În colecția Cartea de teatru a Editurii Humanitas a apărut PROFU, de  Jean-Pierre DOPAGNE. Citește pentru noi, din carte, un mare actor, Răzvan  VASILESCU.  În urmă cu foarte mulți ani, într-un Târgu-Jiu prăfuit, am „locuit” nouă luni, ca militar cu termen redus,  într-un pat apropiat de-al lui, într-o cazarmă în care toate pericolele veneau dinspre Coloana Infinitului. Aviație inamică la joasă înălțime, răcnea un locotenent idiot și noi toți ne culcam în praful patriei gorjene… Acum câțiva ani, aici, la noi acasă, pe scena Teatrului Tony Bulandra, l-am reîntâlnit pe Răzvan VASILESCU într-un spectacol excepțional, un monolog uluitor și dens, după această piesă, PROFU, de Jean-Pierre DOPAGNE. O sală plină respira sacadat, la cuvintele rostite de el. Profu’ are cea mai frumoasă meserie din lume, spunea din marginea scenei. E ca pământul, face sămânţa să încolţească. Erou modern, el refuză să se dea bătut, visează să-i redea şcolii sufletul pierdut. Acest idealist, zdruncinat de violenţa din mediul liceal, comite o faptă ireparabilă, îşi împuşcă elevii din ultimul an de liceu. Elevii sunt ca animalele, nu inteligenţa îi conduce, ci instinctul.

Autorul ne alterează amintirile zilelor de şcoală pentru a ne speria, pentru a ne face să râdem şi mai ales pentru a ne da de gândit. Am amețit în plușul moale al scaunului meu. Sunt PROFU de foarte mulți ani, am crescut într-o familie în care ambii părinți erau învățători. Erau, pentru că nu mai sunt… Am știut – aș zice, dintotdeauna – că nu pot să fiu altceva decât profesor. Și am ajuns… Am dat generații multe, de oameni inteligenți, de intelectuali eleganți și detașați de lumea meschină în care trăim, mă tot mândresc cu asta… am trăit vremuri mai bune și mai rele, dar am renăscut mereu alături de ei. Acum, la sfârșit de carieră didactică (aș mai avea vreo cinci ani, dar sunt tot mai apăsători) i-am chemat pe unii dintre elevii mei cei mai dragi alături de mine și facem o revistă de cultură despre care se vorbește în România.

PROFU?  Azi… Umilit de cohortele de politicieni analfabeți, cu salarii mici și tone de hârțoage inutile care i se cer cu obrăznicia birocraților pseudo-capitaliști… Și totuși, mai găsesc puterea să mă bucur de tinerețea elevilor mei, de aerul lor turtit de examene și simulări, de ochii lor adormiți după nopțile pierdute pe canalele informatice. Am și șansa unor liceeni normali. Vin în fiecare dimineață din comunele județului, ajung din timp, învață, speră, cred în tinerețea lor și nu pot să-i încurc în visele pe care le mai au. Le spun că se mai poate câte ceva în lumea noastră măruntă și palidă…

PROFU… În urmă cu doi ani și ceva a murit mama, Doamna Învățătoare… Am plâns atunci când toți cei 26 de elevi ai mei (cărora le eram diriginte) au venit, frumoși și triști, să fie alături de PROFU și dirigintele lor. Le spun și acum, pentru că ei mai citesc aceste rânduri, că am simțit mângâierea lacrimilor lor abia stăpânite. Am simțit-o ca pe o alinare…

Mă întorc la textul de la care am pornit astăzi… S-a spus așa: „Reuşita excepţională a acestui text constă doar în frumuseţea neobişnuită şi deplină a confesiunii sale. Puritatea acestei poveşti se transmite cel mai simplu prin adevărul ei. Teatrul înseamnă ideal, adevăr. Mergem la teatru uneori să auzim adevărul. Un adevăr pe care şi noi îl gândim, dar nu avem curajul să-l rostim. De ce? Profu’ îl spune. Îmi iubesc părinţii, păstrez în suflet profesorii care m-au învăţat ceva, dar asta e o altă poveste. Ceva rău s-a întâmplat între timp şi nu ştiu dacă se va îndrepta. Vreţi să mă ajutaţi?” Am  o întrebare asemănătoare… Cine să-l mai ajute azi pe PROFU?  Cei din fruntea bucatelor îl privesc plictisiți. PROFU își poartă servieta burdușită cu greu, e plină de dosarele imbecile care i se cer, pantalonii i s-au cam subțiat, dar leafa e departe, e greu să-și cumpere alții… Sacoul e ros pe la mâneci, încearcă să-i ascundă marginile tocite, dar nu prea mai poate. Acum când vă scriu despre… mine, despre PROFII  pe care politicienii de azi i-au îndesat în cotloane întunecate și mâncate de mucegai, îmi mai amintesc că într-o dimineață am trecut pe lângă sediul unui partid din urbea noastră. Pe ușa largă a ieșit un lider tânăr, cu față rumenă și cu privire de aeroplan prăvălit asupra mulțimii. Abia dacă a mormăit un salut atunci când m-a văzut. Domnule avocat și bărbat de stat și de partid, ai încărunțit în zadar… PROFUL tău te salută… Cu drag?

(PROFU′)