Să trăiești în prezent este foarte greu în zilele noastre, spun asta gândindu-mă la rândurile ce urmează să le scriu, deci la viitor. Merg pe stradă și observ tot felul de oameni preocupați de două timpuri: trecut sau viitor. Fie că povestesc ce-au făcut cu o seară înainte, fie că plănuiesc seara ce urmează, aceștia ignoră cu desăvârșire prezentul. Tehnologia nu a făcut decât să ajute această deconectare de la realitate.
Peste tot vezi oameni ce vorbesc la telefon, spre uimirea mea chiar la 7 dimineața și spre curiozitatea mea mă întreb: ce s-ar putea vorbi la o oră atât de… obositoare? În timp ce eu îmi împleticesc pașii dezordonați pe drumul intermitent, alții povestesc de zori. De asemenea, peste tot vezi oameni conectați la muzica lor preferataă, care o cară peste tot cu ei, chiar și înaintea unei mașini pe care n-au apucat să o vadă din pricina faptului că atenția lor era îndreptată către versurile ritmate.
Sincer să fiu și eu mai ascult muzică pe stradă, datorită drumului meu lung până la liceu, dar încerc pe cât pot să păstrez contactul cu realitatea, iar muzica să fie… de fundal. Interesant este că, nu doar că nu mai trăim în prezent, dar ne transformăm ușor-ușor în niște roboți.
Rămân șocat aproape în fiecare dimineață și reflectez la impactul copilăriei asupra oricărui individ de orice vârstă printr-o întâmplare ce are loc aproape zilnic: pe drumul meu către liceu există o trecere de pietoni, care, la acea oră, nu este foarte frecventată de mașini, însă semaforul face legea de parcă ar fi aglomerația obișnuită din timpul prânzului. Privesc stupefiat cum oamenii se opresc la culoarea roșu indicată de neobositul semafor, în ciuda faptului că nu este urmă de mașină. Probabil vorbele mamei spuse de mic se învârt în capul fiecăruia: „nu trece pe roșu!”, dar asta n-ar trebui să ne îngrădească posibilitatea de a gândi.
Și astfel am ajuns la ideea principală: îndobitocirea și robotizarea populației este în plină desfășurare și este mai prosperă ca niciodată. În trecut „cei de sus” s-au impus prin forță sabiei, metoda nedând roade, s-a ajuns la impunerea psihologică care are un efect minunat asupra maselor. Singurul mod în care un grup restrâns de oameni poate conduce o turmă întreagă este prin deziluzionarea acesteia cu ideea de libertate. Așadar, trăim cu impresia că suntem liberi, dar habar nu avem „cu ce se mănâncă” libertatea.
Stăm treji nopțile până târziu, culcându-ne obosiți cu regretul insomniei forțate, spunem că în ziua următoare vom acționa diferit, însă suntem prea ocupați cu recuperatul timpului nedormit, astfel roata este completă și dispusă de a se învârti din nou. Și totuși ne plângem că nu suntem fericiți, păi cum am putea fi? Cum să fim fericiți când ne gândim la greșelile făcute din trecut sau când ne iluzionăm singuri cu privire la câștigul la loto ce va veni de curând, cu toate că nu cumpărăm niciodată bilete, cum să fim fericiți când nu trăim în prezent? Un înțelept spunea că singurele momente în care nu putem acționa sunt ziua de ieri și ziua de mâine.
Așadar, tu în ce timp trăiești?
MIHAI ROBERT LUNGU e un „lungan” de CARABELLA, elev în clasa a XI-a…