Primăvara este anotimpul meu preferat, chit că se lasă aşteptată, că vine cu câte o viforniţă târzie exact când am chef să port pantofi sau că aduce ploi şi vânt. O las în bobii ei, fiindcă e drăgălaşă şi poartă rochiţe înflorate, aşa că are dreptul de a fi capricioasă ca orice fată frumoasă. Anul acesta însă parcă e ceva bizar; în loc de “Înfloresc grădinile, ceru-i ca oglinda”, îmi trec prin cap tot felul de “bacovianisme”: “E timpul, toţi nervii mă dor”, “Primăvară – o pictură parfumată cu vibrări de violet”, “Verde crud, verde crud”… Parcă şi datul ceasului înainte îl resimt mai acut decât altădată, alergia se manifestă prin strănuturi mai dese şi lăcrimări cu multiple cauze, iar culoarea potrivită de ciorapi cu bazon este imposibil de găsit în vreun magazin. Plus că resimt aşa, o imposibilitate aproape organică de-a mai merge la şcoală, de-a repeta a suta oară că adverbul n-are caz şi nici substantivul persoană, că bate bacul la uşă c-un ciomag-armă albă şi că la facultate nu se intră cântând “Foaie verde, dorul lelii, / Eu sunt trist ca Machiavelli” (de unde naiba ştiu chestia asta?).

     Analizând situaţia, mama a concluzionat că se trage de la, citez, “înaintarea în vârstă”, mod eufemistic de a-mi spune că am cam expirat, combinată cu eclipsa, presiunea atmosferică ba prea mare, ba prea mică, tulburările hormonale şi ratele la bancă. Doamne, cine nu are o mamă care să-i dezlege misterele stării de nervi nu ştiu cum se poate descurca. Fiică-mea o susţine în partea cu expiratul şi mă încurajează: am cearcăne şi ochii roşii, dar combinaţia coloristică este încă la modă, laba de gâscă de la colţul ochilor îmi dă un aer distins, conturul feţei este cam lăsat, dar s-a văzut şi mai rău, iar cu greutatea trebuie să te consolezi de la o vreme, că aia e, nimeni nu-i for ever young.

     Dacă stau câş şi gândesc oblu, starea mea n-are a face nici cu vârsta, nici cu eclipsa, nici cu presiunea atmosferică; karma, asta mă nelinişteşte. Nu a mea personal, ci a generaţiei de “decreţei”(câh cacofonia, dar asta este sintagma uzitată) din care fac parte. S-o luăm cătinel. Întâi, apărurăm în lume mai cu voia, mai fără voia părinţilor noştri, mai degrabă fără voia lor, că aveau oamenii şi alte chestii de făcut decât să sporească natalitatea şi să-l fericească pe tovarăşul. E drept că au obţinut în felul acesta o butelie peste rând, dar asta-i altă poveste. Apoi, petrecurăm (vorba vine) douăzeci şi doi- douăzeci şi cinci de ani de anişori în zilnică “oră a pământului”, adică nu lumină, nu apă de băiţă, nu căldură, ceea ce a fost totuşi bine pentru stratul de ozon, la a cărui salvare a contribuit şi folosirea automobilelor proprii o dată la două săptămâni. De drobul din parizer, tacâmurile de cârâitoare făcute felul unu, doi şi desert, adidaşii de porc pârliţi la flacăra de aragaz şi prăjiturile cu margarină Unirea nici nu mai zic. Adăugaţi, pentru distracţie, orele de premilitară, informările politice, spectacolele de pe stadioane, practica agricolă şi minunatele programe radio-tv.

       Nu-mi propun însă o radiografie a timpurilor acelora, aşa că să purcedem mai departe. Revoluţia din ’89 ne-a prins tineri şi neliniştiţi, prea cheauni ca să pricepem ce se întâmplă de fapt; aşteptări mari, decepţii şi mai mari, în unele cazuri suferinţe crâncene. Am înghiţit-o şi pe-asta, cu noduri, dar am înghiţit-o, aşteptând vremuri mai bune. Ne-am întemeiat familii, am făcut credite la bancă până la pensie pentru un apartament mai bun sau mai rău, ne-am dus la serviciu cât timp am avut unul, apoi am devenit, pe la patruzeci de ani, prea bătrâni ca să ne mai angajeze cineva şi atât de idioţi, încât copiii noştri ne-au comunicat că habar n-avem de mersul lucrurilor şi de cum se fac treburile în ţara asta. Peste încă nişte ani, am devenit comunişti ce trebuie puşi la punct de tinerii frumuşei şi slobozi, ceea ce nu înseamnă că avem dreptul de a abdica de la datoria de a plăti pensiile părinţilor noştri şi de a cere cuiva să facă acelaşi lucru cu ale noastre, pe care oricum nu ştim dacă le mai apucăm.

       Acuşica, după cum se zăreşte la orizont, ni se poate adăuga experienţa unui război, ca să mai bifăm ceva nasol în biografie, să nu zicem că trăirăm chiar degeaba. Nouă ne va fi mai uşor, că suntem obişnuiţi de mici cu privaţiunile, dar n-ai cum să nu te întrebi “iarăşi noi?”. Eu una şi-aşa eram frustrată de faptul că maşina de spălat automată şi pamperşii s-au ivit la noi după ce îmi crescuse copilul şi reumatismul cauzat de clătitul scutecelor cu apă rece era definitiv instalat, aşa că… De parcă astea toate n-ar fi de ajuns, asistăm şi la spectacolul grotesc al zilnicelor arestări sub pretext de capre, rochiţe luate şpagă, tablouri originale în cópii, bani ascunşi în cavouri (parcă suntem în “Rocambole” sau “Misterele Parisului”), toate astea aflate graţie unor denunţuri care au întârziat ani de zile. Atmosfera îmi aminteşte de o scenă din adolescenţă: ne pregăteam pentru lumirea bunicii, când ne-am trezit cu nişte miliţieni, veniţi în legătură cu achiziţionarea fără bon a unei căruţe de lemne cu două ierni înainte. Cuiva i se păruse că nu suntem destul de necăjiţi, aşa că făcuse o sesizare; pe vremea aceea nu era folosit termenul “denunţ”, dar dacă am trecut prin atâtea ca să mă întorc la timpuri pe care le credeam apuse, nu ştiu la ce-aş mai putea spera.

       Tot aşa, nu ştiu de ce primăvara asta are lumina cam bolnavă, de ce mă simt obosită ca şi cum tocmai m-am întors din război, de ce nu se găseşte nicăieri culoarea potrivită de ciorapi cu bazon. Cu siguranţă însă, nu este vorba despre vârstă, eclipsă ori presiune atmosferică.