și când ar fi putut să o audă cineva, împingând ușa grea, din holul blocului turn în care locuia.

Afară sufla vântul, abia a putut să coboare scările, gluga pe care și-o îndesase peste cap i-a zburat într-o parte, iar picioarele s-au frânt ușor, împingând-o înapoi.

În troleibuz a moțăit pe scaunul tare, iar vecinul ei, un bărbat tânăr, neras și cu haina mirosind a mâncare, o înghesuise spre geamul înghețat. Dana s-a ridicat cu câteva stații mai înainte de a ajunge la clădirea de sticlă albastră și lățită peste marginea cartierului din apropierea gării, în care se afla postul de televiziune la care lucra.

–Du-te direct la Coana Mare, i-a spus de la intrare paznicul, mândru în costumația lui de cosmonaut pensionar.

A primit-o veselă, o vedea rar astfel pe directoarea lor.

–Hai, i-a zis din marginea biroului, am dat lovitura, te-ai descurcat grozav cu actorul tău.

Dana nu știa, încă, dacă să se așeze pe scaunul pe care babornița i-l arăta cu mâna întinsă alene.

–M-ați zăpăcit de tot, a început ea, Stere tot așa mi-a spus la telefon… Care actor ? Despre ce actor vorbiți toți ?

Ca întotdeauna, în biroul directoarei, fetei îi venea să râdă, citea pe cartonul mare de deasupra ușii și descoperea, în fiecare împrejurare, îndemnul agățat pe zidul de sticlă. Dimineața, scria acolo, imediat ce te-ai trezit, întreabă-te ce-ți rămâne de făcut, cine ești, un corp, o avere… Nimic din toate acestea. Coana Mare era mândră de cuvintele atârnate deasupra ușii, le moștenise de la cel dinaintea sa, oricum Dana îl prefera pe Stere, cu pictorul lui chinuindu-se să deseneze un cal.

–Am primit zeci de telefoane, a început Coana Mare, după ce fata s-a așezat pe scaunul din fața biroului, îl cheamă Dominic Andrei și e actor la un teatru de provincie, destul de aproape de capitală… Toată lumea e uimită, se știa că dispăruse de vreo două săptămâni, dar el obișnuia să nu apară zile întregi, iar la ei nu s-a jucat nimic în ultima lună, teatrul lor e în reparații, se montează încălzirea, cam așa ceva. Uite, i-a mai zis, ai aici toate telefoanele primite, le-au înregistrat băieții noștri din redacție, ascultă-le și apoi du-te la spital. Azi vom transmite de mai multe ori de acolo, am vorbit cu directorul spitalului, e totul aranjat.

Dana se uita la capul ciudat al femeii, cocul ei de activistă de partid, din vremurile pe care fata nu le mai apucase prea mult, se mișca încordat prin încăpere, arome de fixativ îi intrau în nas, simțea că nu mai poate rezista în zăpușeala cu valuri de tutun din biroul directoarei. Coana Mare mai spunea ceva, dar fata se ridicase deja de pe scaun, ținând în mână casetele pe care le primise. Doamnelor și domnilor, se gândea ea cum să înceapă emisiunea de după-amiază, nu cunoaștem despre noi decât ceea ce poate cunoaște despre univers o musculiță de oțet, prinsă într-un vas de sticlă… Ridicați-i, oameni buni, capacul… Îi rămăseseră de undeva cuvintele, gata să iasă lovind obrajii pudrați din greu, ai femeii acre pe care o lăsase în biroul cu ferestre uriașe. Știa că n-o să poată spune astfel, nu se potrivea cu emisiunea de știri pentru care lucra, învățase limbajul zilnic așteptat în camerele lor însingurate de oamenii morocănoși și adormiți.

Stere, șeful redacției de știri, a trecut în fugă pe lângă biroul Danei, care începuse să asculte, cu căștile pe urechi, casetele primite.

–Eu plec la guvern, i-a zis, e o conferință de presă acolo. Marele nostru prim-ministru bate iarăși apa în piuă și noi trebuie să ne uităm în gura lui, e ordin de la patron. Ocupă-te tu, vezi că trebuie să transmiți de mai multe ori azi, de la spital. Ne cere lumea, asta e…

Și-a scos căștile de pe urechi, privindu-l dintr-o parte.

–Știu, maestre, vin de la Coana Mare.

Stere a continuat să-i vorbească, din ușa redacției.

–Să plecați cu toată echipa, am aranjat să rămâneți până le ediția de noapte.

De la o vreme, Dana asociase locul ei de muncă, în care ajunsese deja în cel de-al treilea an, cu un cuvânt care-i intrase adânc în minte, inflamare… O clădire colorată, la subsol înțesată de mașinării, cabluri, monitoare, mai sus birourile redactorilor, cele de preluare a publicității, apoi încăperile reporterilor… Și mai sus, studiourile, crainicii, șefii, locuri cu goană mai puțină, dar cu un nivel mai înalt de alertă… La etajul superior se decidea ce anume trebuie inflamat, fotolii comode, rafturi cu imagini vechi și casete aliniate cu grijă, șefii cei mari, cu parfum rafinat, care veghează mereu la dispoziția strategiilor și tacticilor de perspectivă. Iar Dana, la biroul ei, din hangarul muncitorilor de rând, cu căștile îndesate în urechi, încerca să intre, pe o muchie de cuțit, în linia dreaptă a unui timp îngândurat. Sta în fața aparatului înțepenit pe marginea biroului, își mișca încet căștile pe urechi și aștepta să se termine fâșâitul casetei, ajunsă la capăt.

–Bună seara, a auzit Dana o voce caldă, baritonală, în căștile lipite de obraz, sunt Matei Constantin Palin, directorul teatrului. Am văzut, acum câteva minute, emisiunea voastră de știri, bărbatul pe care l-ați prezentat se numește Dominic Andrei, e actorul meu cel mai bun, sunt uimit de tot ceea ce am auzit. Trebuie să stăm de vorbă, voi veni poimâine în capitală, din păcate sunt tocmai în nordul țării, montez aici o piesă de teatru și mâine seară e premiera.

Dana asculta vocea care-i intrase, adânc, în ureche și se gândea cu nerăbdare la întâlnirea cu Dominic, îl vedea straniu și totuși având în el ceva natural, exercitând un fel de atracție, o tulburare deplină provocând peste cei din jur.

–Când plecăm ?, a întrebat-o lunganul, strigând aproape în spatele scaunului, nici nu simțise când intrase în redacție.

–Peste vreo oră, avem timp, i-a răspuns, mai am de ascultat niște casete.

Nu s-a întors, nu simțea deloc nevoia să-l vadă. Auzea alături cum îi fluturau pantalonii largi, peste picioarele subțiri, ca niște fuse, cum zicea Stere.

–Ăsta, spunea șeful Danei, a stat la coadă la picioare și a nimerit mâini și behăia satisfăcut de gluma lui matinală.

Altcineva, o voce de pe casetă, povestea tot despre Dominic.

–Nu mă miră, zicea, nu e tocmai neașteptat ceea ce am văzut, omul nu e normal, trebuia dus mai de mult la spitalul de nebuni…

Pe hârtia din fața ei, Dana notase câte ceva, sunaseră mai mulți cunoscuți ai actorului, după vocea lor înțelesese că sunt colegi din teatru, i se părea că ascultă o piesă radiofonică, teatru la microfon, își zicea, pierzând șirul cuvintelor. N-ar fi surprins-o să audă, ați ascultat… în rolul principal… regia artistică…

–Acum vreo trei săptămâni, a mai continuat vocea gâjâită, la care Dana se oprise, Dominic striga la noi, nu căutați să se întâmple cum vreți voi, ceea ce se întâmplă, ci doriți ca tot ceea ce se întâmplă să fie așa cum trebuie și veți fi fericiți… Înțelegeți, întreba vocea de pe caseta pe care Dana o asculta, el spunea toate astea la o bere, în oraș, pe stradă, în barul teatrului, naiba mai știe pe unde…

Se frământa pe scaunul ei, cum să vorbească în emisiunile de după-amiază, îi năvăleau în cap cuvintele cunoscuților lui Dominic și fetei i se părea că înțelege tot mai puțin din întâmplările acelea.

Altă voce, din cutia nichelată de pe birou, s-a apropiat de Dana.

–Sunt profesor la un liceu din oraș și îl cunosc bine pe Dominic Andrei, am fost împreună, de multe ori, pe străzile orașului nostru vechi, i-am arătat locuri și case mari, ca niște conace boierești. Îi plăcea să afle despre familiile de grecotei, care au ridicat o bună parte a orașului, repeta numele lor, îl încânta sonoritatea cuvintelor : Ceanacas, Sarudis, Baronide… El a și fotografiat casele, îmi vorbea mereu despre oamenii pe care-i bănuia dincolo de zidurile crăpate de timp. Omul, zicea el, ar trebui să-și urmeze dispozițiile naturale, să mănânce atunci când îi este foame, să bea când îi este sete. Aș vrea, îmi mai spunea, să am puterea de a mă detașa de toate lucrurile și să mă confund cu renunțarea, cu stăpânirea de sine și dedublarea prin care să atac înclinațiile, ca și poftele mele. Își dorea să se poată concentra pe el însuși, vorbea adesea despre gândul morții și rolul lui decisiv pentru orice om. L-am auzit, de mai multe ori, vorbind despre nevoia de a te rupe radical de lume, de a respinge chiar și ceea ce oamenii consideră drept reguli elementare. Să nu ne temem de cei puternici, mă îndemna Dominic, eram împreună într-o cârciumă ascunsă într-un beci de casă veche, pe bucata de centru a orașului nostru, rămasă ca la începuturile lui. Ultima dată când ne-am văzut, pe la mijlocul lui noiembrie, m-a întrebat dacă îmi amintesc că, atunci când cineva afirmase că mișcarea nu există, Diogene s-a mulțumit să se ridice și să se plimbe pe lângă el. E grozav, profesore, a rostit el vag neliniștit, să poți așeza în fața nevoilor tale totala ta independență.

Înregistrarea se încheia brusc, era un capăt de casetă și continuarea n-a mai găsit-o în altă parte.

A terminat, toate vocile se amestecaseră în aerul din încăpere, Dana își umpluse foaia carnetului ei cu însemnări mărunte, încercase să adune și câteva întrebări pe care să i le pună lui Dominic, avea o moleșeală în mâini și în priviri, de parcă nu s-ar mai fi ridicat din scaun. Când știi că ai ajuns la capăt, e de ajuns să dobândești plăcerea de a fi acolo, să poți să te oprești și să închizi ochii, visând la miezul unei nopți incerte, așa cum simțea Dana, amețită de telefoanele pe care le ascultase. Cum să poți fii total diferit de ceilalți oameni, dar, în același timp, aproape identic cu ei, cum să-ți eliberezi mintea de prostiile răsuflate ale celor din apropierea ta?

–Când naiba plecăm ? Am și eu o întâlnire peste o jumătate de oră, l-am chemat pe omul respectiv la spital, credeam că ajungem acolo, o tot întreba lunganul.

Totul în viață ne scapă, suntem urmăriți de memorie, fiindcă un singur lucru depinde de noi, unul singur, dorința de a face binele. Pentru a doua oară în dimineața de luni, Dana a mormăit :

–Rahat… Cu moț… a mai adăugat ea.

Doctorul Maxim a așteptat-o în hol, o văzuse intrând cu mașina televiziunii pe poarta grea și ruginită a spitalului.

–E ciudat, i-a zis, urcând amândoi spre Dominic, după ce ai plecat n-a mai vorbit cu nimeni. Am încercat de dimineață, mie îmi mai răspunde câte ceva, dar pe ceilalți nu-i aude…

Au intrat în rezerva lui, l-au găsit tot lângă geam, nu i-a privit, nu s-a mișcat din rama ferestrei.

–Salut, Dominic, a spus Dana, îmbujorându-se brusc.

El a întors puțin capul spre ușă.

–Cu mine vorbești ? a întrebat. Eu sunt Anton, Sfântul Anton, a continuat el. Tu știi ce înseamnă să mori bine ? Știi ? Să înțelegi că moartea nu e nimic nou pentru noi și să te bucuri în fiecare clipă că…

S-a oprit, fără să-și ducă vorbele mai departe. Doctorul a ieșit încet din cameră și i-a făcut un semn discret fetei, îndemnând-o să se apropie de el.

–Uite, a zis Dana, apucându-l de mâna pe care el i-a întins-o, eu am aflat că te cheamă Dominic și că ești un actor cunoscut, ne-au sunat colegii tăi, directorul tău de la teatru.

Bărbatul și-a tras mâna dintre degetele subțiri ale fetei.

–Stai lângă mine, a zis, așezându-se pe patul alb, habar n-am despre ce vorbești, ascultă-mă bine, cel mai bun lucru e să nu lași somnul peste fața ta obosită înainte de a cântări toate faptele zilei.

Dana l-a privit în ochii ascunși în barba lungă și deasă, pe care Dominic și-o pieptănase cu grijă.

–Știu, i-a mai zis, ce vrei să-mi spui. Ce ce-am greșit ? Ce n-am făcut ? Asta întrebi tu…

A dat din cap, mișcându-și buzele într-un fel de căutare.

–Da, da… a continuat, sufletul nostru trebuie chemat în fiecare zi, să nu ascunzi nimic și să nu treci nimic cu vederea.

Se auzeau pe coridor niște înjurături, un pacient țipa cu toată forța vocii lui și au mai pătruns prin crăpătura ușii zgomotele unor obiecte metalice, căzute pe cimentul holului.

–Hai să ne gândim amândoi, i-a spus Dana, chiar nu-ți amintești nimic ? Matei Constantin Palin, așa îl cheamă pe directorul tău de la teatru. Nu-ți spune nimic numele lui ?

Nu părea să o audă, o privea liniștit, ca și când ar fi vorbit într-o limbă necunoscută, da zâmbitor din cap, aranjându-și barba, peste gulerul înalt al cămășii.

–Știi ce trebuie ? a întrebat el din altă poveste… Să devii, grație viselor, conștient de viața ta și să strălucești ca într-un ocean de seninătate, pe care să nu-l tulbure niciun val.

I se făcuse cald, o amețeală ușoară o cuprinsese pe Dana, un fel de hipnoză simțea cum o învăluie.

–Nu te mai gândi la atâtea lucruri, i-a mai zis, mie mi se pare că tot ce spui tu e ca din piesele de teatru în care ai jucat. Chiar nu înțelegi ? Ești actor, ai prieteni mulți la teatrul tău, în oraș…

Dominic cântărea cuvintele ei, îi ținea mâna între palmele lui mari și începuse un dans liniștit al trupului, în jurul fetei nedumerite, de alături.

–Se poate… Cum zici că mă cheamă ? Eu sunt Anton, ți-am mai spus, așa mă strigau noaptea trecută prietenii mei.

L-a lăsat să vorbească.

–Am avut o noapte grea, am visat tot felul de animale bolnave. Un șarpe lung și umflat se tot plimba pe aici.

Dana i-a așezat perna, care alunecase spre parchet.

– Încearcă să te uiți în urma ta, i-a zis.

–Mă voi gândi, aștept să ningă mai mult, îmi place zăpada. Știi, a continuat el, spre dimineață am visat că cineva mi-a pus în urechi și în buric niște cercei din aur, mă dureau găurile pe care mi le-au făcut, cu un ac subțire, lung și cam ruginit. Uită-te, am găuri în urechi, le vezi ?

Fetei i se părea că zărește cerceii galbeni, ca doi clopoței mici și strălucitori, gata să-l facă nevăzut pe domnul cu păr lung, alb, strâns într-o coadă pe spate.

A intrat doctorul, iar Dana a ridicat din umeri, neputincioasă.

–Ar trebui să dormi, i-a zis Maxim, toată noaptea te-ai plimbat pe coridoare. Îți iei doctoriile pe care le ai pe noptieră și te odihnești măcar o oră.

S-a băgat, cuminte, sub pătura tocită și a închis ochii. Așa și noi, a gândit Dana, însoțindu-l pe doctor în cabinetul lui, dacă nu izbutim să ajungem la niciun rezultat, ar trebui să ne abținem să-i mai judecăm pe ceilalți, să suspendăm judecată noastră și, netulburați, să pornim spre ieșire. Este imposibil să știm dacă un lucru e în sine bun sau rău, iar nenorocirile oamenilor provin din faptul că vor să obțină ceea ce cred ei că este un bine sau să evite ceea ce cred că e un rău. Dominic, bănuia fata, ajunsese la o stare de egalitate perfectă cu sine, o desprindere totală de timp, un fel de despuiere și dezvelire a goliciunii zilelor lui.

–Să vorbești în șoaptă cu tine însuți, asta trăiește el acum așa mi-a și spus mai devreme.

Doctorul Maxim a încuviințat în tăcere. Apoi și-a aprins o țigară.

–Sper să nu mă prindă șefa mea, îți dai seama că nu e voie să fumez în spital. Ai dreptate, el vorbește acum cu umbra lui, dacă o să-l asculți mai atentă o să-ți dai seama că nici nu ne vede prea bine.

Dana a rămas cu privirea spre fereastră, continua să ningă.

–Știi, i-a zis, nu cred deloc că e bine ceea ce facem, l-am așezat în centrul lumii și chemăm vizitatori să plătească și să facă poze.

I-a sunat telefonul, intrase deja în curte a doua mașină trimisă de Coana Mare.

Se făcuse foarte frig afară, iar doctorul Maxim a ajutat-o, chemând doi bărbați în halate verzi, să aducă aparatele din mașină, într-o încăpere de la parter. Urmau să intre în direct la emisiunea de știri de după-prânz. Dana nu știa, încă, dacă Dominic va răspunde întrebărilor ei, se uita peste paginile carnetului pe care-l scosese din geantă, abia auzind cuvintele din jur.

–Cum facem, a întrebat-o lunganul, punem camera pe fața lui sau filmăm mai de departe ?

Și-a ridicat privirea dintre hârtiile mici, pe care le ținea în mână.

–Vedem noi, așteptăm să spună ceva. Nici nu sunt convinsă că o să vorbească prea mult, oricum, trebuie să avem pregătite imaginile pe care le-ai tras mai devreme.

Până la urmă, mai gândea Dana în gălăgia din încăpere, făcută de colegii ei, cineva care nu are minte socotește că nu-i lipsește nimic, iar cel care crede asta nici nu râvnește să dobândească nimic.

Ora primei transmisii se apropiase.

–Atenție, a auzit Dana vocea șefei în cască, intrați pe prima poziție, cu voi deschidem jurnalul de amiază, rahatul filmat la ședința de guvern îl dăm mai târziu.

Dominic coborâse cu ea, în camera de la parter, figura i se schimbase brusc, se simțea obișnuința lui în apropierea camerelor de luat vederi și în fața reflectoarelor atârnate pe suporții metalici, Dana îl privea atentă cum își mișca buzele și obrajii, ca într-o recuzită de profesionist, înainte de filmare.

-Poți, i-a zis el, coborând amândoi pe scări, să mă întrebi orice.

Genericul a curs, însoțit de muzica violentă a jurnalului. Din studiou crainica a citit clar, cu ochii lipiți de prompter:

–Continuăm să vă prezentăm cazul bărbatului care și-a pierdut memoria. De la spitalul de urgență, colega noastră, Dana Mladin, e în legătură cu noi. Dana, ești în direct…

Lunganul a fixat imaginea pe ei doi, așezați pe canapeaua de spital.

–Bună ziua, a început fata, vă reamintim povestea bărbatului pe care îl aveți acum în imagine. Aseară, după transmisiunea noastră, am fost sunați de foarte multă lume, în fața dumneavoastră se află domnul Dominic Andrei, actor talentat și foarte cunoscut nu numai în orașul său. A jucat în mai multe filme, l-ați văzut, cu siguranță, după cum ne-au dovedit telefoanele primite. Vom sta de vorbă, în această după-amiază, cu el, cu doctorul care îl îngrijește, urmând ca mâine să fie prezenți aici și câțiva dintre prietenii și colegii lui Dominic. Vă invităm să urmăriți, mai întâi, câteva secvențe înregistrate de echipa noastră în această dimineață.

Lunganul filmase cu pricepere, pe ecran se derulau imaginile în care chipul lui Dominic umpluse sticla luminată.

–Meserie, frate… a zis operatorul, iar Dana a dat încet din cap, conștiința propriei slăbiciuni se lipise de aerul îndesat din încăpere. Au fost minute în care, printre sunetele calde ale unui cântec așezat pe fundalul filmului, Dominic Andrei a intrat în casele celor care priveau spre ecranele colorate ale televizoarelor. Au revenit în direct, Dana și personajul ei de poveste au năvălit împreună în locuințele sutelor de mii de oameni, așteptând să se oprească ninsoarea, cum i-ar fi venit să spună tinerei fete.

–Ne-au sunat prietenii tăi de la teatru, care vor veni aici. Spune-ne, Dominic, ți-i amintești ?

I-a răspuns calm, privind drept în obiectivul camerei :

–S-ar putea să descoperim că nu suntem ceea ce credeam a fi.

Dana a tras repede microfonul spre gura ei.

–Dominic, a continuat ea, noi știm despre tine o mulțime de lucruri, îți repet, ești un actor cunoscut, ai jucat în mai multe filme, încercăm să ne întoarcem la viața ta, la trecutul tău. Domnul doctor crede că e nevoie de un fel de terapie pentru asta, dar nu se poate face nimic fără ajutorul tău.

Își găsea ușor cuvintele, se gândise la ceea ce va spune, repetase în minte, înainte de a începe transmisiunea pentru jurnalul de știri.

–E nevoie, a vorbit Dominic fără să pară a auzi cuvintele fetei, să mergi tăcut, cu pași mărunți, să ai în minte gânduri demne de un înțelept.

Dana a ridicat puțin vocea.

–Spune-mi, îți amintești ultimul spectacol în care ai jucat ? A fost un mare succes, ați luat marele premiu la un festival de teatru.

În camera de la parterul spitalului, improvizată în studiou de transmisie, se părea că moleculele umflate stau să se lipească de pereți. Așteptau, cu imaginea fixată pe chipul actorului, un răspuns, Dominic privea țintă spre lumina îndreptată spre el.

–Unde zici că am jucat ? a întrebat, după secundele care s-au scurs greu, cu voce clară, cu dicția perfectă a actorului.

Fierbea aerul în cameră, iar în cască i s-a sugerat să se oprească.

–Vom reveni la ediția de seară, sperăm să rămâneți alături de noi și de Dominic Andrei. De curând, în ultima piesă de teatru în care a jucat, el rostea de pe scenă cuvintele pe care ni le-a trimis, într-un mesaj, seara trecută, unul dintre colegii lui. Rătăcesc pe pământ, spunea acolo Dominic, respirând din greu, cu sufletul abandonându-și corpul, rătăcesc ca o pasăre și văd tot ceea ce se găsește sub mine, pământul, marea, fluviile și orașele. Apoi, reintrând în corpul meu și însuflețindu-l, mă sprijin de el, ca un instrument magic și vin să vă povestesc despre cele văzute și auzite. Rămâneți alături de noi, a încheiat Dana, vom reveni în ediția de seară.

Mâinile îi tremurau pe hârtia de pe care citise, o umbră suavă se alăturase actorului, în așteptarea aplauzelor.

Ce se întâmplase în mintea bărbatului fragil de lângă ea, continua să se întrebe fata, după ce partea ei de emisiune se terminase… Mi-am trăit viața, am primit de la ea tot ceea ce puteam aștepta. Pot, deci, să mor ? Citise despre exercițiul morții, despre gândul morții posibile care îți dă, în fond, măsura în orice moment și în orice acțiune a vieții; să acționezi, să vorbești și să gândești mereu ca unul care oricând poate părăsi viața, fiecare lucru să-l faci ca și cum ar fi cel din urmă, toate acestea păreau să le spună ochii lui Dominic, înțepeniți într-un prezent apăsător, în mare măsură, numai pentru ceilalți. Fă să treacă fiecare zi din viața ta, ca și cum ar fi ultima, să ai moartea în fața ochilor în fiecare zi și, tocmai de aceea, să nu mai ai niciun gând rău. Tot restul unei vieți și toată eternitatea nu-mi pot aduce mai multă fericire, o încredințau privirile lui Dominic, tulburate de lumina reflectoarelor aprinse încă, în camera de la parterul spitalului de urgență.

–Spune-mi, a întrebat-o el, de unde știi tu că eu sunt actor ?

Erau, la câteva minute după emisiunea directă, cu doctorul Maxim, în cabinetul acestuia.

–Ne-au sunat colegii tăi, prietenii, i-ai auzit chiar tu cum au vorbit, vor veni aici, trebuie să-ți amintești de ei, de teatrul tău, de directorul tău.

Părea preocupat de cuvintele medicului.

–Se poate, a continuat, numai că dincolo de ziua de azi mie nu mi se arată nimic, e un zid din cutii de carton în spatele meu.

Nu era deloc o ignoranță prefăcută, un aer vinovat se lăsase peste cei din jur, se părea că Dominic cercetează dacă poate fi cineva mai învățat decât el, dacă se poate deschide măcar o ușă îngustă în tencuiala crăpată din spatele aparatelor stinse, pe rând, de colegii Danei.

–Ce bine-ar fi, a mai spus, dacă viața mea ar fi așa încât să curgă din plin spre mai gol.

Dana l-a prins de braț, încrezătoare.

–Dominic, i-a zis, eu mai știu multe dintre cuvintele tale, le-ai spus de sute de ori în mijlocul scenei din teatrul tău. Gândește-te, caută ceva, poate e un început de amintire.

N-a reacționat deloc, cel cu inima mâhnită, purtând un doliu încă proaspăt, sărmanul acela uită degrabă tristețea. Alinarea i se lipește de chip, ca o vopsea aprinsă, aș închide acum ochii, le spunea fără vorbe Dominic, mi-aș astupa urechile și aș îndepărta toate simțurile. Mi-aș șterge din minte toate imaginile vechi. Se întreba numai pe el și se silea să se facă, lui însuși, mai cunoscut și mai apropiat. Și totuși, îi plăcea fata frumoasă de lângă el.

–E ciudat, i-a spus, oamenii care au vorbit despre mine nu-mi sunt cunoscuți, dar cuvintele lor mi se pare că le-am mai auzit și altădată.

L-a privit scurt, dintr-o parte, urcau pe scările largi și pe lângă ei se strecurau bolnavi, în hainele lor ponosite și femei cu halate albe și cutii nichelate în brațe.

–E bine dacă înțelegi toate lucrurile pe care le spui, doctorul crede că în spatele prietenilor tăi ar trebui să apară ziua ta de ieri.

Dominic nu i-a răspuns, în camera lui se făcuse frig, cineva lăsase geamul deschis, iar pe marginea peretelui se ridicase deja un strat de zăpadă afânată.

A venit seara, la principala emisiune de știri au început tot cu Dominic.

–Avem câțiva invitați, pe care o să-i vedeți i-mediat, citea mecanic bărbatul scorțos, din studioul inundat de lumini, reflectoare și aparate.

De la spital, Dana l-a prezentat pe doctorul Maxim, înregistrase cu o oră înainte un dialog cu el, în parcul înghețat din care vorbise și prima dată.

–Credeți, a întrebat ea, că poate să reușească terapia la care v-ați gândit ? E vorba, stimați telespectatori, a continuat îndreptându-și fața spre obiectivul camerei de luat vederi, de o încercare de a reclădi ceva din trecut în mintea pacientului nostru.

Vocea groasă a doctorului Maxim a pătruns în casele oamenilor, gata să apuce cu mâinile lor uscate i-maginea strecurată prin ecranul luminos din încăperile atacate de iarnă.

–E greu de dat un răspuns, a zis, nu uitați că e vorba despre o lume plină de neprevăzut, o lume a singularității noastre și mereu pot să apară lucruri noi.

A tăcut câteva secunde, apoi a vorbit foarte aproape de microfonul pe care Dana îl ținea în mâna înghețată :

–Credința mea e că se poate reuși…

Se auzea cum troznește gerul în apropierea lor.

–Mai precis, domnule doctor, ce credeți că se poate face ?

El i-a răspuns, aproape întrerupându-i cuvintele:

–Vedeți, Dominic a ajuns să simtă că nu mai poate trăi așa cum trăia, într-un fel el ne spune că a venit timpul să aibă grijă de sufletul lui. Se crede că atunci când te sperie trecutul, e ca și cum îți închipui că ești înțelept, fără să fii. Nimeni nu știe, de pildă, ce este moartea și nici dacă nu e cumva cel mai mare bine pentru om.

A căzut în spatele lor o bucată mare de zăpadă înghețată, de pe acoperișul spitalului.

–Aveți dreptate, a început Dana înfrigurată, tresărind la zgomotul puternic din curtea în care se aflau, pacientul nostru chiar spunea azi de dimineață că toți oamenii se tem de moarte, ca și cum ar fi cel mai mare rău.

Lunganul a lărgit mult cadrul imaginii, fixându-l peste bradul alb, din fața capelei la care se lucra încă.

–Tocmai, despre asta e vorba… Pentru un om bun nu există nimic rău, nici în viață, nici în moarte și atunci alege prezentul.

El dorea sa spună că toate lucrurile care par rele în ochii oamenilor, moartea, boala, sărăcia nu sunt rele pentru cel care refuză trecutul sau nu-l frământă deloc viitorul, căutând cu seninătate un acum întrebător și aspru.

–E complicat, a continuat Dana, știu că oamenii așteaptă lucruri concrete despre acest caz și noi promitem să revenim, chiar în fiecare zi, la Dominic Andrei. Vor veni prietenii și colegii lui, dacă va fi posibil vom merge în trecutul actorului pe care l-ați cunoscut deja, ne dăm seama că e o realitate sensibilă și complicată, dar încercăm să intrăm cu discreție, iată, în viața unui om interesant și inteligent.

Doctorul a continuat să vorbească, Danei îi înghețase mâna pe microfonul cenușiu.

–Noi știm bine, a zis el, că amnezia e o tulburare izolată a memoriei, care înseamnă incapacitatea de a-ți reaminti evenimentele anterioare, în ciuda unei atenții conservate, de fapt…

Să te miri, ar fi vrut Dana să spună, cât de bine îți vine, în zori, lumina, de parcă ar fi fost picurată pentru tine. Să zâmbești nevinovat și stingher, ca și când ai mângâia lucrurile dinlăuntrul lor și abia atunci să pari cea mai vie ființă, în prezent.

–Vom reveni, de aici, din spital, vă mulțumim, pe curând, a încheiat ea.

Din redacția știrilor, crainicul a dat, apoi, legătura într-un oraș din nordul țării, în imagine a apărut scena goală a unui teatru, iar la marginea ei, lângă primul rând de scaune se afla Matei Constantin Palin, directorul lui Dominic. Deși obișnuit cu lumea actorilor săi, bărbatului slab, îmbrăcat în negru, i se citea pe față emoția, vocea îi tremura ușor, iar mâinile i se mișcau neajutorate în aerul golit de aplauze al sălii.

–Dragă Dominic, a început el, dacă te uiți acum la noi, te rugăm să-ți amintești că ești un mare actor.

I se adresa direct, prin ecranul luminat de reflectoare.

–Și eu, și colegii tăi vom veni mâine la spital. Noi toți avem aproape de suflet cuvintele tale, din spectacolul în care ai jucat acum trei săptămâni, înainte de vacanță. Sunt vegetarian și nu beau decât apă, rosteai tu din mijlocul scenei, port același palton plin de păduchi. Teama de viață? Cine sunt? De unde am venit? Încotro trebuie să merg? Pe curând, Dominic…

Dana, lângă el, îi urmărea privirea. Să te detașezi de senzație, de imaginație, de pasiuni, să nu dai corpului tău decât strictul necesar, să părăsești agitația mulțimii, pe toate le vedea în ochii lui. Exclude ceea ce e de prisos și nu înceta să-ți sculptezi propria statuie…