Am ieşit pe afară. Câteodată ies pur şi simplu să-mi pun ordine în gânduri, să privesc, să simt viaţa, să mă plimb liniştit, să râd cu alţii şi cu camaradul ăla foarte bun de la şoseaua ce străbate lin marginea sătucului ăsta în care mă retrag zi de zi.

Aş hoinări aşa zile şi nopţi, dar de fiecare dată m-aş întoarce acasă. Mi-e drag totuşi de camera aia caldă care mă aşteaptă, care poartă amprenta gândurilor mele şi din care, culmea, pot să văd absolut totul pe distanţe, metaforic vorbind, nemăsurabile.

Mi-aş savura tinereţea călătorind la pas de zi, la pas de amurg, alături de fătuca dragă pe care am încercat mereu s-o găsesc şi s-o fac să stea cât mai mult. Aş aduna prieteni şi i-aş pune la loc de cinste în colecţia minunată pe care am strâns-o până acum.

Aş deveni pilot de avion, cu cel mai frumos birou din lume şi aş călători din ce în ce mai mult.  I-aş ajuta pe ceilalţi, i-aş duce în locuri îndepărtate apoi să-mi mulţumească pentru că i-am adus mai aproape de locurile şi persoanele dragi. În fiecare zi de muncă să smulg o fotografie a ceea ce văd prin geamurile mici şi securizate şi să le adun pe toate în cameră, la bătrâneţe să-mi reiau cu drag amintirile şi să mor liniştit înconjurat de dragoste, cu nori şi atâtea apusuri în privire şi, culmea, cu putere prin corpul marcat de trecerea timpului.

Câteodată mintea mă poartă în timpi diferiţi şi locuri ideale mie. Vine timpul şi mă bate pe umăr, clipesc şi mă întorc imediat în poziţia de om normal şi-mi dau seama că unele gânduri par, poate, prea nebuneşti. Dar tot visez la ele, mie îmi plac lucrurile poleite cu nebunie. Dacă aş ţine cont o viaţă întreagă de câte ori clipesc, aş realiza că aproape jumătate de viaţă am trăit în beznă.

Până la urmă visele astea mă ajută să mă descopăr, să mă conturez aşa cum pot. Am învăţat să mă tratez cu respect şi dragoste, să mă valorific privindu-mă fix prin ochii mei şi indiferent de nemulţumirile altora. Am învăţat să găsesc curajul de a mă ridica cu onoare şi de a mai pune o cărămidă, aşezată solid, la personalitatea şi planurile mele nebuneşti. La bine şi la rău, mai tot timpul îmi repet că există cineva în universul ăsta care mă iubeşte nespus. Indiferent de momentele mai grele în care m-am aflat, a apărut ceva, la timpul potrivit şi m-a ajutat să merg încrezător mai departe.

Mai bate vântul câteodată şi aduce cu el liniştea frumoasă de iarnă. Atunci realizez goliciunea străzilor, faptul că eu merg liniştit acasă, dar nimeni nu mai e în jurul meu. Pentru câteva clipe am senzaţia că totul stă nemişcat, de parcă timpul nu mai e. Şi eu încă merg şi schiţez câteodată un zâmbet stupid şi glorios. Frumuseţe de clipe… vântul suflă din ce în ce mai tare, iar strada parcă se trezeşte de la atâţia paşi de-ai mei. Ajuns acasă, abia aştept să rezum ceea ce am făcut pe parcursul zilei şi în final să adorm pe melodiile bune ce mi se fredonează lin prin ureche, de parcă-s şoapte îmbibate cu dor.

MARIUS ALEXANDRU DINCĂ este proaspăt student, absolvent de Carabellă târgovișteană și scepticul nostru de serviciu…