E decembrie deja. Niciodată până acum nu am simți așa de puternic „că timpul zboară”. Oare îi e bine? După ce trece prin existența fiecărui om unde se duce? Unde îl poartă aripile atât de grăbite? Poate ajunge în același loc cu diminețile luminoase și cu visele frumoase din miezul nopților. Trec toate… E o lume a clepsidrelor. Imediat ce închei ceva, nisipul începe să se scurgă în defavoarea ta. Alergi, faci slalom printre obstacolele banale și treci mai departe. Însă, cele ce nu pot fi ocolite sunt urmele alertei în care trăim. Urme ce mult prea des se transform în cicatrici vizibile.

Nemilosul Timp mutilează planuri, dă peste cap obiective ce palpită de speranțe. Cunoști senzația imediată alergării? Atunci când pur și simplu simți că inima ți-a fost smulsă din cutia toracică și lăsată la întâmplare în gât, iar plămânii nu mai fac față nevoii tale de oxigen? Ei bine, pentru mine toată această chinuitoare simțire este asemenea cursei pentru timp. Nu-i așa că ai impresia că ai absentat? Că nu poți să motivezi, să oferi demonstrații pentru a arăta cum a ars fitilul lui 2015? Oare este în avantajul nostru să mai numerotăm anii, să punem etichete zilelor?

Azi este ultima miercuri 9 a anului. Peste un minut acum va fi atunci. Și se termină din nou și începe din nou. Mor și se nasc. Cele vechi lasă locul celor noi. Viitorul se micșorează, trecutul adună sedimentele și are grijă să se transforme treptat într-un uragan. Se termină anul infinitului. Pregătim încă o dată terenul urărilor și gândurilor pozitive, pline de curaj. Sărbătorim din nou, petrecem din nou, spălăm iar semnificațiile veridice și ne lăsăm prinși de comercial. Vom fi iarăși buni și caritabili doar pentru câteva săptămâni.

La sfârșitul lunii ianuarie lumea va reveni la normal, la superficial. De ce se întâmplă așa întotdeauna? Oare pentru că dăm uitării a nu știu câta oară la rând faptul că Mântuitorul se naște și se răstignește pentru noi în fiecare zi, iar noi alegem să revenim la căință și credință doar atunci când trebuie să vină și Moș Crăciun? E din nou vorba despre timp, timp care contorsionează mentalități și adevăr.

Acum e momentul fericirii, al întoarcerii acasă, al iertării și al curajului de a ne întoarce la noi. E momentul timpului imortalizat în sunete de clopoței și în glasuri de copii. Măcar cum să dăm timp timpului! Haideți să îi deschidem porțile spre necunoscut prin fericire! Ai grijă cum închei anul, eu doar sper că o vom face cu toții în acordurile veseliei și ale speranței. Haideți să urăm acestor sfinte sărbători oameni fericiți!

La mulți ani luminați!

LEONTINA  GRIGORESCU este elevă în clasa a XII-a  (E), la „Carabella” târgovișteană…