Umblă vorba printre “spiritualişti” că venirea fiecăruia în această lume se face după anumite reguli şi are un anumit scop, de unde şi discuţiile despre descoperirea menirii pe care o avem, a rostului nostru în viaţă. Nu ştiu ce dovezi concrete au cei ce susţin teoriile în cauză, dar sună bine şi dau de-o pâine unor oameni cum sunt aceia care stabilesc (nu m-am prins prin ce tehnici) cam ce fuserăm într-o viaţă anterioară. Acum vreo douăzeci de ani, sătulă să am încă din adolescenţă acelaşi vis de cel puţin două ori pe săptămână (eram bărbat, purtam haine aspre şi murdare, uneori împuşcam nişte oameni, alteori mă împuşcau ei, dar întotdeauna după ce treceam un pod într-un camion cu prelată, cum mai existau încă pe vremea copilăriei mele la garaj, la nea Gelu), am ajuns la o doamnă, ingineră de meserie, dar care studia tot felul de chestiuni legate de astrologie, mitologie, religie şi multe altele. După lungi discuţii, mi-a făcut astrograma, mi-a fixat numărul nu ştiu care şi, la vreo câteva săptămâni, mi-a spus că în viaţa anterioară am fost soldat în Primul Război Mondial, ceea ce putea explica visul chinuitor ca pe-o amintire păstrată în subconştient laolaltă cu un sentiment de culpă si cu o teamă fără margini.
C-o fi, că n-o fi, n-am mai avut niciodată de atunci visul, dar mă întreb ce-a fost în capul meu de-am ales să revin atât de curând (sau n-am ales eu?) în nişte vremuri cu care am prea puţine în comun şi la care mă adaptez cum pot şi cât pot. Poate că încă mă simt legată de alte timpuri, altfel nu-mi explic de ce mă fascinează tot ce ţine de perioada 1890-1950, de ce mi se pare că recunosc chipuri şi atitudini; poate că am fost, la un moment dat, un tânăr atent la ce poartă femeile din jur, la cum se fardează, se mişcă, se distrează, altfel cum să-mi explic goana mea după haine vintage sau retro şi după obiecte din târgurile de vechituri? Deschid şi azi sticlele cu un “desfăcăcios” din timpul războiului, moştenire de la străbunicul soţului meu, ascut cuţitele cu un obiect din aceeaşi perioadă şi sursă, am primit două lămpi cu petrol din vremuri imemorabile şi m-am necăjit rău când am spart sticla uneia, ba chiar am călcat cu un fier cu cărbuni (îl am încă) numai ca să văd dacă e bun (oho!). Mai deţin un cuţit cu mâner din corn de cerb, o maşină manuală de râşnit cafea, un baston cu un şarpe sculptat, o piuţă de zdrobit piperul care cântăreşte vreo trei kile, un telefon de campanie cu manivelă şi, piesa de rezistenţă, serviciul de masă de la căsătoria bunicii, complet şi cu desenele neşterse.
Aşa se face că o pagină de pe fb. numită Beside The Vintage Seaside mi-a prilejuit o călătorie minunată în vremuri dragi mie. Cele mai vechi poze datează din 1890; una prezintă patru marinari care se întorc pe navă după o permisie pe uscat şi ei par minusculi, căci imaginea este dominată de silueta navei învăluite în ceaţă, de piatra cubică a caldarâmului şi de căruţa cum astăzi nu mai există, dar pe care eu o ştiu perfect, pentru că nea Badiu din colţul străzii avea una la fel, o platformă dreptunghiulară de lemn pe roţi, pe care noi, copiii, ne suiam în fiecare seară pentru o plimbare de-o sută de metri, dintr-un colţ în celălalt al străzii pavate cu piatră cubică. Era prin 1974-75… O altă poză surprinde o petrecere pe plajă, în America, când oamenii obişnuiau să-şi pună alge în păr, iar ideea de costum de baie ar fi dat frisoane doamnelor şi plăcuţi fiori domnilor. Se pare că respectivul obiect vestimentar s-a impus cam greu, căci o fotografie din 1900 prezintă o familie de francezi la plajă (vorba vine), complet îmbrăcaţi; tânăra poartă o rochie închisă până-n gât, şal, pălărie peste un coc cam înalt şi umbreluţă de soare, iar părinţii stau pe un fel de tron acoperit cu-n baldachin. Niciunul nu pare să sufere de cald, de unde rezultă că nici verile nu mai sunt azi ce erau cândva. Americanii renunţă cel mai repede la haine, pielea bronzată devenind o modă; e drept că a trecut ceva apă pe Mississippi până s-a ajuns de la costumele întregi unisex la sutienele cu adeziv (foarte riscante, aş zice, nu pricep ce adeziv foloseau fabricile, că nu există nicio bucăţică de material în afara unor “rotocoale” peste sâni) sau, mai târziu, la cele pin-up, însoţite de nişte chiloţi de baie până-n gât.
Aşa… Am recitit paragraful anterior şi mă gândesc c-aş putea ţine rubrica de modă a gazetei. Ştiu că nu există o astfel de rubrică, doar ziceam şi eu aşa, de chestie. Oricum, fotografiile sunt minunate, chiar şi cele din timpul războiului, iar dintre acestea din urmă două îmi plac în mod deosebit: cea care surprinde plecarea soldaţilor englezi pe front (băieţii sunt pe culoarul trenului şi îşi ridică iubitele de subţiori, pe geam, pentru a le săruta), iar cea de-a doua prezintă mai multe femei ce lucrează într-o fabrică de conserve (de roşii) din America, toate îmbrăcate în rochii de stradă, cu ceas la mână si mărgele asortate. Se pare că nici măcar un război, cât de mondial ar fi el, nu le face pe femei să renunţe la feminitatea lor sau poate că este doar încercarea disperată de a păstra un aer de normalitate într-o lume sfâşiată de dureri individuale şi colective. Inventivitatea feminină este fără limite, dovadă că, în lipsa ţesăturilor, pânzelor, materialelor (toate trimise pe front), fetele astea împărţeau o paraşută de mătase şi îşi coseau nişte minuni de rochii pentru o petrecere de sâmbătă seara.
Fără îndoială că perioada dintre 1920 şi 1950 este influenţată ca modă, gusturi şi atitudini de Hollywood; în anii ’20, femeile au aerul lui Catherine Zeta Jones în “Chicago”: pălăriuţe rotunde cu voaletă, mantouri cu guler amplu din blană, rochii cu talia lăsată, şiraguri lungi de perle. Unele pozează precum Gloria Swanson, de la care iau moda ochilor puternic rimelaţi şi a rujului aprins, aplicat pe buze în formă de inimioară. Altele o preferă pe Clara Bow, cu aerul ei dramatic, gânditor, cu ochi mari, de căprioară hăituită, aşa cum apărea în filmele mute ale perioadei şi cum cred că nu era neapărat şi-n realitate, din moment ce, într-o poză din 1927, ea apare cu un grup de amice fashioniste, toate vesele, îmbrăcate în ecosezuri vibrante şi în mod cert nehăituite de nimeni. Imaginea conta la fel de mult ca şi acum, dar la unele persoane ea se confundă cu fiinţa însăşi, aşa cum stau lucrurile cu Greta Garbo, pe care tinerele perioadei nu reuşesc s-o copieze decât în mică măsură, căci “Sfinxul” rămâne mereu departe, într-un aer de mister care o va însoţi toată viaţa. Am revăzut, ca omul în concediu, “Anna Karenina” şi tot nu m-am lămurit dacă-mi place mai mult personajul făcut de Garbo sau cel al Tatianei Samoilovna; ecranizările moderne mă lasă niţel rece, aşa cum se întâmplă şi cu cele după “Mândrie şi prejudecată”, căci pentru mine Darcy va fi mereu Sir Lawrence Oliver, aşa cum tot el va rămâne imaginea neştearsă a lui Heathcliff.
Perioada de aur a Hollywood-ului aduce alte mode, alte chipuri. Sunt multe de spus, cred că pot scrie un volum pe tema asta, dar aştept până la pensie, presupunând că se mai poate vorbi despre aşa ceva la vremea aceea. Nu ştiu ce-şi doreau femeile pe-atunci, dar ştiu foarte bine ce-mi place mie din acele timpuri în care oamenii păreau că iau lucrurile mai uşor. Îmi plac picioarele lui Bettie Page, votate cele mai frumoase din toate timpurile, faţa severă şi vocea aspră a lui Bette Davis (am revăzut cu aceeaşi încântare două filme de referinţă ale ei – “Adevărul despre Eva” şi “Jezebel”), ţinuta elegant-relaxată a lui Catherine Hepburn, mai ales aceea dintr-o fotografie datată 1938, în care apare cu partenerul ei din nu mai ştiu ce film, un leopard superb. Îmi plac filmele lui Hitchcock, mai ales “Vertigo”, muzica din “Cântând în ploaie”, cutiile de biscuiţi şi de cafea din timpul războiului, bucătăriile americane din 1945, Cary Grant şi Ingrid Bergman, afişele mobilizatoare cu femei ce spun răspicat “We can do it!”, numerele din “Life Magazine” în care apare minunata Rita Hayworth (cinci la număr – un record neatins de nicio altă actriţă), Shirley Temple copil, moda cu rochii sau fuste la care se asortează pantofi Oxford şi şosete scurte.
Cel mai mult îmi plac însă cuvintele de pe un poster din 1942: “Worry is a total waste of imagination”. Cred că pricep cum a reuşit lumea să meargă mai departe şi mai cred că şi voi înţelegeţi de ce am scris acest articol astăzi, când valuri de refugiaţi se târă prin Europa sau plâng lângă nişte garduri de sârmă ghimpată păzite de câini, peste care li se aruncă în scârbă ceva de mâncare.
MIHAELA MARIN este profesoară la Colegiul Național „Constantin CARABELLA”, din Târgoviște, o rafinată moralistă și eseistă, iubitoare de limbă și literatură română…