Începutul de an este pentru mulţi un bun prilej de a-şi face planuri; oamenii sunt parcă mai optimişti, mai dispuşi să se ia la întrecere cu viaţa, mai curajoşi. Îşi promit că vor face mai mult sport, că vor mânca mai sănătos, că vor merge măcar o dată pe lună la teatru sau la concert, că-şi vor duce copiii în parc la fiecare sfârşit de săptămână, că nu vor mai aştepta să li se umfle falca pentru a da o tură pe la dentist, că vor citi mai mult etc, etc. Eu bag capul între urechi şi mă simt aiurea, fiindcă nici anul acesta nu mi-am propus ceva anume pentru perioada care urmează.

     De fapt, nimic nu mă sperie mai tare decât începutul de an, trebuie să recunosc; pe 31 decembrie, după ce isprăvesc treburile, fac un bilanţ mental al celor douăsprezece luni scurse, apoi trec în revistă oamenii pe care-i iubesc şi, dacă ies toţi la număr, consider că a fost un an cu adevărat bun. Mi se pare că bilanţurile merg pe realităţi concrete, că-ţi arată cum stai, chiar dacă “cifra de afaceri” este cam slăbuţă, în vreme ce planurile se desenează pe un teren nesigur, pe care mie îmi este frică să păşesc. Un plan este o grijă în plus, este un angajament faţă de tine însuţi şi faţă de alţii, iar eu mă tem să nu intervină ceva care să mă împiedice să-mi duc planul la bun sfârşit, deci prefer să iau lucrurile aşa cum vin, să încropesc câte-o schiţă de plan pe termen scurt, să-mi propun numai ceea ce pot controla.

       Dacă stau să mă gândesc bine, nici nu ştiu ce să-mi propun pentru anul acesta care-mi stă în faţă cu paginile zilelor încă nescrise. Sport n-am făcut niciodată, aşadar mă îndoiesc că mă voi apuca de-acuma, chiar dacă aş plănui eu să devin a doua Maricica Puică; imediat ce-mi trece asta prin cap, mă şi gândesc să nu fie nevoie, Doamne fereşte!, de vreo gimnastică de recuperare sau de una de întreţinere, prima determinată de eternele mele dureri pe sciatic, iar cea din urmă generată de un număr incontrolabil de kilograme depuse în zone de conflict (interior), gen burtă, coapse şi genunchi. Că venii vorba despre zonele astea, aş putea să-mi propun o vibrolipoaspiraţie, dar – interesându-mă pe internet – am realizat că şi ăsta este un plan irealizabil (din motive financiare, desigur).

       Nici să mănânc mai sănătos n-are rost să-mi propun, pentru că deja mai degrabă pasc, ceea ce nu se vede nici în starea de sănătate, nici pe siluetă, aşadar ce rost ar avea? În plus, am constatat că pisoiul Gică, pe neaşteptate posesor de enterocolită, era cât pe ce să moară, dar nu din pricina bolii, ci din aceea a regimului alimentar la care a fost supus. Până nu l-am băgat din nou pe fripturisioane, nu s-a ridicat din locul de zacere, arătându-ne el nouă cine-i şeful. Pe de altă parte, fiică-mea mă consternează: mănâncă tone de fast-food, ignoră cu seninătate ciorba şi ingurcitează cantităţi industriale de dulciuri, dar continuă să arate ca malnutriţii din Somalia şi are analize stupefiant de bune, crizele de gastrită fiind făcute pe fond nervos, nu pe d-ăla de merinde aberantă. În plus, cunosc multe persoane care n-au băut, n-au mâncat aiurea, n-au fumat şi nici n-au pierdut nopţile, murind, cum s-ar zice, perfect sănătoşi. Aşa că…

     Teatru sau concert măcar o dată pe lună… Ar fi binişor dacă s-ar nimeri măcar de câteva ori pe pământ, dar al doilea nume al meu este Delăsare. Sâmbătă, pe 3 ianuarie, mi-a propus consortul să ieşim să mirosim niţel frigul, dat fiind că vecinii nu mă mai zăriseră de la Crăciun şi făceau deja pariuri dacă am murit sau ba. Iniţial, am fost de acord cu invitaţia la romantică plimbare în cuplu, dar pe la prânzişor, când am făcut în sfârşit ochi, m-a trosnit o lene de m-a băgat înapoi sub pilotă, asta sub privirea critică a soţului, care cam ţâţâia dezaprobator ( după care s-a introdus şi el sub aceeaşi pilotă şi s-a dedat la ceva filme cam gălăgioase). Cum să fac planuri despre mers la concerte şi teatru, când mie mi-e silă să mă duc până la magazinul de la scara blocului? E clar că pică şi intenţia cu parcuri, restaurante, vizite la prieteni şi alte alea pe aceeaşi idee. Oricum,    m-am prins că, dacă vreau să produc senzaţie, e de-ajuns să bag degetul în soneria vreunei amice, ceea ce se-ntâmplă de obicei când mi-e peste poate să mă apropii de aragaz. E momentul în care îmi dau seama, de exemplu, ce supă cu găluşte ma-gis-tra-lă face Loricica, deci ea=fericită, eu=şi mai fericită.

     Să mai vedem…Dacă-mi propun să citesc mai mult, intru într-o dilemă: mai mult decât când? Şi-apoi, citesc la kil, ce mai e şi asta? Fac concurs de citit-viteză cu mine însămi sau cum vine chestiunea? Ei, da, mi-aş putea propune să citesc mai mult despre pescuitul la copcă sau împerecherea cangurilor, dar nu mă interesează niciunul dintre subiecte. Aşadar, voi citi fără plan prestabilit, după obiceiul de-o viaţă; ba chiar voi reciti nişte cărţi, după obiceiul dobândit mai de curând, de când îmi joacă memoria feste. Promit că, dacă am noroc, înţelegeţi voi ce vreau să spun, vă anunţ în decembrie 2015 ce am lecturat de-a lungul anului. Sau dacă am lecturat ceva, mă rog, vom vedea la vreme de bilanţ.

     Acestea fiind zise, mă voi mulţumi să fac, asemenea codrului eminescian din “Revedere”, ce fac de mult, adică să continui lupta de rezistenţă psihică împotriva lumii în care, vrând-nevrând, e musai să trăiesc. Mai ştii, poate că, fără să plănuiesc asta, voi reuşi măcar să fac un pas în procesul de adaptare. Şi, dacă mă gândesc mai bine, chiar nu ştiu nimicuţa despre împerecherea cangurilor şi pescuitul la copcă…

 

MIHAELA MARIN este profesoară la Colegiul Național C. CARABELLA, din Târgoviște, o rafinată moralistă și o mare iubitoare de limbă română…