E oficial: vine Crăciunul. Nu, n-a apărut nimic în acest sens în vreun decret sau mai ştiu eu unde, dar mi-au atras atenţia trei evenimente la fel de importante: pe ProTv a rulat prima parte din “Singur acasă”, mama lui Fuego a început deja să împodobească bradul în diverse cămine culturale sau case ale sindicatului, iar Ştefan Bănică Jr. şi-a anunţat anualul concert de la Sala Palatului. Ce dovezi mai clare doriţi? Prin urmare, haideţi să fim mai buni, mai generoşi, mai bla şi mai bla-bla, dacă se poate, chiar mai bla-bla-bla, să facem un târg de ce-o fi fiind el şi să ducem daruri la căminele de bătrâni şi la casele de copii (aş fi spus “lagărele de copii”, dar o puneam de-o cacofonie), căci aceştia au trebuinţe doar de sărbători; uneori am senzaţia că oamenii aceştia există doar pentru a ne face pe unii dintre noi să ne simţim cei mai cei de Crăciun şi de Paşte. Dacă mai ţinem şi olecuţă de post, nici nu mai contează ce scoatem pe gură; aproape că ne vine să ne pupăm imaginea din oglindă şi să ne facem un benghi în frunte cu praf de pe carâmbul cizmelor, ca să nu ne deochiem.

După cum vedeţi, m-a prins rău de tot spiritul sărbătorilor, ba chiar aş zice că sunt legată fedeleş, mai ceva decât dacă-mi făcea vreo babă cu ulcica. Pe o ploaie deasă, mocănească, o iau mai zilele trecute înot spre domiciliul conjugal, căci toate firmele de taximetrie s-au transformat în foşti iubiţi, deci nu-mi răspund la telefon. Cred că Dumnezeu e în control la Moş Crăciun şi a uitat robinetul deschis, că altfel nu pricep de unde vine atâta apă. La semafor, care se încăpăţânează să rămână roşu, mă interpelează o doamnă: “Sper că folosiţi prezervativ, ştiţi că vă poate salva viaţa, nu?”. Mai multe perechi de ochi se îndreaptă spre mine aşteptând răspunsul (cred), în vreme ce eu sunt întruchiparea viţelului privitor la poarta nouă. Apoi mă relaxez şi dau din cap afirmativ, simţind cum creşte în mine, năvalnic, o fericire uriaşă, generată de faptul că arăt a femeie care, vorba ceea, necesită măsuri contraceptive. Uite o doamnă care a înţeles spiritul sărbătorilor, care ştie cum să facă un om fericit, pe mine adică; îmi îndeasă în mână un fluturaş pe care-l voi păstra veşnic, ca să nu uit clipele acestea de împlinire sufletească. Gata, mă simt altă persoană, parcă nici nu mai plouă atât de rău, nu mai zic de înverzirea semaforului; un domn mai trecut… prin viaţă îmi face cu ochiul şi eu privesc în jos, pudică asemenea unei codane scoase la horă de drăguţul ei.

În această stare de graţie intru într-un magazinuţ să-mi iau ţigări şi un pepene galben. “Unu’ întreg vă dau?”, mă întreabă vânzătoarea, în mod evident scârbită de chiabura care sunt eu chiabură ce-şi permite un pepene întreg. “Păi dacă vă umplură ăştia de bani…”. La naiba, n-o cunosc pe doamnă, dar se pare că mă ştie ea pe mine. Ies rapid, ca să nu mă linşeze, şi mi-o imaginez recitând în urma-mi “Noi vrem pământ!”. Ce să mai, unii nu sunt pătrunşi de spiritul Crăciunului, asta e. O sun pe mama, ca să-i spun câte i se pot întâmpla unui om – bune şi rele – pe drumul de la serviciu spre casă. Pe fundal se aude tata, strigând “Să-mi dai şi mie vreo douăzeci de milioane din ăia nouăzeci, că cine dă săracului împrumută pe Dumnezeu”; tata este fan “Ivan Turbincă” şi se vede din exprimare. Când îl aud râzând în hohote, mi se ia o piatră de pe inimă, face doar mişto, nu e dus cu capul, Doamne-ajută!

Intru în bloc şi mă trezesc cu cevaşilea gri pe haină: vecina de la trei scutură un preş, cred că pe acela de la uşă, că prea e norul gros; norul de praf, vreau să zic. Nu mă supăr din atâta lucru, doar am rezistat eu trei luni la dat găuri cu rotopercutoarea, plus că vin sărbătorile, singura ocazie cu care unii se dedau la cozonaci şi curăţenie. Din marea mea iubire de oameni ofer şi vecinei o halcă, apoi mă gândesc dacă să duc sau ba haina la curăţat; o duc, că doar mă umplură ăştia de bani. Am zis! Deschid uşa apartamentului şi pisoiul Gică mă întâmpină plin de afecţiune şi de păr lung, mătăsos. Nici măcar nu mă feresc, şi-aşa am haina varză, ca să nu mai zic de iubirea ce e musai a se manifesta în această perioadă. Ia de-aici, Gicosan, că nici nu bănui tu ce fluturaş are mama în geantă!

Când baletam eu mai graţios prin casă, elegant înfăşurată în capot ca senatorii romani în togă, sună fiica personală, ca să vadă ce-am mai făcut în ultimele două ore de când nu m-a zăpăcit ea de cap. N-apuc să-i zic ce mândră sunt de mine, că mă ia la interogatoriu. Ţi-ai luat medicamentele? Ai mâncat? Ce? Cât? Te simţi bine? Păi până mai adineauri mă simţeam, dau eu să-i spun, dar tipa a descoperit brusc că are nişte treabă şi mă trage pe linie moartă, alintându-mă cu apelativul “gogoşică”, echivalent cu “grăsuţo”. Copilul ăsta n-o fi aflat că măcar în zile de sărbătoare n-ar trebui să-i aducă aminte maică-sii de indicele de masă corporală aflat la cotă de avarie? Cred că am greşit pe undeva în procesul educativ… Oricum, sunt liberă următoarele două ceasuri, maxim trei, poate reuşesc atunci să strecor şi eu o vorbuliţă, ceva.

N-apuc să-i povestesc mai amănunţit lui Gică despre etapele drumului meu spre casă, că mă sună soră-mea. Ei, uite o persoană plină de spiritul Crăciunului, în sfârşit! Aş zice că dă oarecum pe-afară, că multe vorbe se învolburează la gura ei, chestii despre plan de atins la vânzarea la nu ştiu ce cu prilejul sărbătorilor, targeturi, promoţii, chestii. Apoi îmi comunică despre scrisoarea zilnic adăugită pe care nepotu-meu i-o scrie Moşului, în care nicio doleanţă nu este sub trei milioane; noroc că mă umplură ăştia de bani, pot contribui şi eu la fericirea copilului. A încercat maică-sa o negociere, pe ideea că n-are nici chiar moşulică atâtea parale, dar puştiul i-a comunicat sec: “Moşul n-are nevoie de bani, el dăruieşte.” Na, mai zii ceva, frate! Îmbibare mai solidă cu spiritul sărbătorilor nici că se poate, deci se va mobiliza tot familionul, ca să ne tihnească sarmalele în ziua sfântă.

După ce se restabileşte liniştea, mă duc la bucătărie ca să mă delectez cu pepenele galben ce mă făcuse atât de odioasă vânzătoarei. E imposibil de mâncat, cred că m-au ajuns blestemele cucoanei. El ia drumul coşului – ce noroc că mă umplură ăştia de bani, parcă nu-mi pare chiar atât de rău, karma trebuie asumată şi gata – iar eu pun într-un loc sigur fluturaşul cu instrucţiuni de utilizare a prezevativului şi parcă-mi răsună în cap niscaiva clinchete de zurgălăi.

MIHAELA MARIN este profesoară la Colegiul Național C. CARABELLA, din Târgoviște, o rafinată moralistă și o mare iubitoare de limbă română…