de Ovidiu Ivancu

Citind textele legionare ale lui Mircea Eliade, publicate la Editura Dacia într-o carte deloc strălucit editată (Mircea Eliade, Textele „legionare” şi despre românism, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001), ai, adeseori, senzaţia, regretul chiar, că te afli în faţa unei minţi strălucite care ratează, uneori, întâlnirea cu evidenţa. Evidenţa că a pune problema, orice problemă, în termenii doctrinei legionare e o eroare gravă. Nu fac parte dintre aceia care cred că Mircea Eliade este legionar. Afirmaţia e mult prea categorică şi acoperă, nedrept, până şi acele texte în care Eliade reacţionează corect, bunăoară apărându-l pe Mihail Sebastian sau respingând ideea că specificul naţional ar trebui judecat în termenii purităţii rasei sau statului (la fascişti şi hitlerişti) ori a luptei de clasă (la comunişti). E la fel de adevărat că, aflându-te în faţa textelor, nici nu poţi spune: Eliade nu a scris articole legionare. Între cele două afirmaţii, însă, există o sumedenie de alte nuanţe. În definitiv, nu etichetele contează atât de mult în acest caz (ca şi în altele, căci intelectualitatea românească a vremii a cochetat serios cu ideologia legionară), cât nevoia de a înţelege cum de a fost posibil. Cum de a fost posibil ca personaje de o inteligenţă remarcabilă să se lase fascinate de toxica gândire a lui Nae Ionescu, un antidemocrat convins, un om pentru care calitatea de român e indisolubil legată de rasă.

sursa foto: http://www.eruditiononline.co.uk/article.php?id=1443

Marta Petru a publicat o carte rechizitoriu despre publicistica lui Mihail Sebastian la „Cuvântul”. Bietul Sebastian e, acolo, etichetat în fel şi chip, făcut, voalat sau explicit, antisemit, antidemocrat, legionar… Gesturi care pentru alţii (printre care şi Eliade) sunt expresia unei maxime toleranţe,  devin pentru cercetătoarea de la Cluj dovezi irefutabile asupra micimii caracterului lui Sebastian. O dovadă în plus, că schimbând perspectiva, aşezându-te, provincial şi încăpăţânat, pe o anumită poziţie, într-o anume firidă întunecată, poţi interpreta, cu destul succes, orice prin prisma unghiului îngust din care alegi să priveşti. Citind, mai apoi, din jurnalele publicate după 1989, citindu-l pe Lucian Boia, ai, din nou, în faţă, uluitorul peisaj în care personaje, intelectualiceşte respectabile, s-au lăsat contaminate de ideologia legionară. În ambele atitudini, cea a Martei Petreu, obsedată de a găsi semne ale legionarismului acolo unde numai domnia-sa le vede, şi cea a intelectualilor români din acea epocă, de a valoriza o ideologie criminală, legitimând-o în fel şi chip, se regăseşte acelaşi soi de orbire. Este clar că a fi inteligent şi cultivat, a aparţine, deci, categoriei atât de supralicitate a intelectualilor, nu te salvează de la a comite alegeri fundamental greşite, radicale, iraţionale.

Proiectate pe fundalul societăţii interbelice, o multitudine de intelectuali contemporani mă tem că ar fi avut aceleaşi opţiuni, pentru rasă şi autarhie în dauna toleranţei, democraţiei şi necesităţii drumului european al României. Cum vremurile s-au schimbat, însă, cum astăzi antisemitismul, naţionalismul, atitudinea anti-democratică sunt stigmate atât de puternice (şi pe bună dreptate), încât ele izolează, alegerile intelectualilor noştri sunt mai simple. Ei se rezumă la a fi antieuropeni în discursuri de catifea. În locul recomandărilor de a evolua de unii singur, defazaţi de tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, avem azi discursul în care ni se spune că România a devenit o colonie europeană, în locul recomandării de a exclude evreii din viaţa noastră publică, avem atitudini rasiste sau xenofobe faţă de… ţigani sau unguri. Poate şi pentru că, din păcate, evreii nemaifiind atât de numeroşi, după ceea ce li s-a întâmplat în timpul legionarilor şi, mai apoi, în timpul comunismului, nu se mai justifică în calitatea lor de ţintă.

Aşadar, nu s-ar cuveni să ne autoiluzionăm că societatea românească a secolului XXI este mai tolerantă şi mai înţeleaptă decât cea din prima jumătate a secolului trecut sau decât cea din perioada comunistă. Încă se mai tratează, la noi, principii precum political corectness sau democraţia drept un moft la care trebuie să aderăm căci, nu-i aşa, astea sunt timpurile în care trăim! Încă, în intimitatea propriilor lor locuinţe, profesori români şi diverşi alţi reprezentanţi ai elitei, îi înfierează pe străini, învinovăţindu-i, în exclusivitatea, pentru toate relele ce ni se întâmplă. Încă, Eminescu din articolele sale xenofobe, e citat cu religiozitate, transformat în instanţă supremă în problema românismului.

Veţi spune că aceasta e o simplă supoziţie, de vreme ce nimeni nu poate proba şi altfel decât empiric, prin experienţă personală, ce fac intelectualii noştri în propriile lor locuinţe, atunci când socializează cu diverşi colegi într-ale intelectualităţii. E şi nu e aşa… O idee ne putem oricând face privind la atitudinile lor publice. Dacă în locuri publice o asemenea exprimare este posibilă, atunci nu e greu de imaginat cam cu de câte ori se multiplică ea în spaţiul privat. Istoricul Dinu C. Giurescu îşi mărturiseşte cu mândrie convingerile naţionaliste şi antimaghiare de câte ori apare pe sticlă, Octavian Paler credea şi el că, prin Evul Mediu, noi apăram creştinătatea de turci în vreme ce europenii, simţindu-se apăraţi de bravii români, aveau timp să îşi înalţe catedralele pe care le-au transformat, mai apoi, în semn al superiorităţii lor culturale. Se acreditează şi astăzi teoria că, prin Mihai Viteazul, românii ar fi dezvoltat o idee naţională cu secole înainte ca ea să se facă simţită pe scena europeană. Mai mult, însă, faptul că în aproape orice talk show politic, în aproape orice jurnal de ştiri care durează mai mult de un sfert de ceas avem de a face fie cu o ştire, fie cu o opinie vădit antidemocrate, xenofobe sau naţionaliste e simptomul clar că, în mare, ne aflăm în aceeaşi zonă a opţiunilor interbelice, numai că acum contextul este altul. Un Lovinescu, cu ideile sale pro-europene, cu teoria sincronismului, ar fi şi astăzi, la fel cum a fost atunci, la fel de marginal şi marginalizat.

În manualele noastre şcolare de literatură şi istorie (or fi şi altele, dar despre acestea pot vorbi în cunoştinţă de cauză), prezenţa celor două mitologii mistificatoare (paşoptismul şi comunismul) este încă puternică. Or, de la manuale porneşte totul. Ele sunt, deopotrivă, oglinda gândirii contemporane, dar şi proiecţia a ceea ce va gândi generaţia viitoare, educată sub influenţa lor. Mulţi dintre românii contemporani, intraţi în lumea capitalismului, rămân pentru tot restul vieţii lor convinşi că ceea ce se află între coperţile manualelor pe care le-au studiat pe băncile şcolilor e unicul, indiscutabilul adevăr. Ei nu mai au timp să îl citească pe Lucian Boia, nu mai petrec ore în biblioteci sau librării, punându-şi întrebări asupra certitudinilor pe care le au din vremea şcolii. Nu sunt de blamat pentru asta. Responsabilitatea ar trebui să aparţină făcătorilor de manuale şi transmiţătorilor de mesaje publice.

Eroii noştri (în accepţiune imagologică), cu câteva insulare excepţii, sunt aceiaşi din timpul comunismului, din interbelic sau din paşoptism. Ei sunt adulaţi public pentru aceleaşi calităţi. Excesele lor sunt fie trecute cu vederea (cazul lui Eminescu), fie hiperbolizate grotesc, cu lipsă de înţelegere şi contextualizare (ca în cazul cărţii Martei Petreu despre Mihail Sebastian). Toate acestea ne lasă pe toţi extrem de vulnerabili în faţa contextului istoriei. Dacă lumea europeană în care trăim astăzi se va prăbuşi sub greutatea naţionalismului, nu vom fi cu nimic mai pregătiţi decât am fost prin anii `30 ai secolului XX sau la momentul instaurării comunismului. Or, asta ar trebui să ne sperie…

OVIDIU IVANCU este profesor, între 2009 și 2013 a fost lector de Limba Română la New Delhi, în India…