Privind fascinat minunea plină de culoare din faţa ochilor, nu putu să-şi oprească expresia de nemăsurată mirare, care-l împinse la un gest necugetat, ale cărui urmări nu le putea bănui în acele momente:

„Sunt aşa multe!! Nu se va supăra nimeni dacă-mi umplu de puţină culoare pumnii, palmele măcar…De fapt mă îndoiesc de-a dreptul, că va fi cineva care să observe!”.

Sclipirile de cristal îl îndemnau însă la a nu se mai putea opri…Îşi umplu buzunarele, fesul lung şi caraghios, apoi luă în pumni mult peste cât putea duce, astfel că părea un amalgam de culoare, privit în lumina pătrunzătoare a astrului zilei.

Spectrală apariţie risipea strălucire la fiecare pas, îmbărbătându-se oarecum în sinea lui, pentru că înţelegea tot mai clar cât de greu îi va fi să treacă de gărzi, prin Poarta Înnourată, înapoi, în lumea sa.

Îl înhăţară de braţele-i firave două apariţii fantomatice, doi uriaşi cu chip incert, căci o lumină albă pătrunzătoare lăsa mai degrabă să le fie ghicite trăsăturile:

” Ei, hai că nu sunt chiar de speriat!” îşi zise în gând, realizând că îşi începuse deja exerciţiul pentru pledoaria nu tocmai adevărată, pe care spera să aibă prilejul s-o susţină în apărarea sa…”Par nişte băieţi de treabă şi sper că au un stăpân pe măsură!”

Cei doi se apropiară cu paşi uriaşi ca şi ei, de minunea diafan împodobită în culoare şi dintr-o dată, pe când „făptaşul” privi din nou cu neţărmurită fascinaţie spre locul „mârşavei încercări”(cum îi fu dat să audă repetându-se cadenţat, pe tot parcursul încercării sale de a se explica) înţelese răul făcut:

„Cum??? Cum şi când s-a întâmplat asta? E vreo farsă de-a insignifianţilor??? Să mă fi băgat ei în asta, oare??…”

Motivul uimirii sale era lesne de înţeles şi imposibil de trecut cu vederea: lumina colorată şi frumos arcuită ce brăzda cerul dintr-o parte în alta dispăruse în multe locuri, ca şi ştearsă cu un burete imaginar, de o mână răzvrătită. Locurile erau umplute cu o alta, transparentă, fără viaţă parcă, precum aceea din care doar insignifianţii erau plăsmuiţi.

Mut de spaimă îşi uită toate cuvintele aduse cu el şi, când fu lăsat cu tălpile sprijinite   pe-un ghem de nori, primul gând fu să lase jos, la picioare, toată frumuseţea cu care crezuse că poate pleca, pentru a o duce mai aproape de lumea lui.

Scutură hainele, scutură palmele, ultimele fire pe care le mai văzu rătăcite pe vârful încălţărilor caraghios de scorojite. Inutil. I se părea că sclipeşte de culoare, cu atât mai evident cu cât privea mulţimea dezaprobatoare din jurul său.

„Insignifianţii!!!”. Urând pe oricine încerca să aibă ceea ce nu puteau avea, ei erau nenorocoşii care nu prindeau la timp, porţia miraculoasă din apa norilor. Forme halucinante de lumină transparentă, aşteptându-şi într-o continuă suferinţă, dreptul la a deveni mirabilă culoare…

Judecata a fost scurtă, iar judecătorul nu-şi arătă chipul. Doar vocea-tunet care lăsă în totalitate, mult-prea-îndreptăţitei lumini albe, spectrului compus din masa insignifianţilor, să hotărască soarta nefericitului intrus.

„Lumină, niciodată pentru el! Culorile rămase, să-i fie lăsate spre aducere-aminte a grozăviei faptei sale! Doar noapte pentru totdeauna!” auzi în vreme ce se prăvălea cu repeziciune în lumea lui, de fapt, sub lumea lui, prin coridoarele subterane unde avea să-şi trăiască restul zilelor.

Doar nopţile cu lună plină le aştepta cu nerăbdare, căci atunci, ici-colo pe blăniţa întunecată, mai scânteiau vagi urme de frumos care îi aminteau de curajul de a fi vrut să ducă acasă, odată, fărâme de CURCUBEU….

MARIANA OPREA STATE este absolventă de istorie și filosofie, consilier la Serviciul Județean Dâmbovița al Arhivelor Naționale și vecină cu serele de flori ale Târgoviștei…