Fereastra se aburește. Stau și privesc aiurită ce se întâmplă pe strada asta ciudată. Multă lume, asfalt imaginar, frig. Nu știu să detaliez. Uită-te și tu pe fereastra ta, poate vei vedea același lucru. E urâtă strada asta, dar îmi place. Îmi place pentru că pot să o fac să dispară. Respirația mea caldă complotează cu geamul rece și îmi dau mie această superputere. Nu se mai vede nimic, nici măcar lumina felinarului. Aș vrea să fie aprinsă mereu. De ce? Nu știu, dar mă face să mă gândesc la povești.

Îmi lipesc degetele de fereastra, le mișc dezordonat și le retrag înghețate sub puloverul pufos. Strada apare din nou, și bineînțeles și lumina. De ce strada asta? Încep să mă gândesc la coincidențe. Oare chiar înseamnă ceva? Eu sunt genul de persoană care dă prea multă importanță. Mă implic prea mult. Mi se pare că totul înseamnă ceva și îmi place să cred în coincidențe. Am auzit într-o zi o definiție a lor și aștept să se adeverească. Coincidențele dau speranță. Ne fac să ne simțim piese dintr-un puzzle, ceea ce înseamnă că fără fiecare dintre noi,ceva ar fi incomplet.

Poate ar fi mai bine să ne încredem în banalul șablon „nimic nu e întâmplător”. Chiar dacă uneori este enervant să auzim drept încurajare „totul are un motiv” și suntem contrariați, doritori să aflăm măcar câteva dintre aceste motive cred că suntem conștienți că poate ceea ce ne doream cu câteva zile înainte, acum ni se pare absurd. Suntem conștienți că dacă ceva nu se întâmplă așa cum vrem noi, decizia a fost luată de Cineva mai înțelept. Suntem doritori de rezultate imediate. Vrem să fie totul acum și aici, dar totuși durază 13 ore să construiești o Toyota și 6 luni pentru un Rolls-Royce. Așa că deși trăim în secolul vitezei, răbdarea ar trebui menținută. Am rămas tot aici, lângă aceeași fereastră, pe strada ciudată. Uite, asta era definiția: „Coincidențele sunt modul lui Dumnezeu de a rămâne anonim”. Se va adeveri, curând.

LEONTINA GRIGORESCU este elevă în clasa a XI-a, la Colegiul Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște…