E bine să înțelegem că și liniștea este muzică, că și muzica atonală tot muzică se numește, că un plan preparat și unul mecanic tot instrumente producătoare de sunet sunt. Și mai ales că muzica contemporană de inspirație simfonică merge dincolo de solfegiul obișnuit, operând cu sisteme proprii de notare. De la muzica materializată prin sunetele armonizate la muzica sunetelor stridente, mecanice, industriale, sau de la sunetele muzicii la sunetele naturii rar prezente în compozițiile muzicale, am înțeles că nu este decât un pas, că toate acțiunile artiștilor contemporani nu au apărut pe un teren vid, ruptura nu s-a produs odată cu futurismul ci ea s-a manifestat permanent de-a lungul istoriei prin crearea de instrumente muzicale, de la vâna de bou (coarda antică) până la coarda metalică din vremea Barocului și terminând cu coarda de plastic din zilele noastre.

Atunci când instrumentele inventate au fost sub nivelul muzicii (sunetele produse de ele fiind inutile pentru o anumită estetică), ele au fost pentru o perioadă lungă de timp date uitării (vezi orga de foc sau instrumentele lui Leonardo da Vinci), Alteori, evoluția muzicii a dus la perfecționarea unor instrumente (trecerea de la clavecin la pian, de la Bach, la Mozart și Beethoven).

Încercările moderne de structurare a muzicii își au sâmburele de pornire și de curiozitate în „diavolii fugilor de Bach și în glumele muzicale ale lui Mozart”, compoziții ce pot aminti de contemporanii Stockhausen și Xennakis. Întotdeauna copiii au fost inițiați în muzică prin joc, utilizând percuții simple: fluiere, tobe de tinichea și alte percuții. Acesta este drumul dinaintea muzicii, dinaintea instrumentului complex în care inocența și curiozitatea ludică își dau mâna pentru a deschide porțile Muzicii, Artei muzicale.

Există o dominantă întâlnită la toți creatorii de instrumente contemporani și aceea este: curiozitatea, inocența, curajul, inventivitatea, încercarea de a evada dintr-o lume muzicală saturată (fie ea simfonică sau ușoară) și de a deschide noi potențialități pentru creațiile viitoare. Tradiția muzicală, cultura par să nu intereseze pe acești creatori. Și totuși chiar și atunci când o neagă vehement se dovedește că aceștia sunt buni teoreticieni, instrumentiști, pedagogi. Ei lasă numai în urmă ceea ce au acumulat prin lectură și exercițiu, pentru a se reinventa pornind de la întrebarea simplă: de unde venim (percuția) și încotro ne îndreptăm? (cristalul-sunetul divin).

Chiar dacă se revendică din religie (orga de foc) sau din clasa muncitoare (vezi instrumentul uzină Mekimanipulki) ei reușesc împreună să deschidă o a treia cale (prima fiind muzica simfonică, a doua muzica de divertisment). Această a treia cale poate duce la perfecționarea unor instrumente prin care să se exprime o muzică nebănuită sau poate duce în niște înfundături al căror sens este dat de inutilitatea unor mașinării, de gestul pur artistic capabil să afirme identitatea inalterabilă a artistului creator ce se plasează deasupra lucrurilor știute, deasupra sentimentelor uzate și golite de sens, deasupra muzicilor virtuoase dar lipsite de conținut.

Inventatorii de instrumente al secolului XX și XXI sunt „copiii” avangardei, ea însăși devenită pagină de istorie, clasicizată, studiată, analizată, detestată, admirată etc.
Accelerarea încercărilor de construcție – reconstrucție a muzicii contemporane prin compozitori și inventatori de instrumente, este o expresie a stării alerte pe care o trăim în societatea contemporană, a neliniștii și nesiguranței care bântuie existența omului de astăzi, a omului grăbit și stresat, a omului Surd care nu mai poate fi provocat prin muzici metalice, urlate în boxe la mii de decibeli și nici de triluri de păsărele pentru care liniștea nu este decât o piatră de mormânt ce sugerează sfârșitul și apocalipsa.

Aici intervine artistul care schimbă funcționalitatea obiectelor diurne: magnetofoane, pick-up-uri, țevi, arcuri, roți, pentru a le transforma în jucării amuzante pentru a provoca trăirile pure ale copilului inocent.

Asistăm și la un soi de perversiune al artistului manipulator care încearcă să îndrepte auditorul-spectator într-o nouă direcție, rupându-l din rutina cotidiană și provocându-l la un nou joc fără miză materială ci mai degrabă una spirituală care ține de redescoperirea omului și de sensul pe care îl putem da artei astăzi într-o societate industrială, liberală, mercantilă și adesea inumană. În acest joc muzical intră și alți actori care acționează cu mijloace foarte apropiate de cele folosite de inventatorii de instrumente.

Inginerii japonezi au folosit o înaltă tehnologie atunci când au creat robotul muzical Asimo. Acest robot interacționează cu publicul și poate dezvolta o compoziție muzicală plecând de la ceea ce-i sugerează partenerul de joc, poate dirija la rândul lui o întreagă orchestră cum a făcut-o la Detroit, la pupitrul Filarmonicii. Robotul este simpatic pentru că se pliază pe dorințele și pe nivelul celui cu care este în dialog. El nu-și propune să avanseze creația muzicală, ci mai degrabă să o folosească ca pe o terapie pe coordonatele comunicării om-mașină. Alte cercetări făcute, de această dată în SUA (Georgia Tech și MIT) a dus la apariția robotului Shimon – un simulator muzical care permite recrearea unor stiluri precum Jazz și Pop.

Suntem adepții și victimele telefoniei mobile. Telefonul mobil a încetat demult să mai fie un mijloc de comunicare. El este interactiv, înlocuind o multitudine de mașinării electronice. El poate fi portativ pentru o creație muzicală, o cutie de ritmuri, jocuri video cu interfață muzicală, terminal bancar, calculator, dicționar etc. Dintre toate telefoanele ultimilor ani, iPhone-ul a produs o adevărată isterie penetrând mai ales masele de tineri, devenind o prelungire a brațelor și a mâinilor cu avantajele și pericolele aferente.

Nu dezvoltăm aceste aplicații, nu ne îngrijorăm ipocrit, ci vrem doar să amintim de existența iPhone-ului muzical, care s-a transformat într-o simplă cutie muzicală, pe care o vedem în concerte utilizată ca un element de susținere unic, bine individualizat în interiorul orchestrei. Chiar dacă nu putem vorbi despre performanțele și virtuozitățile acestui aparat ca despre un nou instrument muzical inventat (în sensul tradițional) și chiar dacă nu l-am văzut prezentat decât ca pe o simplă curiozitate, ca un flaut în Bolero-ul lui Ravel, aceasta nu înseamnă că pe viitor, el nu va fi utilizat la maximum de o minte creatoare. Pentru moment, tehnologia se află înaintea muzicii, așa cum muzica simfonică contemporană se află înaintea puterii de percepție și a sensibilității omului de azi, ea anunțând doar omul de viitor. Și dacă putem compune fără să cunoaștem notele, putem practica un instrument, folosind tastaturi, programe informatice și grafice sonore, putem cânta în aer la o chitară invizibilă atingând coarde de laser și fără a avea complexul unor cunoștințe muzicale, și dacă telefoanele noastre pot interacționa pornind de la gesturi, pot fi atașate la un instrument pentru a comunica cu alte instrumente într-o orchestră plasată în spațiul internetului într-un adevărat studio virtual, atunci dragii mei inventatori de instrumente îmi par niște mici prinți visători, niște primitivi de o sinceritate maximă, niște oameni simpli și autentici într-o lume în care mașinile, tehnologia, tind să ne exileze pe o boabă de piper, acolo unde uitând de inventatori vom învăța lucrurile simple de mult uitate.

(Textul este preluat din revista FORMA, nr.14/2014)

MIHAI CONSTANTIN RANIN este regizor, scenograf, manager cultural și crede că a face teatru e ca și când în loc să plantezi un copac, plantezi o pădure…