În urmă cu un deceniu obişnuiam să fiu timid, tăcut şi printre acestea, un observator desăvârşit. Mereu am fost intrigat de oameni şi de felul în care aceştia îşi schimbă atitudinea în funcţie de persoanele din proximitatea lor, sau de context, sau prin prisma oricărui alt criteriu ce alterează într-un fel sau altul individul şi felul în care el reacţionează.

În tăcerea mea, un zgomot puternic îmi zdruncină gândurile şi mintea de altfel liniştită, o tensiune psihică ce nu-mi permitea să fac legături între ceea ce înţelegeam şi ceea ce vedeam… era aparent imposibil. Idei preconcepute, adevăr fals, cât şi subiectivism din abundenţă – aceştia au fost factorii care îmi negau puterea de a vedea peste aparenţă şi direct în esenţa fiecărui lucru / om / motiv. Mi-am ales sociologia ca modalitate de a-mi traduce aceste aspecte neînţelese, ea reprezentând traducerea conceptuală, într-o manieră academică a stărilor pe care eu nu le puteam identifica.

Acum, însă… înţeleg. Înţeleg relativismul şi privesc lucrurile dintr-o perspectivă unică, forma lor fiind cea care îmbracă o altă conotaţie. Deşi refuzam să cred asta, am fost în trecutul destul de proaspăt apus un elitist din punct de vedere muzical şi anume, tindeam să judec aspru oamenii după orientările muzicale, cu alte cuvinte cei ce nu se încadrau în aria mea de muzică agreată îi catalogam direct ca fiind inferiori mie. Acest lucru s-a schimbat însă întrucât facultatea şi oamenii pe care i-am cunoscut şi continui să îi cunosc îmi zdrobesc sistematic toate prejudecăţile dezarmându-mă total de felul în care eu catalogam oamenii înainte. Mă simt incapabil de a mai pune o eticheta în care să mă încred. În mod efectiv mi-am pierdut această funcţie de a percepe oamenii după un tipar anume considerat de mine superior, această manifestare etnocentrică părăsindu-mi întru totul „cogniţia” socială.

Am realizat că toleranţa este foarte importantă pentru a înţelege de ce oamenii fac ceea ce fac şi cum îi pot ajuta pe ei şi implicit pe mine pentru a răzbate barierele imaginare create de noi. Am învăţat de asemenea că societatea, oamenii şi toate realităţile pe care noi ni le creăm sunt de fapt nişte constructe sociale, fictive în esenţă, menite să ne ofere lucruri în care să ne încredem. Susţineam şi înainte că asemenea culorilor, viaţa însăşi este o iluzie, dar atunci eşuam în a privi mai profund acest lucru şi de a realiza felul în care ne creăm bariere, stratificări şi obiecte sociale fetișizate. Printre acestea banii fiind cel mai bun reprezentant, întrucât acest obiect reprezintă pentru mulţi oameni din societăţile contemporane un obiectiv suprem care deschide accesul către alte constructe sociale menite să ne creeze realităţi de tip fictiv.

Deşi nu cred în renaştere, consider că am experimentat în ultimele trei luni fix acest lucru, întrucât simt că am căpătat noi valori, noi perspective, noi simţuri la care să mă raportez şi o toleranţă în creştere vizavi de orice fapt social întâlnit. Cea mai bună versiune a mea, deşi se află în continuare în progres, a cunoscut un val nou de informaţii pe care le-a asimilat şi le-a însuşit propriei personalităţi, renăscând precum un fluture proaspăt ieşit din cocon.

MIHAI ROBERT LUNGU e un… „fost lungan” de CARABELLA, viitor sociolog și, iată, deja senior de CDS…