Când eram mic visam că pe la 20 de ani o să dețin destul de multe lucruri și o să pășesc plin de grație prin lumea asta. Aveam senzația că o să ajung să trăiesc viața aceea din filmele de pe la TV, alea în care lumea discută și se amuză frumos pe la petreceri selecte și pleacă destul de des în vacanțe.

Dacă înainte eram legat de realizări ce țin de planul material: casă, mașină, călătorii grandioase și alte chestii, azi sunt legat de cu totul alte lucruri, cum ar fi să descopăr cine sunt și ce pot, de unde vin, cum mă construiesc mai departe și dacă mi-am aranjat cum trebuie partea sufletească, că poate vreau un start mult mai bun mai departe în viață.

Nu cred că a dispărut dorința de a avea ceva mai mult decât trebuie, dar au apărut alte lucruri, cu ar fi maturitatea. Mi-am dat seama că un bolid de lux nu mă făcea neapărat fericit, dar mă apără de calvarul și dezorganizarea din transportul în comun. Acum mai știu că iubirea e altfel, că oamenii sunt ceea ce simt eu, ce văd eu, oglinzi ale mele, că fiecare are traiectoria lui și nu e dreptul meu să-l întorc sau să-l judec.

Țelurile mele s-au transformat ușor-ușor în vise care mai de care și am realizat că am schimbat ideea de a eșua în ideea de a încerca ceva nou, de toate felurile, de a încerca și partea rea a vieții. Acum, la 19 ani, lumea nu are nuanțe stabilite prin nu știu ce legi cosmice. Sunt fie sus, fie jos, fie pe un drum sau pe lângă el. Parcă am venit în viața asta să învăț alte lucruri și să mă dezvăț de altele. Oricum, m-am încăpățânat să dovedesc că am spirit practic, antreprenorial sau că o să reușesc să ajung în nu știu ce top fictiv impus de societate, deși ajungeam mai mereu, fără să-mi dau seama, pe un alt drum și descopeream în final că uneori e ceva mai bun în legătură cu dezvoltarea mea.

Am zis o bună parte din viața de până acum că n-am nimic, că m-am ratat, că n-am făcut nimic spectaculos până acum. Nu e așa, am câte ceva, am încercat să-mi pun amprenta pe unde am fost. Dacă mă scuturi bine o să-mi cadă ceva lucruri de valoare, restul niște haine care nu merită atenția. În schimb, nu cad din mine emoțiile, momentele, iubirile, victoriile și zâmbetele. Nici alea rele pe care le-am trăit până acum. Rămân legate strâns de sufletul meu și nu se mișcă pentru că așa rămân eu.

În viață nu e numai despre scopuri este despre a înțelege ce se întâmplă cu tine, cine ești tu cu adevărat și de a îmbina lucrurile spirituale cu nevoile materiale, dar nu mai mult, nu din alte motive, nu din lăcomie, decât din strictul necesar.

De-a lungul timpului am construit imagini și scenarii legate de viitor. Îmi doream să reușesc de fiecare dată, stabileam țeluri înalte, dar le abandonam uneori pentru lucruri mici ce mă făceau fericit. Nu știu dacă e lipsă de putere, de judecată. Poate fac parte din generația asta rătăcită, poate nu am avut de fiecare dată persoane destul de bune care să mă ghideze, zic și eu… Oricum, am cam lăsat de ceva timp frica în spate și am fost mai implicat, am pus din ce în ce mai mult suflet și după o revizuire mi-am dat seama că am reușit, iar acum caut să mă perfecționez și să mă așez cuminte în societate.

Am strâns o mulțime de povești și am păstrat lângă mine o mulțime de suflete dragi. Poate pe unele le-am uitat și nu intenționat, poate din inerția de a lucra din ce în ce mai mult sau din cauza agitației din ultima vreme, dar nu e așa, îmi aduc aminte aroma lor în fiecare zi, la fiecare colț de stradă, dar nu ajung să o savurez de fiecare dată și asta e rău. Așa sunt eu, cu țelurile și dăruirea mea.

MARIUS ALEXANDRU DINCĂ este student, absolvent de „Carabella” și scepticul nostru de serviciu…