Mai 1988 – Poemul care mi-a salvat viața…
Am evocat de curând un lung poem, scris în mai 1988, Urlu. Despărțirea de lume. Un testament, despre care spuneam că mi-a salvat viața. Sau măcar integritatea mintală. Și așa este. De altfel, deși a circulat printre prieteni, cu greu l-am socotit un poem, în sensul literar al termenului, m-am privit mai degrabă ca pe un fel de document biografic, psihologic, in fel de exercițiu de autoterapie. În fapt, mereu am scris poeziile de mînă, acesta este singurul poem scris direct la mașină, ca și cum aș fi fost sub dicteu automat. L-am socotit așa și după ce l-am publicat prima oară, în 1990, mai întîi în revista Astra la inițiativa lui Vasile Gogea, căruia i-l trimisesem cînd l-am scris prin poștă, apoi în volumul Căutarea căutării, versiunea integrală a volumului meu de debut în poezie, care apăruse redus la o treime în 1989, la Cartea Românească, sub titlul Pharmakon. În timp, sub influența criticilor, am început să socotesc Urlu… și ca fiind un poem. Îl reiau aici pentru că mai mulți dintre cei care au privit interviul acordat lui Șerban Axinte și-au manifestat curiozitatea. În nu mai știu ce context îl publicasem și pe Facebook cînd mai bîntuiam pe acolo. Vestea bună ar fi că în această primăvară urmează să apară la editura Paralela 45, sub titlul Opera poetică. o integrală a poeziei mele de pînă acum, cu tot cu poemul Urlu… Fotografia este făcută, prin februarie-martie 1988, de excelentul fotograf de artă ieșean Dan Mititelu… Am ales-o pentru că pare așa, mai de lagăr socialist!
Urlu. Despărţirea de lume. Un testament
Fetei din pădure
Pentru că n-am putut urla cu lupii am tăcut –
cînd n-am mai putut să tac – acum – am început să urlu
de unul singur,
să urlu ca un lup hăituit, ca un lup singuratic,
ca un retras
în pustiu, ca un demon precar; am început să urlu şi nu mă
mai pot opri – nici un fel de disperare, nici o revoltă,
nici o speranţă, nici o chemare. Numai o mare, o nesfîrşită
neputinţă de a mai suporta. O, da !
Eu nu mai suport… Nu mai suport lumea, pe mine nu mă
pot suporta —
nu mă suport în întregime, nu mă suport pe fragmente,
nu mai suport celulele adunate în prelungi regimente, nu
mai suport
organele, nu mă suport pe sisteme, nu-mi mai suport
gîndurile
amestecate în paradigme şi episteme. Nu mai suport nici una
din celulele mele, nici un nerv, nimic din mine însumi,
pe care, acum, chiar acum, mă cînt. O, da, o, da! Cîntec
despre
mine însumi şi despre neputinţa de-a mai cînta. Nici un
răsărit,
nici un soare, nici o petală de floare, nici un fir plăpînd
de iarbă, nici un zîmbet ascuns în barbă, în care să mai pot
privi cu naivitate o reînviere, o renaştere, o regăsire…
O, da ! O, da ! O, da ! Nu mai suport lumea,
lumea,
lumea nu o mai pot suporta. Nu mai suport nimic din ce
trece
sub soare, nici noaptea albă cu lună, nici optimismul absurd
al lunii mai, al dimineţii, al reînceputului, nu mai suport
nici sentimentul repetat al kaput-ului. Totul se mişcă pe
aceeaşi
orbită, totul se învîrte în cerc, totul se repetă cu o hărnicie
mereu nesătulă. Da, totul. Ca o colonie de microbi luată iar
pe spatulă, ca o tăcere ce mereu nu-i destulă. Da, totul.
Vremea îşi ţese singură tortul, e o mare tăcere, e un
şuvoi strident şi isteric care-mi sparge timpanele, care-mi sfîşie
pielea,
care mă orbeşte, căruia-i spun să tacă şi care-mi vorbeşte.
Nu mai suport scîncetul copiilor în tramvaie
nu mai suport bătrînii aliniaţi în spatele casei
nu mai suport tinerii în blue jeans
nu mai suport femeile ce multiplică răul în lume
nu mai suport oglinzile, nu mai suport radioul, nu mai
suport
pe piele tricoul, nu mai suport bîlciul, nu mai suport
paiaţa ce bate aerul cu braţele, nu mai suport hiena
ce-mi sfîşie maţele, eu nu mai suport nimic.
Nu mă mai suport – celulă cu celulă, fibră cu fibră,
organ cu organ, sistem cu sistem, bucată cu bucată.
Aş împărţi într-un urlet fără sfîrşit fiinţa mea toată.
Eu urlu, eu urlu, eu urlu !
Eu urlu din tot corpul – ca un fluviu de limfă şi sînge,
de transpiraţie, de urină, de salivă, de lichid seminal,
să mă topesc cu totul, să mă împrăştii fără urmă, să mă
pierd
într-un urlet carnal. Să fie ca şi cum n-aş fi fost.
Va dispărea totul – gesturi şi vorbe, atingeri de post,
pagini scrise şi albe, imaginea mea pe retina bolnavă,
amintirea în sexul unei femei ce mult m-a iubit, în memoria
alteia ce nu mai puţin m-a dorit. Va dispărea totul,
chiar Totul.
Nu mai suport. Nu mai suport iubirea platonică, nici
desfrîul fără iubire nu-l mai suport, nu mai suport corpul
meu,
nici pe-al tău, neatinsul, nu mai suport corpul nostru.
Nu mai suport apa, aerul, pămîntul, nici focul. Nu mai
suport
munca, nu mai suport jocul. Nu mai suport anecdota, nu
vreau
să aud Tatăl Nostru. Nu mai suport legea, nici ura, nici
spaima, nici inima mea ce se sparge în patru, ce se rupe
în infinite fîşii şi explodează în mii şi mii de fărîme roşcate.
Ei, da ! Ei, da ! Ei, da ! Nu mai suport, nu mai pot suporta.
Eu pe tine nu te-am cunoscut cum scrie la Carte, eu pe tine
mult te-am iubit. Te-am iubit, am iubit lumea. Ei, da!
Occidentul şi Orientul sînt a’ Lumii două feţe…
Tu eşti alfa şi omega, începutul şi sfîrşitul,
tu eşti iubirea mea dintîi – cuprins fără prefeţe.
Dar – la dracu’ cu toate, la dracu’ cu mine, la dracu’
cu voi,
la dracu’ cu ei ! Să atîrne în lanţuri, să se scarpine,
să scîncească, să se gudure ca nişte căţei.
Iubirea – nu e pentru mine.
Libertatea – nu e pentru mine.
Dimineaţa – nu e pentru mine.
Viaţa – nu e pentru mine.
Dacă nici moartea nu va putea fi?
Dacă în faţa luminii, în loc să urc, voi vorbi?
Ei, da ! Nu mai suport lumea, nu mai suport lumea,
eu lumea nu o mai pot suporta. Nu mai suport poemul
acesta
ce vrea să facă totul din nou suportabil. La dracu’ cu el,
la dracu’ cu vracii alchimici, cu popii. Dracu’ să-i culeagă
pe toţi ca un vînător în lanul cu dropii.
O, lumea mereu în mişcare. Sau lumea imobilă şi fixă,
lumea ne cuprinde pe toţi – ne aliniază, ne scurtează, ne catapultează şi emasculează, peste noi alene dansează
şi-apoi, apoi ne botează. Cu apă, cu sînge, cu foc. Ne botează.
O, ideograma se-ntinde ca-ntr-un pustiu fără capăt,
se urcă la creier ca un şuvoi spermatic fără ieşire,
ca o pagodă chineză, ca o biserică văduvită de mire.
Intoxicaţie şi vocaţie, negri goi pe plantaţie, eu şi tu,
adică noi, într-o splendidă vale a plîngerii, în noroi.
O, tu, puroi al lumii care ţîşneşti prin ochi, o, tu, iluminare
fără sfîrşit, lasă-mă-n pace, lasă-mă-n pace –
pe mine mie redă-mă, pe mine morţii redă-mă,
cu moartea pre viaţă călcînd. Fără milă, peste mine călcînd.
Nu mai suport, nu mai suport, nu mai suport.
Urlu. Urlu. Urlu. Singur – eu urlu.
Iubirea pentru alţii.
Libertatea – pentru alţii.
Viaţa – pentru alţii.
Pentru mine, numai mila şi sila, numai corbul şi acvila,
numai şarpele, numai tăcerea, numai durerea, numai
moartea
ce-şi poartă delicat adierea. Ei, da! Ei, da! Ei, da!
Refuz lumea – nu o mai suport, nu o mai suport,
nu o mai pot suporta. Nu vreau în mine s-o port, nu sînt corabie
beată
ce trage alene în port, nu sînt viu, nu sînt nici mort.
Nu mai suport viii, nu mai suport morţii, nu mai suport
cadavrele
zîmbind în voia sorţii, nici fetele tinere ce-şi udă chiloţii,
nu mai suport toţii şi netoţii, nici catolicii
şi nici hughenoţii. La dracu’, la dracu’ cu mine, cu toţii.
Nu sînt trist, nu sînt fericit, nu sînt disperat, nu sînt încă
nici măcar răposat – nu sînt nimic, nu sînt nimeni, nu vreau
nimic, nu doresc să plutesc peste linii, nu vreau libertatea,
nu doresc transparenţa, nu vreau să aflu lumii esenţa,
lui Dumnezeu nu vreau să-i urlu în faţă absenţa. Nu vreau
excesul, nu doresc abstinenţa, n-am nimic împotriva babei
ce-şi repetă în noapte pasienţa. Eu, eu chiar nu vreau nimic,
nu vreau pe nimeni. Atît – separarea. Lumea aici —
dincolo eu.
Nu mai suport să vorbesc, nu suport să mă mişc, nu mai
suport
nici poemul acesta ce încearcă să facă totul din nou
suportabil,
nu vreau o soartă de zeu, nu vreau să fiu paşă, contabil,
nu vreau nimic, nimic nu suport, nici să fiu viu, nici să cad
mort.
N-am putut să urlu cu lupii şi am tăcut. N-am putut să
mai tac
şi-am început să urlu de unul singur. Aş fi dorit să urlăm
împreună, mai mulţi să fim într-un urlet fără sfîrşit.
Dar din teamă, din dispreţ, din milă, dintr-o mare, dintr-o
prea mare silă, am urlat fiecare, în blîndă disperare, am
urlat
fiecare în colţul său, în tăcere, pre limba sa, în lumea sa,
am urlat thalassa, thalassa, am urlat ca un şacal hăituit,
ca un lup singuratec, ca un flăcău tomnatec ca un gît
străpuns de cuţit, ca un meteor infinit, ca o bestie, ca un
lunatec!
Tensiunea scade, elanul se duce, cuvintele devin mereu
şi mereu
mai caduce. Ei, da! Ei, da! Ei, da! Despre ce nu se poate
vorbi se poate urla. Despre ce nu se poate urla trebuie să
se plîngă. Despre ce nu se poate plînge trebuie să se tacă.
Despre ce nu se poate tăcea trebuie să se vorbească. Şi-apoi
să se plîngă. Ei, da! Ei, da! Ei, da! în sfîrşit, într-o orbire
mută, într-o tăcere nătîngă, să se plîngă, în sfîrşit şi total,
infinit, să se plîngă. Pină la topirea pietrelor, pînă la
dispariţia lumii, pînă la schimbarea în noapte a lunii.
Răsărit şi apus. Şi spaţiul dintre. O durere atroce în vintre,
cadavre nemişcate în lumina difuză, cuvinte pribege,
tăceri vinovate, un plîns infinit fără rost, o întrebare cît
o zi de post. Un poet terminat. Un poem prost. Un om.
Un om
care încă mai este, care nu va mai fi. Care-a fost.
A fost ca şi cum n-ar fi fost.
(Simbătă, 14 Mai 1988, ora 17,40)
LIVIU ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…