Zilnic stătea proptit pe scaunul de lemn din fața biroului, neclintit și cu ochii ațintiți la ecranul color din fața lui. Nu îl puteam distrage nicidecum de la activitatea lui. Doar buna mama reușea, strigându-l din pragul ușii, să îl facă să se ridice de acolo. Ea considera că monstrul la care fiul său se juca zece ore pe zi o să-i distrugă copilăria. Și știu câtă dreptate avea. El nu era atras de nimic altceva. Își crease un avatar într-o lume doar a lui care îl fascina. Era rupt de realitate. Realitatea ce îl înconjura și pe care o ignora cu desăvârșire…

În fiecare săptămână strica mouse-ul pe care îl avea și chiar dacă nu avea bani pentru a-și cumpăra un altul, se folosea de șantajul emoțional, zâmbea și promitea ceva în schimbul a câțiva bănuți. Desigur că nu își respecta promisiunea și scădea din ce în ce mai mult în ochii părinților noștri. Îmi amintesc că aveam nevoie să îmi petrec timpul împreună cu el, dar nu puteam să fac asta, nu existam pentru el. Se împrietenea zilnic cu diferiți copii de vârsta sa, care erau la fel de pasionați de lumea lor virtuală, iar pe mine mă ignora.

Spunea că nu sunt importantă și că el are nevoie să evolueze în acea lume, iar pentru asta avea nevoie de timp si eu îi răpeam din acel timp. Cu școala nu mergea prea bine. Învinuia toți profesorii care îi dădeau note pe merit, adesea mici, și căuta să se scoată bine în fața părinților. Deși era pedepsit de multe ori, el nu renunța la viața lui virtuală. Găsea de fiecare dată o portiță de scăpare. Ștergea totul cu buretele și o lua de la capăt. Nu puteam avea parte de momente frumoase împreună atâta timp cât calculatorul era mai important decât orice. De fiecare dată mă jucam cu alți copii și priveam tristă spre camera lui, de unde se auzea un râs zgomotos și, uneori, vorbe urâte. A continuat mult timp așa; să tot fie vreo trei ani. Astăzi a ajuns în punctul în care a reușit să se desprindă de scaunul din fața calculatorului. Nu definitiv, dar în mare parte… Face lucruri reale, care contează. Devenise un robot pe care nu îl impresiona absolut nimic. Acum, deși păstrează o aparență de copil serios și înfumurat, se consumă pentru prietenii care trec prin situații dificile și încearcă să îi ajute. Ba chiar a început să îmi acorde atenție. Acum mă observă și îmi duce dorul când este plecat. Mă îmbrățișează atunci când sunt tristă, râdem și plângem împreună, încercăm să facem lucruri diferite în fiecare zi. Se străduiește să recupereze timpul pierdut într-o lume care chiar există, lumea în care trăiește și unde oamenii nu sunt doar niște proiecții. Din cauză că a ales să se joace pe calculator ore la rând în fiecare zi, nu a simțit niciuna dintre emoțiile fiecărui joc real: șotronul, lapte gros, baba oarba.

Însă a dezvoltat o pasiune pentru fotbal și se implică total în fiecare joc. Este fericit. Mă bucur că am reușit să îl aduc pe drumul cel bun, să îl fac să înceteze cu prostiile și să se concentreze asupra lui; să se dezvolte frumos, să asculte păreri și să își formeze unele proprii, să își găsească fericirea și să facă ceva cu viața lui. A descoperit că societatea în care trăiește are multe găuri negre și din păcate pentru el, nu le mai poate „sfărâma” ca în viața virtuală. Aici nu poate să își regenereze viața ca acolo, ci poate doar sa o prețuiască atât de mult cât vrea. Dependența de calculator este precum țigările pentru fumători. Trebuie să încetăm să fim dependenți pentru a putea observa lucrurile din jurul nostru. În ambele situații ne facem rău în mod voit. Așadar, viața are prioritate, noi avem prioritate, sănătatea noastră și nu niște produse dăunătoare fabricate pe scară largă.

IULIANA DUMITRAȘCU este elevă în clasa a XI-a, la Colegiul Național „Constantin CARABELLA”, din Târgoviște…