Acest roman este dedicat unui prieten, mare Actor… O parte din poveste o știu chiar de la el…

A fost ziua a doua… Îl lăsăm pe Dominic să doarmă și să viseze, dacă mai poate, la ceea ce este. I-aș spune, așezat lângă el pe marginea patului din rezerva îngustă a spitalului, că și cocostârcul își cunoaște vremea pe ceruri; turtureaua, rândunica și cocorul își păzesc timpul venirii lor. Dar Poporul meu nu cunoaște Legea Domnului… Ieremia… Să-l cauți pe Dumnezeu câtă vreme mai poți. Până la urmă, ce înseamnă pentru cel care scrie povestea lui, să trăiești cu intensitate orice idee din trecut, prezent sau viitor? Cu tine, cititorul meu alături aș vrea să pot stăpâni cele două lumi, cea reală și pe cealaltă, imaginară, a cărții pe care o ai în față. Tot timpul nostru trecut și viitor e trăit în fiecare clipă prezentă, ca unitate esențială ocupată de prezența altor persoane și deschisă veșniciei. Adun în fața mea cuvintele pe care Dana le-a înghesuit în însemnările ei, abandonate pe biroul din garsoniera de la etajul înalt al blocului turn în care locuiește. În fiecare clipă prezentă, scria, putem trăi teama de o veșnicie chinuită, dar și nădejdea că vom câștiga veșnicia fericită dacă ne vom căi de greșelile făcute și ne vom pregăti pentru ea. Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile. Încorporați în structura timpului, nu Dumnezeu trece de noi, ci noi trecem de El, iar timpul lucrează pentru noi și numai atunci acceptăm ca Dumnezeu să ne învețe cum să-l folosim. Mă opresc la rândurile pe care Dana le-a uitat în marginea biroului, lângă boxele calculatorului rămas deschis, cu o fotografie de iarnă pe ecran. A crezut că vrea să devină actor din vocație, dar a făcut-o din viciu, scria ea. La cine s-o fi gândit, Dominic îi era, oricum, foarte puțin cunoscut… Învață să încetinești ritmul, să stai degeaba, să nu faci nimic. Acesta, mai scria fata, e timpul, un fluviu imens care duce cu el evenimentele, măsura lui Dumnezeu pentru tot ceea ce este trecător și măsură a călătoriei noastre terestre. Fiecare celulă a timpului este umplută cu evenimentul pe care îl cauți în succesiunea lui și atât. Uneori, îi răspund personajului meu, ai dori să fii justițiar, prin puterea cuvântului așezat în fața ochilor noștri; vreau să nu abuzez de sentimentele tale, să nu mă mai joc cu mintea ta, să nu te înșel și să fiu sincer și vulnerabil, ca și Dominic Andrei. Eu creez personaje și acțiuni, care pot fi total inofensive în realitate, dar tu ești prezentă și accepți acest univers. Pentru mine e o eliberare a minții și a sufletului, astfel încât să te pun, liniștită, în legătură cu eroul adormit în patul acoperit cu o pătură aspră, mirosind a doctorii vechi și a lichide colorate incert, scurse prin țevi subțiri, de plastic răscopt. Viața ne pune mereu să ne închidem în noi înșine, suferința e aceea pe care o simțim atunci când ne deschidem sufletul pentru ceilalți. Aș vrea să simți că eu sunt, acum, ceea ce-ți lipsește, nu rămâne decât să dai paginile mai departe, să treci în ziua următoare și să-l vezi pe Dominic Andrei mergând ușor, în vârful picioarelor. Când Isus a spus că în mijlocul vieții noi suntem în moarte, el nu ne-a așezat sfârșitul în fața ochilor, ci și-a exprimat uimirea față de condiția noastră trecătoare, noi trăind continuu în mijlocul vieții. Omul trebuie să-și trăiască timpul așa cum este el, să-l accepte așa cum e, să nu-l măsoare în ani, pentru că viața lui este eternă. Uită trecutul, vă șoptesc eu, împreună cu actorul care a deschis ochii lângă mine, nu încerca să intri în viitor, pentru că acum este singurul timp potrivit, ești în eternitate acum. Dominic Andrei îți șoptește despre prezentul mântuitor, despre ceasul pe care-l trăiești și despre datoria pe care ți-o faci acum, iar oamenii pe care îi întâlnești, ei sunt cei mai importanți din viața ta.

–Pâinea noastră cea spre ființă, dă-ne-o nouă astăzi, îi va spune Dominic fetei de lângă el, când Dana, îmbrăcată deja, se pregătea să plece. Pe toate, a mai spus, le primim astăzi.

Era vocea „cărnii” în privirea actorului obosit. Toată nenorocirea sau tristețea oamenilor vine din ignorarea de către ei a adevăratei plăceri. Slavă preafericitei naturi, rostise cândva Dominic pe scena teatrului său, care a făcut ca lucrurile necesare să fie ușor de atins, iar cele greu de atins să nu fie necesare. Îi plăceau cuvintele vechi, pentru un om bun, repeta el, nu există nimic rău, nici în viață, nici în moarte. Îi plăceau și pentru că doar ele, cuvintele, mai aveau o istorie precisă. Nici măcar nu știa unde să le așeze, năvăleau în mintea lui replici întregi din zecile de spectacole în care jucase, dar toate se întindeau în aerul de iarnă înghețată, fără memoria chipurilor și a personajelor luminate de reflectoarele agățate în tavan. Târziu, spre miezul nopții, moleșită de căldura din garsoniera ei din cerul orașului îngropat în zăpadă, Dana va mai citi câteva rânduri din cartea care nu-i lipsea de pe noptiera lipită de pat. „Pentru că, la ce-i va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” Matei…

Nici Dominic Andrei, în rezerva lui din spital, nu putea să adoarmă, pe coridorul de lângă ușa lui plângea o femeie și striga, lângă patul bărbatului ei înțepenit:

–Nu-l lua, Doamne, ce mă fac fără el!