Mai am două, trei generaţii care mă vor mai recunoaşte drept profesorul lor, apoi voi fi un anonim trecând pe stradă…

1.Curioasă şi absolut nedumeritoare este reacţia oamenilor la gesturi, rememorări şi reevaluări ale unor oameni, ale faptelor lor, al contextelor în care au fost făcute… Vrei să valorifici, să scoţi în evidenţă şi te trezeşti cu proces de intenţie, cu interese ascunse, cu fariseisme… Eşti sincer şi eşti măsurat cu etalonul celor care te judecă… Eşti nedumerit, stupefiat şi te întrebi ce să faci? Să mergi înainte sau să clachezi, să te retragi în cochilia singurătăţii şi să rămâi uimit şi înspăimântat în faţa opacităţii şi siguranţei de sine a celor fără de gând şi simţire?

2. Un eveniment interesant şi incitant petrecut la Biblioteca orăşenească Titu, cu prilejul lansării de către Grigore Cartianu a ultimei sale cărţi „Miracolul din noiembrie”… În monologul său de aproape două ore, autorul lansează multe idei interesante, printre care mi-a atras atenţia tema „primului mort”, temă care a stat la baza declanşării marilor revoluţii: în Franţa, în Cehoslovacia, în România… Autorul face şi o deosebire între evenimentele de până în 22, care au fost revoluţionare şi cele de după, care au fost confiscate şi care au dus la majoritatea victimelor din acel an. Adevărat, dar declanşarea evenimentelor de la Timişoara („Azi în Timişoara, mâine-n toată Ţara” ) a avut ca punct de plecare teoria amintită, pusă în practică de un agent dovedit de curând, pastorul reformat, care după îndeplinirea misiunii s-a dus liniştit, potrivit lui Cartianu, acasă… Este interesant că şi fiecare „miracol” a fost declanşat tot de către aceeaşi strategie: evenimentele din diasporă, morţii din Colectiv etc. Ce trebuie să se mai întâmple tragic pentru ca ţara asta să revină la normalitate, în condiţiile în care suntem încolţiţi din toate părţile de hienele roşii?

3. Şi ce este mai trist, este că nu găsesc niciun prieten adevărat…

4. Mă gândesc la ce trăiesc, nici măcar nu mă gândesc pentru că le trăiesc… şi le experimentez pe „cârca mea”, şi mă minunez că pot să le mai port, să le mai suport… către acest liman şi ultim port…

5. Pe vremuri, toţi puturoşii, toţi chiulangii doreau să ajungă la şcolile de partid: ba şcoala de la Braşov, ba „academia” Ştefan Gheorghiu… Lucrurile nu s-au schimbat, acum toţi vor să ajungă directori, inspectori generali, parlamentari, eventual preşedinţi de ţară… Mă gândeam la şeful învăţământului din Dâmboviţa… Și nu numai la el…

6. Îi sfătuiam la orele mele de filosofie pe tinerii mei învăţăcei să deprindă arta dialogului, a conversaţiei civilizate, bazate pe argumente, pe respectul faţă de preopinent, pe consens, dacă se poate, pe înţelegerea reciprocă. Constat cu stupoare că, sub influenţa climatului politic actual, primordială este jignirea, etichetarea fără argumente, nervozitatea fără suport… Constat cu stupoare că primordial este ţăţismul, mahalagismul fără respect şi fără suport cultural… Şi mai constat cu tristeţe că tineri cu deschidere şi potenţial cultural cad din ce în ce mai des în capcana unor sloganuri fără conţinut şi foarte periculoase…

7. Mă gândesc la răspunsul unui tânăr, căruia îi recomandam să judece problema familiei tradiţionale şi prin perspectiva unei metafizici creştine, pentru care trebuie să dispui de o dispoziţie şi o educaţie adecvată… Răspunsul a fost aiuritor: ce organ metafizic, mie îmi ajunge unul fizic… Adică, ce p… mea atâta cultură şi educaţie? Am fost foarte trist, pentru că tânărul avea pretenţia că a citit filosofie, pe Kant şi pe Eliade… Îmi dau seama că viitorul nu arată deloc bine…

8. Din nou… Din nou vine Salvarea. Îi văd girofarul,î simt hulpava lipsă de suferință… Asta-i menirea ei, să se umple de suferință. Să transporte suferință… Salvarea inconștientă, și apar priculicii… Ha, ha, priculicii… Mă trezesc înspăimântat. Inima-mi vrea să o ia razna, o pasăre vrând să rupă zăbrelele, o pasăre vrând să justifice cerul… Revolta! Adevărul este că nu am dorit ceva mai mult decât să sufăr.. „Sufăr deci exist…” Sufăr, adică nu sunt indiferent. Ah! priculicii, dragi îmi sunt priculicii, ei îmi luminează suferința mea, dovada că nu sunt inexistent… Nu sunt inexistent? Existența, inexistența, ființa! Nu-mi dau consimțământul, visând… În jurul meu sângele gâlgâie… Nu-mi dau consimțământul visând… Visez brocartul roșu al hlamidei imperiale. Pătată de sânge. Sângele nu se mai vede. Culoarea este aceeași.
Nu-mi dau consimțământul. Hlamida e roșie…

9. În fiecare seară îmi spăl ciorapii cu un detergent de calitate şi tot mai rămân pete… Mă gândesc ce soluţie miraculoasă ar trebui inventată pentru a curăţa petele de pe conştiinţele aleşilor noştri…

10. Culmea ridicolului şi al penibilului: Cioloş fiul lui Soros, Soros mama lui Dracula, Iohannis tatăl lui Ştefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, bunicul lui Ceauşescu… Şi Iliescu? Și Iliescu.

11. Nedumerire… Sunt un ins oarecare dintr-o comunitate oarecare. Am fost profesor; bun, rău, ceilalţi pot spune. Acum am nişte gânduri, nişte păreri despre ceea ce se întâmplă în jurul meu, pentru că de asta sunt „fiinţă gânditoare „. Și…stupoare… Un şuvoi de neînţelegeri, de reproşuri, de zoaie se revarsă către un ins oarecare dintr-o comunitate oarecare, pentru ce? Că gândeşte diferit, că îşi permite să aibă păreri, să se exprime… Mă simt înspăimântat de atâtea resentimente… demente… Poate în viaţa mea am greşit… negreşit…

MIRCEA DRĂGĂNESCU este absolvent de Filosofie și este membru al Uniunii Scriitorilor din România…