În calea-mi au năzărit ca muștele la soare  tumultul și prostimea cea de toate zilele. În stânga stau contopite, pe un gard, ele… Domnișoare cu trăsături frumoase, cu ochi aprigi și zâmbete mișcate ce dau impresia unor fete de nădejde, cu o atitudine ușor ironica. Mă întâlnesc cu ele și mă întristez. Le întâlnesc în autobuz în toată splendoarea lor de „fete decente”, la colțul străzii trăgând de zor din țigară și blestemându-și viața, în cafenele cu tipi arătoși și hainele de firmă la purtător și mai ales la școală cu nasul pe sus.

Ciudat, dar deja normal… La dreapta îi văd pe ei. La fel de lipsiți de bun simț și respect de sine. S-au schimbat mult și ei. Cu o atitudine strigătoare la cer de bărbați fatali, copiind din ce în ce mai mult din aspectul domnișoarelor pensate, cu pantaloni strâmți și păr vopsit, apar și ei în tabloul de referință al unei părți a societății de care nu sunt mândră. Cândva erau simpli și simple, dar cu creier. Astăzi, în fața mea, nu le mai văd niciun viitor care să le ofere o viață decentă. Ei și ele nu mai sunt de mult pe drumul cel bun lăsat în spate. S-au aruncat spre necunoscut, cuminți și doritori să afle cât mai multe  și s-au întors transformați în „specimene vizibile”.

Discuțiile lor pline de condimentul necioplirii deja le scad din prestigiu. Pe unii și pe altele îi cunosc și am împărțit câteva momente, am schimbat câteva vorbe și m-au impresionat. Suntem mulți și diferiți, foarte diferiți… Avem concepții diferite și ne-am asumat fără răspundere dreptul la o viață după chipul și asemănarea ideilor din capul nostru ori furată din ograda vecinului. Ciudat…  Puțini sunt cei care își doresc să lupte cu adevărat pentru ce își doresc, să își ofere șansa să viseze și să spere la o lume mai bună. Întotdeauna a fost mai ușor să ne conformăm în prostia altora, decât să schimbăm ceva în singurătatea noastră. Timpul a apus pentru unele, iar altele încă se mai zbat să iasă la suprafață. Păcat…  Dumnezeu îți dă, dar nu îți și bagă în traistă. Nu este de ajuns să exiști ca să poți spune că ai o viață. M-am obișnuit să dau din coate, făcându-mi loc într-o lume a dezamăgirilor pricinuite de astfel de oameni ce își distrug viețile și distrug vieți, dar nu m-am obișnuit să le arunc în față prostia de care dau dovadă. Poate că de asta nu schimbăm nimic niciodată. Ne este teamă de urmări. Așa că preferam sa amuțim într-o tăcere desăvârșită.

IULIANA  ELENA  DUMITRAȘCU  este elevă în clasa a XII-a, la Colegiul Național „Constantin CARABELLA”, din Târgoviște…