Spirit liber

de Daria STEMATE

Colegii spun că sunt o tipă deșteaptă – obișnuiesc să știu multe lucruri în momentele potrivite (atunci când anticipez întrebările profului’). Asta-i părerea lor și nici nu m-am chinuit să le-o schimb (deși e total neadevărată). Ei mă cunosc doar ca pe o colegă de treabă – izvor nesecat de teme la română și engleză, și, totodată, tipa cu cele mai multe note de 10 la proiecte realizate impecabil. Dar, ca să fiu onestă, nu mi-a plăcut niciodată să învăț după cărți, oricât ar fi fost ele de bine structurate; mi se par plictisitoare și e de-a dreptul o idee absurdă, dacă stăm să ne gândim, să memorezi ideile și gândurile unui autor cunoscut pe care, la drept vorbind, nu ai cum să-l înțelegi în totalitate. Or asta cred eu că face un tip deștept: știe pe de rost pagini întregi din Socrate, Freud, Kant și alții, fără a-i simți însă cu adevărat, fără a pătrunde un minut în mintea lor. Se opresc la negru pe alb, scris în Times New Roman, și rămân citind la infinit aceleași cuvinte.
Ouch! N-am ajuns așa departe, sunt încă în stadiul în care mă uit la poza autorului și încerc să-i citesc în expresii, apoi arunc totul pe o foaie decorată cu floricele și pixuri cu sclipici, iar ei numesc asta „deșteptăciune”. În fapt, este un punct ciudat, pe care ei nu-l înțeleg și care se numește, cu puțin curaj, originalitate. E doar o „chestie” la care nimeni nu s-a gândit până într-un punct anume: dar am făcut-o eu și au început să aplaude. Nu-i condamn. Sistemul de învățământ îi privează cu totul de roadele imaginației lor și le impune să fie „deștepți”. Cu toții am trecut pe-aici: vin în prima zi de școală (tu, tânăr plin de viață) și încep a-ți turna la baliverne despre deschiderea orizontului și despre locul în societate. Cum trec primele 4-5 săptămâni, deja te prinzi că atunci când deschizi gura să-ți spui opinia, ai și luat un 4 (frumos încondeiat, de altfel) sau o muștruluială pe cinste. Și încep elevii să tacă, să devină cu toții genii care știu pe de rost tot ce zice programa, fără să mai judece dacă e bine sau rău, dacă autorul a fost sau nu întreg la minte. Poporul numește asta „a dansa după cum îți cântă cineva” – Pristanda al lui Caragiale!
Așa am eu nerușinarea de a spune: nu, dom’ne, nu am niciun gram de deșteptăciune în mine, sunt proastă-bâtă, după mai marii sfintei noastre Românii. Sunt sigură că vor să mă anihileze și pe mine curând, ca să nu mai debitez chiar orișice vreau eu. Am devenit pericol public pentru societate și vă jur că niciodată nu m-am simțit mai mândră de ceva decât de faptul că sunt ieșită din parametrii normalului lor.
Stați să vă zic una „tare”: participam prin 2010 la un concurs de creație literară (minunea lui Dumnezeu că mai există astfel de concursuri) – era național! Și-ncep eu a-mi vărsa sufletul pe hârtie (pe toți sfinții!), că ieșise un eseu de se-nchina preotul la el (licență poetică)! Trimisei așadar textul prin octombrie sau noiembrie al acelui an și… pune-te pe așteptat. Trece o zi, trec două, trece o săptămână, în sfârșit catadicsesc și ei să sune (pe fix; mobilul era stricat ). „Domnișoara Stemate Daria?” Da, așa mă cheamă, dar prefer prenumele înainte. Mda, mă anunță cucoana că am luat o diplomă de participare, deoarece lucrarea mea, deși se încadrează în tema dată, e mult prea diferită. „Se vede talentul, dar ne așteptam la altceva”. Pentru ce, Maica Domnului, se mai numește concurs de CREAȚIE? Nu ca să fie cât mai diferit cu putință? Nu vreți să vedeți ceva idei noi, ceva originalitate? Sau.. sau măcar o jumătate de cuvânt peste „obișnuit”? Ah, oameni plantați în beton care vă luați seva din blocuri și sticlă, mai deschideți ochii, țara are nevoie de „inedit”…Normali ingrați ce sunteți!

DARIA STEMATE e o fată frumoasă și delicată, stă în prima bancă, e în clasa a XI-a, la CARABELLA…