Vorbeam zilele trecute la ora de istorie despre comunism. Am analizat aproape toate aspectele regimului, trăgând concluzii pro și contra, accentuând, bineȋnţeles adevărul. Ceea ce a rămas viu imediat după terminarea celor 50 de minute de incursiune ȋn trecut au fost supusele unei personalităţi istorice, la puţin timp după ce regimul s-a prăbușit, respectiv că României ȋi va lua mai bine de 20 de ani pentru a reuși tranzitarea la democraţie. De ce oare atunci toată lumea l-a blamat? De ce părea atât de imposibil? Poate era de vină spiritul revoluţionar, entuziasmul schimbării, dorinţa exacerbată de a te opune ideii conform căreia „nici acum nu va fi mai bine”.

Dar se pare că spusele acelea s-au adeverit. Au trecut mai bine de 20 de ani de la revoluţie și unde ne aflăm? Ȋntr-o dimensiune inexactă, bombardată de lucruri pe care nimeni nu le-ar fi putut premedita, lucruri pe care dacă le-am fi povestit unui om ȋn anii ’80, probabil ne-ar fi considerat ciudaţi, negativiști. Trăim ȋntr-o Românie aproape democratică, am reușit să ne ȋndreptăm atenţia spre lucruri cu adevărat importante, ȋnsă mai sunt o mulţime de aspecte ce necesită adaptare. Unele chestiuni nu au fost ȋnţelese așa cum trebuia, spre exemplu dreptul la vot, pe care oricum am uitat că trebuie să ni-l asumăm, fiind și o obligaţie, nu doar un moft. De asemenea, e adevărat că nu mai avem nevoie de „relaţii” ca să putem cumpăra ce ne dorim, dar cu ce ne ajută asta dacă nu sunt și bani? E bine că avem opţiuni, dar de ce nu și destule modalităţi de a le ȋmplini? Cu ce ne ajută falsa imagine a democraţiei ȋntr-un stat dominat de corupţie și de indivizi care conduc după tiparul unor șefi și nu al unor lideri?

Unul dintre lucrurile pe care le-am conștientizat până la vârsta majoratului este că ȋntr-adevăr fiecare e pentru el, chiar dacă ȋn anumite circumstanţe se abordează spiritul de „turmă” (mă refer, evident, la fenomenul găleţilor, al pixurilor și altor obiecte din categoria „dacă ăluia i-a dat pentru un motiv, atunci vreau și eu”). Mai știu cu siguranţă că „viaţa nu e roz”, au avut grijă mulţi să ne dovedească asta. Dar de ce? A cui e responsabilitatea? Trăim non-stop ȋntr-o societate concentrată pe propriul câștig, pe propria fericire, iar scopul suprem de a anima griul ȋntr-o culoare mai vie anulează metodele prin care se obţine.

Am citit de curând un text care a explicat ceea ce trebuia să lămuresc și nu știam cum: „Lucrurile au fost create pentru a fi folosite. Oamenii au fost creaţi pentru a fi iubiţi. Motivul pentru care lumea e un haos se datorează faptului că lucrurile sunt iubite, iar oamenii sunt folosiţi.” Ceva e clar ȋn neregulă. Asta se observă peste tot. Stricteţea e la ea acasă atunci când vorbim despre copiatul la bacalaureat sau la o simplă simulare, dar nu-i niciun impediment o lucrare de licenţă sau de dizertaţie plagiată când trebuie să fie numit ȋn funcţie publică un individ care este fiului vreunui magnat sau alt gen de „contribuitor” al conducerii, că doar ȋncă se mai practică nepotismul medieval. Același lucru se ȋntâmplă și cu punerea ȋn aplicare a regulilor. La capitolul ăsta stăm cum se poate mai bine: avem legi pentru absolut toate domeniile, iar fiecare politician care mai trece pe la conducere vine cu o nouă idee, desigur, după părerea lui, genială și extrem de utilă. Poate că ȋntr-o anumită măsură, aceștia au dreptate, asta dacă ceea ce gândesc și mai apoi devine palpabil s-ar respecta. Mai nou, a apărut legea contra fumatului ȋn spaţiile publice. Ȋn sfârșit, ceva bun! Asta inițial, ȋnsă la doar câteva zile de la promulgarea legii, s-au găsit metode de a trișa, logic. Vechile fumoare au lăsat locul băilor, mai puţin confortabile, dar totuși acceptate de toate categoriile sociale, printre care așteptaţii elevi, dar și profesori, spre surprinderea unora. Exemplele pot continua. Cu siguranţă, fiecare dintre noi poate da cel puţin un argument pentru a confirma că momentan locuim, ne desfășurăm activităţile ȋntr-o ţară inexactă din punct de vedere al concordanţei dintre regimul politic, legislaţie, lege fundamentală și acţiuni. Așadar, sper ca această perioadă de acomodare la standardele așteptate de toţi să nu mai dureze mult, iar toate sacrificiile făcute de către participanţii la revoluţia din 1989 să ȋnceteze a mai fi considerate ȋn van de către unii, iar roadele lor să fie mult mai notabile decât până acum. Sper că ne ȋndreptăm spre traiectoria corectă, spre un viitor sigur, stabil, frumos! Contribuiţi și voi la realizarea lui!

LEONTINA  GRIGORESCU este elevă în clasa a XII-a  (E), la „Carabella” târgovișteană…