Stropi de noapte peste inima mea

de Laura Andreea STOICA

Oare ce simte omul când stă cu ochii aţintiţi spre vreo minune a naturii? Probabil acelaşi lucru ca şi mine, observator neînsemnat a tot ce se petrece în jurul meu… Este o noapte de toamnă aşa cum n-am mai văzut demult. Iarba cerului, albastră precum apa nesfârşitului, ocean de până acum câţiva stropi de vreme, stă plecată şi îşi închide culoarea. Pe nemărginita ei piele curg luceferii-n neştire, iar din cel mai anevoios urcuş al măreţei bolte îşi face simţită prezenţa falnica lună, inspiraţia poeţilor şi jurământ al dragostei.

O linişte ciudată se aşterne peste sufletul meu. Privesc spre cer, la stelele albe cum sclipesc neobosit, parcă doar pentru mine, parcă doar pentru a mă prinde în mrejele lor înşelătoare, făcându-mă să-mi pierd minţile, asemenea sirenelor ce odată curmau vieţile atâtor marinari nevinovaţi. Parcă ar fi o superbă rochie de bal pe care s-au presărat fără zgârcenie cele mai scumpe mărgăritare, cele mai misterioase pietre rare… Şi aerul are acum mirosul lui. Vântul lin, ce-mi dezmiardă obrajii cu mângâieri, îşi plânge încet povestea tristă pe care o împărtăşeşte în cele patru colţuri ale lumii, parcă dorindu-ne şi nouă să-i simţim durerea care îl sfâşie şi care îi răpeşte libertatea. Dacă până astăzi credeam că oamenii şi ceea ce ei fac sunt de o importanţă incomparabilă cu nimic altceva, acum îmi dau seama cât de mici sunt de fapt, puşi în faţă cu imensitatea acestei lumi ironice.

Ascult glasul ciudat al livezii care îmi şoptesc să uit de toate grijile, să mă evapor precum aburul din lunile geroase. Simt cum fiecare moleculă a trupului meu vibrează din pricina trăirii intense şi emană scântei. Ochii îmi strălucesc în întunericul nopţii că doi licurici jucăuşi, care îşi caută nestingheriţi locul în beznă peste care, oricum devin stăpâni. Simt că aş vrea să-mi iau zborul asemenea frunzelor, să pot zbura pe aripa protectoare a vântului şi să simt cum lumina lunii îmi încălzeşte inima îngheţată. Privesc cu greutate în depărtare şi-mi văd copilăria, îmi văd toate amintirile, moştenirea mea ce nu poate fi cumpărată, amintiri ce-mi trec prin minte fulgerător, într-o fracţiune de secundă.Deşi mintea refuză să înţeleagă sensul acestor sentimente bizare, sufletul se simte îndrăgostit de ele.

Îmi amintesc că mă încercau aceleaşi stări când vârstă mi-era încă fragedă, când grijile erau doar nişte iluzii, nişte puncte ce se înşirau hoinar într-un plan al viitorului îndepărtat, când problemele erau puricii imaginaţiei mele puerile. În faţă atâtor lucruri minunate simt că mă sufoc. Zăpadă făpturii mele se topeşte brusc odată cu zărirea zorilor şi apariţia soarelui blând, tomnatic. Simt prima rază de soare care-mi cade pe faţă, copleşindu-mă aceea plăcere nevinovată pe care ea mi-o dăruieşte şi mă întreb: „Oare eu sunt cea mai neînmsemnata făptură din acesta lume? Sau frumuseţea văzută este mult mai neînsemnată decât ceea ce am trăit?”

LAURA ANDREEA STOICA este o domnișoară de CARABELLA, energică, hotărâtă și visătoare…