Sunt oameni, oameni la fiecare colţ de stradă, oameni plasaţi la fiecare cotitură din viaţa noastă, oameni ascunşi în adâncul sufletului… Tineri sau bătrâni, bogaţi sau săraci, simpli sau complicaţi, deştepţi sau „îngrămădiţi”, toţi sunt oameni! Sunt oameni pe feţele cărora se reflectă frigul, ploaia şi ninsoarea supărătoare a lunii decembrie, oameni cu suflete îngheţate şi priviri pierdute. Mai sunt şi ceilalţi, puţini dar puternici, pe care nici oraşul sobru şi împotmolit în mocirlă, nici chipurile posomorâte ale semenilor nu reuşesc să le şteargă zâmbetele largi de pe feţe şi căldura din suflete.

Sunt oameni trişti, obosiţi de rutină, de promisiuni care nu au fost respectate şi de ideea că vine ziua când o vor duce mai bine. S-au prins ei că lucrurile merg pe principiul „vanitas vanitatum” şi că fericirea nu e destinată celor simpli, celor care se chinuie să-şi facă loc cu coatele printre mai marii societăţii… Dar oare s-au prins şi de faptul că a fi fericit e o decizie pe care o iei zi de zi, fără a ţine cont că eşti prinţ sau cerşetor?

Sunt oameni neatenţi la detalii, dar oare nu detaliile sunt cele care fac diferenţa? Sunt oameni care trec pe aceeaşi stradă de ani de zile, în fiecare după-amiază şi care totuşi nu observă că magazinul X nu mai există sau că acea clădire veche, pe care o admirai în copilărie, a fost demolată. Sunt oameni care uită să se bucure de fiecare nou răsărit de soare, care nu observă cât de repede cresc ai lor copii, oameni care constată prea târziu că viaţa e atât de scurtă ca să o risipeşti prin supărare, ură, invidie, lucruri care devorează sufletele… Mai sunt şi acei oameni care te lasă cu gura căscată, pete de culoare pentru zile şterse. De fapt, prin viaţa lor ei nu fac altceva decât să fie dovada vie că nu pot fi controlaţi şi manipulaţi de această societate, care le-ar cere să se lipsească de bucurie, speranţă şi altruism şi să înlocuiască acest pachet multicolor cu doze de nesiguranţă, stres, corupţie… O întreagă nebunie! Sunt oameni pe care îi credeai dispăruţi de multă vreme, oameni care poartă atâta căldură şi frumuseţe în suflete, încât este aproape imposibil să nu te molipseşti şi tu.

Sunt alţii asemeni contelui de Monte-Cristo, Dantes, care au fost cândva răniţi şi nu au mai găsit niciodată vindecarea. Asperităţile vieţii i-au transformat din nişte oameni minunaţi, în oameni care îşi găsesc alinarea rănilor prin răzbunare, arătând celor doi jur cât de nedreaptă e viaţa şi că tot ceea ce merită să faci este să cauţi să-ţi fie ţie bine… Sunt oameni tăcuţi, misterioşi, a căror taină ai vrea s-o şti şi tu, oameni care în ciuda siguranţei superioare de care dau dovadă, trăiesc cu o continuă teamă de a se mai apropia de ceilalţi, de frică să nu sufere răni şi mai adânci.

Pe ici, pe colo vezi oameni îndrăgostiţi cărora nici frigul lui decembrie nu le mai poate îngheţa sufletele. Sunt acei oameni judecaţi pentru fericirea lor, cărora li se reproşează prea mult că sunt cu capul printre firele de curent şi nu mai au nicio treabă cu realitatea. Poate că aşa o fi pe moment, dar ce n-ai da şi tu să guşti puţin din fericirea lor? Nu eşti cumva şi puţin invidios? Sunt oameni plini de speranţe, vise şi aspiraţii, oameni care văd şi în cele mai dispreţuite lucruri un gram de frumuseţe. Pentru ei cerul cântă, stelele vorbesc, vântul îi mângâie, totul pentru că au descoperit ce e dragostea, poate chiar iubirea. Cum ar fi lumea dacă am învăţa să criticăm mai puţin şi să iubim mai mult, să iubim fiecare zi care ne-a fost oferită, să iubim cele şase ore petrecute la şcoală, facultate, loc de muncă, să iubim chiar şi pe acei oameni care nu ne iubesc, pentru că iubirea e şi ea molipsitoare, la rândul ei? Păcat că ne molipsim mai repede de lucrurile rele decât de cele bune…

Sunt oameni care se luptă cu disperare să supravieţuiască de pe-o lună pe alta, oameni amărâţi, care îşi duc crucea zi de zi, fiecare zi fiind o nouă aventură. Sunt alţii care, având prea mult, îşi bat joc de tot ce e în jur şi nu înţeleg o boabă din ceea ce înseamnă viaţa. Sunt oameni care râd aproape 24 din 24 şi oameni de pe chipurile cărora nu smulgi nici măcar un zâmbet…

Sunt oameni, oameni de toate felurile, unii ne plac, pe alţii ne-am dori să-i împuşcăm dacă am putea. Lista cu „sunt oameni” ar putea fi continuată la nesfârşit, pentru că nu există nici măcar doi care să fie identici. Şi printre atâtea caractere şi atâtea derivări ale rasei umane cum îţi poţi da seama că eşti un om normal? Poate pare puţin ciudat ceea ce am spus, dar dacă astăzi normalitatea înseamnă să-ţi vezi copiii sau familia doar în week-end, iar tu ai fost altfel obişnuit, nu te face asta un ciudat? Dacă a fi normal înseamnă a fi egoist, obosit şi stresat şi tu nu îţi doreşti asta, nu înseamnă că principiile tale nu sunt tocmai corecte? Sau mai mult, dacă te dezgustă ideea de a respecta concepţiile oricui, chiar dacă unele afirmă că animalele de companie pot fi nişte copii de crescut excelenţi, dacă nu eşti de acord cu aceste idei, nu înseamnă că eşti un om discriminant? Şi totuşi, sunt oameni, unii prea nebuni, alţi prea sănătoşi şi printre toţi aceşti oameni trebuie să te lupţi să găseşti calea spre adevăr, iar asta nu va fi o treabă uşoară!