Povestioară…

„Poc! pe-o parte, Poc! pe alta

Zdrob şi zdrub şi ludulub!”

Asta se auzea, repetat până la epuizarea nefericiţilor „trecători”, de sub nişte frunze mari, de culoarea mierii, într-o scurtă după-amiază, dintr-o scurtă zi de toamnă  neaşteptat de darnică în raze calde, ce te-ndemnau la moţăială. Deveniră contrariaţi foarte, nişte gândăcei mărunţi, pirpirii şi dungaţi cu dunguliţe roşii, optimiste, singurele care-i scoteau din tristul anonimat al gâzelor celor urâte. Căscând ochii mari a uimire, dădeau roată respectivei frunze, neîndrăznind a-i ridica măcar un colţ, căci cântecul-tunet părea a fi rodul unei voci puternice; ori, voce puternică, cine-ar fi putut avea? „Doar un animal maaaare şi puteeeernic!” îşi ziceau, de-bună-seamă…

Şi când… Hopa! Un vânticel iscat pe neaşteptate mişcă frunza cu pricina, dându-le  grozavă pricină de spaimă, neajutoratelor vieţuitoare care se ascunseră cu o mişcare haotică, unde putu fiecare… Unul singur întârzie, împiedicat de-o ghindă, care de altfel îl făcu să-şi piardă echilibrul şi să dea cu nasul în pământ… Încremeni, cu ochii bulbucaţi şi se încurcă teribil la întrebarea simplă pusă de „monstrul” de sub frunză:

– Eşti cum prieten cu molidul?

Bâigui fără-nţeles, căci buzele, limba, dinţii nu-l ascultau:

-Îh… ei… eu… Nu! reuşi într-un final ce-i păru atât de departe…  Dezmeticindu-se câte puţin, începu să desluşească, în sfârşit chipul din faţa lui, învăluit la început într-o ceaţă lăptoasă-rodul ochilor căscaţi exagerat.

– Atunci, ce cauţi aici? Trăgeai cu urechea…

-A, nuuu! Eeeuu…

– Măcar, spune-mi! Îl ştii?

-A, nuuu! Eu… Ce?

– Cum ce? Versul. Versul magic. Acela care deschide portiţa din copac…

Văzând cum interlocutorul său, pierdut, îşi învârtea ochii în cap într-o spirală tot mai vioaie, diafana creatură cu trăsături sculptate-n fildeş şi veşmintele sclipindu-i în văpăi-mănunchi de nestemate, îl lămuri… Mai marele bătrânilor codri o luase sub ocrotirea sa, când soarta neamului zânelor pitice ale firavelor pete de culoare de prin iarba săracă fu trist pecetluit de dorinţa de mărire a unora dintre ele. Sătule de-un rol atât de neînsemnat, mereu sub poalele şi bolţile semeţe ale uriaşilor ce le ocroteau, hotărâră că merită cel puţin un destin la fel de glorios.

Ei bine, asta nu avea cum să fie pe placul Adunării Străjerilor. Stejarii cei mai falnici, ce priveau departe în zare şi-i avertizau de-ndată pe toţi, de fiecare dată când se întrezărea vreo furtună, fie ea cât de mică (nemaivorbind de marile vânturi, de straşnicele ploi, ori de cumplitele ninsori!), se întristară la auzul zvonului acesta. Drept urmare, la primul fior al unei toamne venită pe neaşteptate, acoperiră casele colorate ale zânelor, cu frunze îngălbenite şi ramuri uscate.

Aşa mare fu dezastrul, că doar puţine reuşiseră să scape şi doar drumul pribegiei le salvase. Pe ea, copilă încă, speriată şi uitată în urmă în graba plecării, o ridicase uşor, către uitătura aspră şi blajină deopotrivă, pe-o ramură delicată şi mlădioasă, un molid singuratic, mai de la margine, care se înduioşase la auzul scâncetului pierdut…  Dezmierdând-o cu acele-i pufoase, molidul o adormea adesea într-un culcuş bine ascuns, a cărui intrare secretă se închidea o dată cu primul sol trimis de toamnă: prima frunză a vecinului său – un stejar tinerel -, ce i se aşeza cuminte şi cu speranţa pierdută, lângă trunchi.

„E momentul! Trebuie să intru şi nu-mi mai amintesc!” continuă micuţa zână ce-şi abandonase casele-flori, luând cu ea culori proaspete şi fermecate, numai bune de înfrumuseţat luminişul, la primăvară! „N-am văzut că s-a făcut târziu…” zise cu glas stins şi ochi umeziţi de deznădejdea ce-o cuprinsese.

Revenindu-şi pe deplin din grozava sperietură, emoţionat de povestea fetei şi dornic ca ei să  fie cei care duc mai departe povestea culorilor din pădure, gândăcelul se hotărî pe dată şi chemându-şi fraţii, luă la „picior” trunchiul, în lung şi-n lat, doar-doar se va ivi un indiciu cât de neînsemnat. Atât l-au gâdilat pe sărmanul molid singuratic încât, căscând larg o deschizătură în trunchiul său strănută puternic şi-i aruncă pe bieţii gândăcei ce căzură, care-ncotro… De-acolo de jos, se bucurară însă nespus, văzând-o pe zâna cea pitică la adăpost. Ei bine, de aceea roşul dungilor ce înveselesc apariţia lor în primăvară este darul pe care aceasta îl face mereu, micuţilor salvatori. Din toate, ea pune deoparte roşu, aşteptând ca ei să vină la… salonul de înfrumuseţare.

MARIANA OPREA STATE este absolventă de istorie și filosofie, consilier la Serviciul Județean Dâmbovița al Arhivelor Naționale și vecină cu serele de flori ale Târgoviștei…