L-am văzut ieri în timp ce mă duceam acasă… L-am văzut sau i-am văzut? Nici nu mai știu cum e corect să spun. Seamănă atât de mult între ei încât parcă orice idee de individualitate  s-a scurs demult în negura timpului. Dacă spun că m-am văzut, sună mai bine? Recunosc, însă nu fără o doză de regret, că uneori mă identific cu el, cu ei, deși încerc să mă țin departe. L-am văzut ieri, l-am văzut și azi și nici mâine lucrurile nu vor arăta altfel… Îi tot văd pentru că trăiesc printre ei, pentru că, după cum spuneam, e natural să fim asemănători în anumite privințe. Ei? El? Ea? Ce mai e și ciudățenia asta? Cu toții reprezintă un tipar, dar niciunul nu va vrea, în sfârșit, să recunoască faptul că întrunește caracteristicile acestui tipar. Poate că nici ei nu vor să fie așa cum au devenit, dar valul te ia, mai ales atunci când nu ști să înoți. Adolescentul, adolescentul clipei prezente e cel pe care l-am văzut și de care a început să îmi fie teamă.

Ne uităm zi de zi la modul ciudat în care se îmbracă, la comportamentul lui sfidător și la modul în care relaționează. Însă, cred că suntem departe de a fi descoperit ce e el atunci când nu e altcineva, pentru că a început să își ascundă identitatea sub atâtea măști de teamă să nu își scoată sufletul la lumină și aceasta să îl rănească, încât în încercarea de a ajunge la miez, s-ar putea să te confrunți cu o păpușă Matrioska și să nu găsești niciodată cea mai mică dintre figurine. M-am gândit mult la ce ar spune o persoană care a trăit în urmă cu o sută de ani despre tinerii noștri, dacă ar avea posibilitatea să se afle măcar o zi printre noi. Iată ce a ieșit:

Nu prea înțeleg nimic din ce e în jurul meu. În primul rând, orașul ăsta a devenit așa aglomerat încât zgomotul mașinilor răzbate mai tare decât vocea gândurilor mele. În concluzie, nu prea reușesc să gândesc… Oare același lucru s-o fi întâmplat și cu tânăra de pe partea cealaltă a străzii?Poate nici ea nu reușește să gândească limpede așa de dimineață. Sărăcuța de ea… O fi văzut cu ce s-a îmbrăcat astăzi? Deși încă mă pot juca în aer cu aburii pe care respirația mea caldă îi scoate și deși mai pot vedea o pojghiță fină de gheață așternută în pâlcuri pe trotuare, ea umblă cu niște pantaloni strâmți, cu tăieturi largi la ambii genunchi. Nu are pe ea decât o jachetă subțire de piele și o bluză, care probabil i-a rămas mică sau a intrat la apă pentru că scoate buricul la vedere. Sărmana de ea! Oare atât de săracă să fie încât să nu aibă bani de haine decente? Văd că s-a întâlnit cu alte două tinere. Una din ele are pantalonii ciuruiți pe toate părțile, de parcă ar fi fost ținta unei arme de foc. Cealaltă poartă ceva ce nu cred că ar trebui să poarte pe stradă. E ceva asemănător cu ce poartă doamnele noastre pe sub rochii, ca un fel de ciorapi mai groși. Am aflat că se numesc colanți-primul cuvânt nou pe ziua de azi. M-am uitat la chipul lor și nu am știut ce să gândesc. Deși erau atât de tinere, de frumoase și fragede, aleseseră, probabil inconștient să pună atâta machiaj pe fețele lor, încât dispărea toată prospețimea ce înnobilează postura unei tinere. Oare de ce ai vrea să pui atâta negru, mov, albastru pe față, încât să dai impresia că cineva ți-a învinețit ochii?Am surâs puțin ironic pentru că mă gândeam că fețele lor ar descrie perfect o poezie de-a lui Bacovia. Sunt puțin stingherită de faptul că arăt altfel. Dimineața asta e atât de apăsătoare și zgomotul strident pe care claxoanele mașinilor îl scot fără oprire, asemeni unui țipăt de moarte, mă obosește. Reușesc să văd doar tineri care cască, trecând indiferenți și grăbiți unul pe lângă celălalt, cu o atitudine sfidătoare, dând impresia că ei sunt singurii oameni care se află pe stradă-restul este doar peisaj și are rolul de a-i pune pe ei în evidență. Nimeni nu vorbește, nimeni nu pare că se bucură de viață și toți merg parcă hipnotizați spre ceea ce numesc liceu. Urcându-mă în autobuz, am dat de alt aspect nou pentru mine. Mintea mea puțin depășită, se pare, pentru aceste vremuri își pune întrebare: oare de ce bătrânii stau în picioare, în timp ce băieți tineri moțăie pe scaune? Și se pare că nimeni nu vrea să se ridice pentru a oferi locul! Toți au în mâini un ecran minuscul, conectat la niște fire care le intră în urechi. Par atât de atrași de acel instrument, încât mă fac să cred că unul fără celălalt ar fi incompleți. Nu au deloc contact cu viața reală. Nu aud, nu văd, nu simt… Sunt doar ei. Am aflat că acel ecran se numește smartphone și că firele se numesc căști. Ciudată denumire… Avem și noi căști-pentru echitație, dar nu așa arată. Dacă am suportat cu stoicism tot ce am văzut până acum, două lucruri nu le-am putut digera, în ciuda oricărei încercări: vestimentația băieților și limbajul-și despre ele nici nu vreau măcar să vorbesc.

   Mă pregăteam să cobor. Mintea mea era atât de confuză încât nu voiam să accept ca real nimic din ce văzusem. Autobuzul s-a oprit și odată cu acea oprire a venit și dorința mea de a mă întoarce acasă. Și în timp ce cu vârful pantofului atingeam trotuarul umed m-am trezit. Ce bine că totul fusese doar un coșmar!

     Cu toate astea, cine poate descoperi partea frumoasă și ascunsă dintr-un adolescent. Oare toți sunt la fel? Oare e doar vina lor că s-au născut într-o astfel de societate care i-a învățat să dea valoare lucrurilor care nu reprezintă o valoare? Nu știu ce concluzie ar trebui să trag și nici nu mă pricep să fac asta. Vă las pe voi, tinerilor, să trageți concluzii asupra aceluia pe care l-am văzut ieri….

LAURA ANDREEA STOICA este o domnișoară de CARABELLA ( clasa a XI-a ), energică, hotărâtă și visătoare…