A trecut o lună de la un nou început de an şcolar… Aceleaşi emoţii pentru elevi, aceleaşi speranţe pentru părinţi şi aceleaşi așteptări pentru profesori. Nu şi pentru mine, eu am alte aşteptări în calitate de părinte şi profesor. Vreau mai mult. Vreau să facem toţi mai multe. De ce ? Pentru că se poate şi pentru că merităm. S-a instalat în ultima vreme o stare de lehamite contagioasă–lumea se bălăngăne ca-n transă într-o văicăreală generală. Nu sunt bani, politicienii ne joacă în picioare, vin islamiştii peste noi…
Da, nu sunt bani unde nu erau nici înainte şi parcă în ţara asta se încăpăţânează să fie majoritară pătura de mijloc, cum ar fi firesc – ori sunt prea mulţi nevoiaşi, ori prea mulţi bogaţi. Ȋnsă, sunt în continuare leneşii care-şi plâng de milă şi se lamentează neîncetat. M-am trezit de curând la poartă cu o persoană care venise să îmi ceară 10 lei – persoană tânără, în putere, salariată ( !!!), fără obligaţii materiale, exceptând probabil doza zilnică de nicotină şi cafeină. O persoană care se înjoseşte să cerşească la propriu în stânga şi-n dreapta şi care face cale-ntoarsă şi invocă motive stupide când este rugată să ajute cu muncă fizică în schimbul sumei pretinse. Nu contest lipsa locurilor de muncă în România, dar nici existenţa acestor trântori neruşinaţi.
Începe să se lumineze încet-încet şi hăţişul politicienilor. Noi huiduim în continuare, că le vrem pe toate făcute dintr-o dată şi puse pe tavă. Eu zic ca arestările sunt un început şi trebuie să avem răbdare, în loc să ne preocupăm de lucruri mărunte, gen de ce prima doamna purta rochie scurtă în biserică sau de ce mai marii municipiului vizitat recent de preşedinte nu au avut permisiunea să se împăuneze pe scenă, lângă el. Apropo, auzirăţi de norme de securitate? Dar de statutul preşedintelui unei ţări? Oricum, totul se reduce la limita dintre bun simţ şi ipocrizie. Şi pentru ei, şi pentru noi. A trecut în nefiinţă Vadim Tudor. Nu am fost fanul lui, i-am apreciat inteligenţa, i-am dezaprobat naţionalismul dus la extreme. Dar nu am comentat. Ȋn schimb, împătimiţii bălăcărelilor aprige s-au întrecut pe reţele de socializare în laude şi critici. Pâine… se găseşte, circ… avem din plin! Important este să-şi verse toţi orăcăielile. Roma locuta, causa finita est.
Ȋn fine, se dezbate puternic problema refugiaţilor. Pentru mine personal sunt foarte multe semne de întrebare, aceleaşi vehiculate de mulţi sceptici în mass-media. Nu joc rolul lui Toma necredinciosul, dar nici nu pot să îmi ignor raţiunea, semnalele constante pe care mi le trimite fărâma de creieraş când mă gândesc în primul rând la siguranţa societăţii noastre, şi aşa zdruncinată din ce în ce mai abitir de dezaxaţi social şi psihic. Punând în balanţă imaginile pro şi contra (sirieni sărmani, copii abandonaţi şi tineri dubioşi, în putere) menite să isterizeze potenţialele gazde, inducând, după caz, sentimente de compasiune sau de frică, prefer să mă tem mai întâi, decât să-mi pară rău mai târziu. Se vehicula ipoteza aducerii în Târgovişte a 5000 de sirieni refugiaţi. Gândul m-a îngrozit şi nu m-a cuprins mila, ci m-au năpădit imagini violente. Nu vreau refugiaţi în casa mea, în oraşul meu, în ţara mea! Nu vreau să mă tem pentru copiii mei, pentru comunitatea mea! Vreţi să vă fie milă? Vreţi să ajutaţi? Uitaţi-vă în jur! Am văzut într-o zi, în centrul Pucioasei, doi copilaşi în scaune cu rotile. O persoană tânără le dădea câte un covrig să ronţăie. M-am apropiat, curioasă sa aflu ce au păţit copiii. Am recunoscut-o pe fata care le vorbea cu glas blajin – este elevă în şcoala mea, are 12 ani. Atât fratele, cât şi sora, au o afecţiune gravă care i-a împiedicat să meargă vreodată şi îi ţine ţintuiţi în scaun cu rotile. Băieţelul are 10 ani şi arată de 4. Avea o privire pierdută şi nu s-a uitat la mine deloc. Fetiţa are 7 ani. Are un tub în gât pentru că nu mai poate respira singură. Era mult mai prezentă decât frăţiorul ei. M-a întrebat cum mă cheamă şi câţi ani am. Zâmbea… zâmbea sincer. Eu, zâmbeam… amar. A venit şi mama lor, care plătise facturile la bancă. O femeie foarte modestă, împăcată şi lipsită de orice speranţă…. Doctorii nu o mai încurajează să cumpere tratamentul şi aşa scump, pentru că nu ar mai fi şanse de vindecare. Am plecat de acolo plângând. Am decis împreună cu clasa mea să-i ajutăm cu hăinuţe şi jucării, eventual mâncare. Să vedem ce o să iasă… Nimeni, niciun trecător nu doar că nu s-a oprit să le spună ceva, dar nici măcar nu au avut curajul să le arunce vreo privire. Le era frică. Le era frică de ce pot simţi. Le era frică că pot fi copleşiţi de milă, că pot fi umani şi atunci… Atunci, poate ar fi încolţit în ei un gând, acela de a face ceva pentru copiii aceia. Dar lasă, mai bine nu! Ignoranţa moare ultima!
ALEXANDRA VLADOVICI BÂRSAN este profesoară de engleză, a locuit la Sibiu, dar s-a întors acasă și este, mai ales, absolventă de CARABELLA…