Unde să punem singurătatea? (roman în  lucru)

Orice asemănare este întâmplătoare. Aș fi putut să fiu acolo… Teribilul accident de avion din Alpii francezi… 15 aprilie 2015… La 10.32, controlorii aerieni francezi încearcă să contacteze aparatul. În zadar… În avion, aproape în același timp, sună o alarmă. Curând după aceea, se aude o „izbitură”, ca și cum cineva încerca să intre în cabina de pilotaj, scrie ziarul Bild. Apoi vocea pilotului: „Pentru numele lui Dumnezeu, deschide ușa”. Lubitz s-a blocat în cockpit, singur la comandă. În avion, pasagerii încep să țipe, notează ziarul. 

10. Încă de la decolare, Victor Afrim a simțit un gol uriaș în stomac, o presiune seacă i-a apăsat pieptul. Lui niciodată nu i-a plăcut să vadă oamenii așa, la grămadă. Dintre toate gândurile lui de atunci avea să și-l amintească mai târziu, mult mai târziu, pe unul singur: mila… Pe culmile Alpilor, în sudul Franței, avionul în care călătoreau Victor și Ruxandra, dar și tinerii lor prieteni de peste noapte s-a prăbușit într-un zbor îndreptat de o minte diabolică spre moarte. S-a aflat foarte curând după prăbușire. Undeva, în lumea îngrijorată de evenimentul tragic, un domn din compania ROL 202 rostea din biroul lui călduros că nu are nici cea mai mică idee despre ceea ce s-a putut întâmpla.

–Nu știm, a zis el, de ce avionul a pierdut altitudine și a continuat să coboare până la nivelul reliefului și încă investigăm care sunt motivele pentru care piloții nu au răspuns tentativelor turnului de control de a-i contacta.

În secția de urgență a spitalului din Giessen, în care lucra, Edith Rechter a amuțit de câteva ore, a plâns tot timpul și nimeni nu a putut să scoată o vorbă de la ea. Era singura care știa. Totul…

Strâns în centură, Victor Afrim a luat-o în brațe pe Ruxandra, avionul cobora ca un lift nervos, era ceea ce își va aminti peste multă vreme, după dimineața de infern prin care au trecut. Au avut amândoi senzația că  urechile lor vor exploda, o presiune uriașă i-a apăsat, dar Ruxandra a mai apucat să spună:

–Aici murim cu toții…

Erau confuzi, rătăciți, năuciți de împrejurările crâncene în care au ajuns cu atâta repeziciune. Victor a simțit ceva asemănător cu leșinul, un atac de panică fără sfârșit, ca atunci când te trezești într-o grotă, într-o gaură neagră, s-a dizolvat, s-a topit, a amuțit și a mai apucat să înțeleagă că nu poate să mai fie nimic de făcut mai departe. Timpul lor a fost ca de plumb, s-au zărit fantomele dansând printre nori, apoi peste stânci și pietre uriașe. Lui Victor Afrim i-a fost frică mereu de întuneric și a inventat zeci de motive ca să nu rămână singur. Cu o tăietură iute a spintecat gâtul vorbelor care i-ar fi putut năvăli pe gură. A mai simțit o ultimă clipă, spulberată sub liniștea munților acoperiți de zăpadă, apoi o tăcere supusă și lumina s-a destrămat puțin câte puțin.

Așadar, avionul a continuat să plutească, precum o pasăre de pradă mare,  s-a apropiat de platoul tare al Alpilor, a ajuns pe un fel de câmpie rece, cu zăpadă înghețată și tare, ca la o margine de lume înconjurată de stânci imense și vârfuri ascuțite. S-a izbit de pământ și s-a retezat ca un obiect aflat sub lama unui tăiș sclipitor. Partea din spate a avionului s-a învârtit prin spațiul plat și înghețat al Alpilor, în timp ce restul avionului s-a împrăștiat în mii de bucăți, cu trupurile călătorilor amestecat în vacarmul prăbușirii.

Apoi s-a făcut liniște, doar coada avionului a rămas înfiptă în zăpadă, părea un animal răpus de dușmani necunoscuți, hăituit de vânători pricepuți și de câinii lor agitați de mirosul prăzii. A trecut mult, peste două ore, până când Victor Afrim a reușit să facă ceva. Era înțepenit în fotoliul răsturnat, a rămas agățat în centură. A mișcat un picior, apoi pe celălalt, a ridicat o mână spre față, s-a simțit zdrobit tot, dureri apăsate l-au înțepat în umeri și în spate. Nu mai avea ochelarii și, o vreme, nu a reușit să vadă aproape nimic, în ceața lăptoasă care acoperise platoul muntelui, numai în jurul lui erau obiecte amestecate, multe, resturi de bagaje și bucăți de avion mici, tot mai mici… O lumină bruscă de soare s-a strecurat prin ceața din jurul lui, care a încercat să se risipească, mișcată de vântul rece, i-a acoperit fața, apoi a auzit ceva, o șoaptă, o respirație…

–Ruxandra? a întrebat el fără pic de vlagă.

Nu i-a răspuns nimeni. La câțiva metri a zărit însă ceva, o mână ridicată parcă din grămada de obiecte zdrobite. Coșmarul nu s-a risipit de loc, neputința și deznădejdea au apărut de undeva, iar Victor Afrim a încercat să se miște, alte dureri imense l-au ajuns din urmă, a bănuit prin aerul din care se ridicase ceața platoul stâncos care se întindea până departe în fața lui și zidul de stânci, bucata de munte ridicată foarte departe. Și nu i s-a mai părut…

–Victor… Victor…

Era vocea Ruxandrei. De multă vreme  el și-a dorit să se vindece de orice răutate, avea un acut sentiment de vinovăție. Și cele mai grele situații, dacă se repetau prea des, ar fi putut să-i dea unui om acel sentiment de vinovăție. Era un paradox, dar Victor așa simțea mereu, că ar trebui să își păstreze sângele rece. Parcă așa se spunea… Fața i-a devenit pământie, ochii tulburi și adânc căzuți în orbite, sub care îi atârnau pungile vineții, ca după multe nopți nedormite. De altfel, Victor a judecat, în general, lumea cu blândețe, al a acceptat întotdeauna că și consecvența este un refugiu al celor care au greșit. Un prieten l-a întrebat odată de ce Dumnezeu a făcut totul atât de perfect și numai omul i-a ieșit de mântuială. Uite că trăia, dar avea o bănuială: că e numai un vis…

–Victor, s-a auzit iarăși strigat, trăim?

Nu putea să înțeleagă de unde venea vocea Ruxandrei.

–Da, mă dor toate și nu știu dacă pot să mă mișc de aici…

A început să o facă, o durere ascuțită i-a intrat în cap, nu a priceput de unde venea, s-a prăbușit la loc în fotoliul turtit și a rămas fixat în centura înțepenită și înghețată. Deasupra lui era un acoperiș de avion, o urmă de tavan, căscată ca o lucarnă deschisă de mansardă.

–Sunt aici, a mai auzit glasul pierit al nevestei lui, nici eu nu pot să mă ridic…

Vântul a început să bată mai tare, șuiera pe lângă el, se mișcau resturile acelea care s-au adunat într-o grămadă mai mare, îndesată în coada avionului, era acolo o gaură proptită într-un fel de stâncă. Un praf rece, amestecat cu bucăți de gheață ascuțite i s-a înfipt pe obraji, s-a aplecat cât a putut, un rest de haină a rămas lângă fotoliul de avion și a reușit să-l tragă peste cap. Vântul a trecut repede, s-a potolit totul în două minute, iar Victor a reușit să mai arunce o privire goală în jurul lui. A încercat să își limpezească un gând, două… Le stăpânea cu greu… Doamne, și-a zis preț de o clipă, dacă există Dumnezeu și dacă-i pasă de noi, ar trebui să trimită un semn al voinței lui, dar să nu o facă doar prin câteva picături de apă. Durerile din trup au devenit atât de ascuțite, de parcă un vârf de suliță i-a împuns carnea. A reușit să întoarcă capul. Apoi a văzut-o pe Ruxandra, rămăsese și ea agățată în centură, în scaunul răsturnat pe o parte, era acoperită de ceva, de genți și haine și de resturi de avion. El a urlat de durere, dar a apucat pânza înghețată a centurii și a simțit cum trăgând de ea, a sărit din metalul lucios, din gaura în care a fost îndesată atunci când avionul pierdea din înălțime, în strigătele disperate ale călătorilor.

–Încerc să vin spre tine, a mai zis, dar reușea greu să scoată din gât cuvintele.

–Trăim? a întrebat iarăși șoptit Ruxandra… Mi-e foarte frig…

–Și mie…

Se spune că orice om ar putea să încerce să ajungă un mic erou, mai ales dacă nu pune niciun preț pe propria lui viață sau dacă uită să judece fiecare pericol. Lui Victor Afrim i-a fost, pe loc, foarte milă și de el însuși, iar cuvintele i-au lucit scurt în aerul înghețat, dar n-au mai pierit. S-a sprijini în mâini și a încercat să ajungă lângă amestecul de obiecte din spatele lui, acolo unde se afla Ruxandra.

–Doamne, toate oasele mele par sfărâmate, a mormăit doar pentru el.

A continuat să se târască prin zăpada înghețată, l-a chinuit fiecare mișcare și fiecare centimetru câștigat, cu mișcări apăsate de suferințe numeroase. S-a oprit o clipă, în depărtare, acolo unde restul avionului s-a izbit de peretele din stânci, o dâră de lumină îngustă se pierduse prin spațiul larg, care strălucea ca o fâșie de foc portocalie. Victor Afrim a apucat să mai vadă, în dreapta lui, că din grămada de obiecte îl priveau ochii mari ai unei păpuși. Urme de iarbă vie, dar înghețată, i s-au așezat pe mâinile care apăsau pământul. Dimineața a coborât și ea, în creierul munților, mult mai repede decât peste văile care înconjurau Alpii, în ziua de martie. El arăta ca o mască, cu dungi late peste frunte și peste obraji. S-a mișcat ca prin beznă, învăluit în disperare. Când frigul, când vântul i-au schimbat culoarea feței. S-a putut ridica în genunchi, a apucat cu o mână obiectele căzute peste Ruxandra, femeia a gemut fără vlagă, avea urme de sânge peste mâini și a încercat să-i mai spună ceva.

–Stai liniștită, i-a zis, o să încerc să îndrept scaunul. Poți să miști picioarele?

–Nu știu… nu cred, a șoptit ea.

Aici vom aștepta să vină…  Moartea?  Cu gesturi întrerupte, Victor Afrim a privit cerul, era limpede și foarte apropiat. Zarea era sfârtecată de săgeți aurii, iar vântul a scos la suprafață un fel de zale argintii plutitoare. A reușit să-i desfacă, din cataramă, centura și s-a chinuit să ridice scaunul, apoi a tras-o încet pe Ruxandra din maldărul de lucruri în care era îngropată.

–Mă doare rău… a zis ea.

–Încet, trebuie să te ridic un pic, nu poți să stai culcată peste pământul înghețat… Ai avut noroc că s-au adunat sub tine niște resturi de placaj și de burete, de scaune rupte…

–Nu pot…

–Trebuie, uite, a zis Victor, o să încercăm să ne târâm până acolo, spatele avionului e așezat pe pământ și e adăpostul de care avem nevoie.

Un strigăt straniu i-a scos pe amândoi din somnolență, nici Victor nu a mai reușit să-și ridice mâinile sprijinite de zăpada înghețată. A ajuns totuși să-și frece fruntea cu una dintre palme, de parcă ar fi încercat să oprească toate gândurile negre care i-au trecut prin cap.

–Trebuie să vină cineva după noi, nu te speria…

–Cine să vină? a gemut Ruxandra, care nu a reușit să-și ridice nici măcar mâinile, atârnate pe lângă corp.

Dar a putut să se sprijine în marginea fotoliului de avion, Victor a tras câteva bucăți de haină sau de pătură peste picioarele ei. Știți cum se spune, nici Dumnezeu nu trăsnește de două ori în același loc. Lui Victor Afrim i s-a părut ciudat că un om ca el ar putea să iasă din propriul sau timp.

–Au murit toți, a mai spus Ruxandra.

–Așa cred…

Femeia a început să plângă. Într-o grămadă de obiecte metalice, la intrarea în bucata de avion care se căscase spre ochii lor, prinși tot în centurile scaunelor zdrobite i-au văzut, amândoi deodată, pe cei doi tineri, pe părinții lui Robi. Acolo nu era nicio mișcare, numai vântul agita câteva bucăți de acoperiș, într-un joc sinistru și apăsător. Alte lucruri erau răspândite peste tot, doar coada avionului, așezată peste zăpada murdară și înghețată, a rămas ca o antenă groasă, în așteptarea semnalelor de departe. Care nu mai veneau…

–Mi-e foarte frig, a zis Ruxandra iarăși… Ei sunt acolo?

–Uite, trebuie să facem cumva să ajungem în coada avionului, acolo e adăpost, a ocolit Victor un răspuns… Te așez pe o bucată mare de haină, e un palton aici lângă tine… Ne târâm până acolo…

Tot în genunchi, pentru că nu reușea să se ridice, a mai încercat de câteva ori, Victor a adunat alte resturi de haine și de bureți din scaunele sfâșiate și i-a acoperit Ruxandrei picioarele umflate. Femeia a rămas așa, cu un chip împietrit, deși nu putea spune că o mai doare ceva anume, doar picăturile de apă i s-au strecurat printre pleoapele lăsate, au curs ca niște lacrimi adevărate și au înghețat repede, până spre marginile de jos ale obrajilor.

–Cum te mai simți? a întrebat-o Victor iarăși…

–Nu cred că pot să mișc picioarele, nici mâna dreaptă…

–Eu încerc să mă ridic… trebuie să o fac… Dacă ajungem la adăpost suntem salvați…

De multe ori, lui Victor Afrim i-a plăcut să stea nemișcat în fața ferestrelor și să privească aiurea, doar ca să treacă timpul. Acolo, pe vârful Alpilor, părăsiți de noroc, lucrurile toate le-au  devenit înspăimântător de adevărate. Cerul s-a făcut de un albastru decolorat, pierdut undeva dincolo de zidul din depărtare, peste care căzuse și se izbise avionul doborât de un sinucigaș pitic. Ceva i-a uscat și pe dinăuntru pe cei doi, ceva care le-a încordat simțurile și care nu le-a mai dat pace.

–Nu se poate, a continuat Victor, ne vor căuta, trebuie să vină cu elicopterele aici…

–Da, atât a putut să spună Ruxandra.

–Gata, a adăugat Victor, s-a târât tot pe genunchi, nu reușea să se țină pe picioare, te așez peste paltonul acesta greu și ne tragem amândoi sub coada avionului. Dacă ajungem acolo, suntem salvați…

S-a uitat spre mâna lui stângă, era plină de umflături și o urmă de sânge închegat i s-a întins către degete.

–Uite, a strigat el, ceasul meu mai merge… Nu sunt mai mult de două ore de la căderea avionului…

Cu pumnii încleștați, el a simțit cum îi zvâcnea sângele în tâmple. Și-a ținut capul plecat, a reușit să o tragă pe Ruxandra peste aripile desfăcute ale paltonului, ea a gemut fără vlagă, dar s-a putut mișca.

–Hai, e bine… Cred că suntem doar înghețați, avem fracturi, ceva oase rupte, dar ne putem trage spre restul de avion…

Și-a privit pantalonii rupți, i se vedea un genunchi roșu, rece și umed. Doar jocul straniu al bucăților de tablă din resturile avionului s-a mai așezat peste suferințele celor doi. Au ajuns în câteva minute la intrarea în coada avionului, se vedea în fața lor o cameră primitoare, în care vântul nu pătrundea, chiar ușa pe care ieșeau însoțitoarele de bord rămăsese întreagă.

–Acolo, a zis, Victor, să ajungem acolo… Trebuie să fie și ceva de băut și mâncare… Și e mai cald…

A ridicat, tot în genunchi, marginea grea a paltonului și a reușit să o tragă pe Ruxandra, care alunecase ușor pe zăpada Alpilor, în interiorul carcasei din coada avionului. Atunci s-au auzit elicopterele, s-a repezit spre ieșirea din gaura ruptă, a reușit chiar să se ridice în picioare, dar l-a frânt repede o durere cumplită. Când a putut să ridice capul din pământ, elicopterele dispăruseră în zare.

Și, din interior, a început un plâns de copil…

–Ce e? Ce se aude? a strigat Ruxandra, încercând chiar să se ridice, dar baletând rapid din mâini și rămânând sprijinită de un obiect metalic din interiorul avionului.

–Plânge un copil, a strigat și Victor, era deja în picioare, putea să se țină pe ele, cu toate acele care-l împungeau ascuțit dincolo de genunchi.

–E Robi, e vocea lui, e plânsul lui… E Robi, a auzit-o pe Ruxandra, care nu știa cum să ajungă mai aproape de fotoliile din spate de tot, dincolo de care peretele avionului a rămas întreg.

Victor s-a uitat ca la un zid alb, s-a proiectat în jurul lui o umbră subțire, precum cadranul unui ceas mare, într-un loc întunecat. Iar umbra aceea era exact ca o lucire de sticlă. S-a dus, trăgând greu picioarele peste podeaua năclăită de amestecuri ciudate, acolo unde plânsul de copil încetase… A ajuns greu, picioarele l-au lăsat, s-au înmuiat, a căzut în genunchi. S-a târât prin restul retezat al avionului, cu câteva rânduri de fotolii rămase în podeaua cu mochetă albastră. Un aer înghețat i-a alunecat pe buze, s-a mistuit și s-a lipit doar o umbră peste fața lui rece.

–E Robi, a strigat, scotocind printre hainele și resturile de bagaje, genți umflate și sacoșe colorate, care l-au acoperit pe copil, era prins între scaune, pe ultimul rând al avionului.

–Ai zis că trăiește? a mai întrebat cu o voce pierdută Ruxandra.

–Nu știu, dar l-ai auzit cum plângea…

I-au tremurat toate, mâini și picioare, umeri și brațe… Limba i s-a mișcat în gură, strivită de dinții din față, Victor s-a scuturat de durere, ochii încercau să-i amintească povești mai vechi, a căutat un ajutor, timpul a adormit acolo, pe vârful înghețat al Alpilor de sud. A încercat să-l ridice pe Robi și să-l pună pe fotoliul de deasupra, mâinile i-au fost săgetate de suferințe mari, abia atunci a văzut că printre degete i s-au adunat alte dâre groase de sânge, închegate deja și înghețate. A urlat de durere, i-au rămas brațele suspendate într-un balans necontrolat, mijlocul lui părea secționat de lame ascuțite și foarte late.

–E cald… Are ochii închiși… Dar nu zice nimic, parcă ar fi leșinat… Dumnezeule, vorbesc prea mult și nu mai am timp să gândesc… Ce ne facem?

A străbătut alte secunde fără sfârșit, l-a acoperit vuietul de afară, au intrat ace de zăpadă, le-a simțit cum îi atacau pielea. A continuat să-și țină palmele lipite de obrajii mici ai copilului, i s-a părut că un surâs lucea arămiu între ochii lui, s-au mișcat pleoapele într-o încercare nereușită de a se desprinde către fruntea acoperită de o căciulă de lână. Privirea ascunsă a lui Robi i-a spus bărbatului speriat că până și liniștea este mincinoasă în lumea noastră. A văzut-o și pe Ruxandra, a vrut să se miște, să ajungă lângă ei, dar nu s-a putut clinti din locul în care se rezemase de un scaun frânt spre podea. A rămas tot acolo, ca atunci când nu vrei să sperii un stol de păsări și n-a reușit decât să strângă pumnii. Așa, ca pentru o victorie mică…

–Al naibii să fiu, sună un telefon, a urlat Victor Afrim.

A simțit vibrațiile undeva, în buzunarul de la piept al hainei, a încercat să-și strecoare mâna pe lângă nasturii înghețați bocnă, i s-au lovit rănile adânci  și     s-au prins în marginea tare a sacoului ca de sticlă. Ruxandra îi spusese la plecare să închidă telefonul, el a crezut că a apăsat pe butonul potrivit, dar ca de fiecare dată, tehnica l-a depășit, telefonul a rămas deschis încă de la decolarea avionului. A scos greu obiectul lucios și alb, pe care i l-a făcut cadou Mara cu o jumătate de ani mai înainte, atunci când el a împlinit 49 de ani. A mai avut timp  să-l privească precum o lucrare străină de lume… Se spune că toate normele obligatorii îl constrâng pe om, în căutarea libertății lui. Ca să-l facă liber… Lucrurile stranii, de altfel, se vor petrece întotdeauna atunci când omului îi este cel mai greu. Abia atunci e timpul în care noi judecăm dramele altora, dar nu facem altceva decât să le judecăm pe ale noastre, să ne judecăm singuri.

Victor a nimerit locul mic și verde pe care și-a așezat un deget. În urechi i-a intrat vocea Marei, fata lui, era acolo, a auzit-o, a înțeles că e în telefon, că poate să le spună ceva, orice…

–Tata? Tata? a țipat Mara în cutia mică și înghețată pe care Victor a apucat-o ca pe un dar de preț.

–Fata mea… Ascultă și nu mă opri, nu știu cât ține bateria ăstuia… Eu și mama trăim, suntem în coada ruptă a avionului, mama cred că e mai rău decât mine, dar vorbește… Sună tu, sună-i pe… undeva… să știe că sunt supraviețuitori… Noi… Au trecut două elicoptere dar nu cred că ne-au putut vedea… Sună, caută…

Și telefonul a amuțit, ecranul lui s-a întunecat, a rămas doar ecoul unei zile de martie, pe vârful Alpilor, în lumina mohorâtă de amiază. Toate erau lipite de o coadă ruptă de avion. Victor Afrim a vrut să se miște spre nevasta lui, care amuțise. I-a căzut capul pe marginea buretelui ieșit din pielea unui fotoliu. Robi a deschis ochii, a început să plângă tare, ascuțit,   s-a auzit chiar un amestec de vorbe portugheze și românești…