Am zis că nu o să iau de la alții ca să pun la mine, că acest mine este al meu, pur și deloc influențat. Mă uit la oameni, la viețile lor și câteodată le vreau ale mele, apoi realizez că stilul lor nu este compatibil cu ceea ce vreau eu și nu o să fiu așa pentru că nu mă reprezintă. Eu sunt eu, unic, cu gândurile, hainele, corpul și tipologia mea. Nimeni nu e ca mine și eu nu sunt ca nimeni. E minunat.

Alerg, sper, trăiesc și vreau să “mișc” ceva în stilul meu. Viața asta e cumva… și până ne obișnuim cu toate nuanțele ei ne maturizăm și obosim. Suntem justițiari, credem cu tărie în dreptatea absolută și în principiile noastre. Pe urmă fugim de lucrurile care ne pot aduce mai aproape de adevărul nostru, pentru că de cele mai multe ori sunt imposibil de realizat și iar ne numim răi, lacomi, fraieri și așa mai departe.

De ce tindem să realizăm anumite lucruri dacă știm de la bun început că nu o să ne aducă mai aproape de ceea ce visăm? Poate că suntem atrași de senzațiile de dinaintea sfârșitului nasol, poate că suntem curioși și foarte ușor de ademenit. De ce nu putem lăsa lucrurile să meargă în stilul lor natural, simplu? De ce ne complicăm adesea și căutăm toate, dar absolute toate răspunsurile? Pentru că avem în firea noastră porneala aia sălbatică de a schimba tot ce e natural și ușor de perceput, vrem forme complexe și enigmatice. Uneori e bine pentru că asta aduce bunătatea în evoluția noastră, alteori ceea ce e mult strică la fel de mult și nu realizăm pe moment.

La un moment dat în viață apar schimbările. Poate de la toate discuțiile și gândurile mestecate atâtea zile și nopți. Apar idei noi și parcă începem ușor,ușor să ne redefinim. Privim imediat inapoi și suntem surprinși. Oau! Așa eram? Așa am făcut? Și ne enervăm și retrăim toate mizeriile, ne aminmtim durerile și aruncăm cu insulte în stânga și în dreapta.

Întotdeauna se găsește ceva, întotdeauna cădem în capcană… dacă eram așa, dacă nu făceam aia și aia… și rămânem legați strâns de persoanele și situațiile demult apuse.

Sau cel mai bine acceptăm ideea că atunci am reacționat așa cum se cuvine, într-o manieră cât se poate de personală, că am învățat mai departe din greșeli, că timpul fuge și n-avem cum să-l oprim și că toate cele trăite au fost atunci și acolo pentru a ne construi pe noi cei de azi.

Am simțit să subliniez aceste gânduri ca totul să capete sens, să notez faptul că deși greșim învățăm cu ocazia asta mult mai mult. E bine să știi momentul care a dat startul schimbării, când ai început să te descoperi și asta nu în funcție de ceilalți. Schimbările au rădăcini puternice în interior și influențează mai departe exteriorul. Am învățat că viețile altora, care mi se par mai frumoase, nu mi s-ar potrivi în totalitate. În final, am decis să mă las purtat de mine și să trăiesc liniștit tot ceea ce mă ajută mai departe în evoluția mea.

MARIUS ALEXANDRU DINCĂ este student, absolvent de Carabellă târgovișteană și scepticul nostru de serviciu…