Mai am două, trei generaţii care mă vor mai recunoaşte drept profesorul lor, apoi voi fi un anonim trecând pe stradă… 

Stare… Un semn şi dispare… Efemeritatea stării de acum, efemeritatea parcurgerii unui drum de acum la acum…. Nu mai ştim cine suntem, ce identitate avem, care ne este propria noastră poveste, spre ce tărâm ne îndreptăm, cu ce tren ireal şi himeric ne rătăcim în vâltoare de abur şi scrum..

În mai, anul trecut, a avut loc aniversarea a 60 de ani de la înfiinţarea liceului de cultură generală din Titu. De Izvorul Tămăduirii! Aş fi vrut ca în cuvântul meu la decernarea unei diplome oarecare cu ocazia a 42 de ani de activitate, să urez celor prezenţi, tămăduirea de ură, de resentimente, de ranchiună, şi de invidie pentru realizările unora şi neputinţele altora, recompensate cu titluri iluzorii şi cu sume de bani fără valoare… Nu am putut să o fac dintr-o reţinere faţă de mulţii mei profesori, mentori, şi foşti absolvenţi ai liceului teoretic, anonimi în sală, dar prezenţi în aura sentimentală a momentului aniversar… Le dedic aceste modeste rânduri de iubită aducere aminte…

Îmi aduc aminte de moşu, de Craciuc de chimie, spaima liceului, de Bălcescu- măgar ce eşti -de domnul de agricultură, de domnul Mitroescu, silance, de desen şi franceză, de domnul de geografie, de domnul Ştefănescu, de domnul Nasta de econonie, de doamna Ţică şi de fetele ei, de domnul Ţică şi de… Gât, adică de directorul Tănăsescu, ce era împotriva dragostei mele pentru Mioara, de doamna sa care nu auzea prea bine, dar care îmi dădea 7, de doamna Nancă, profesoara de excepţie şi de doamna Becheanu (acum Flueraş ) de care toţi eram îndrăgostiţi, de doamna Iorgulescu pe care eu nu o puteam suferi din motive de gelozie, de Cugler Nina, viitoarea mea colegă de la filosofie, de frumosul şi iconoclastul Tudose, profesor şi mentor de filosofie, sau de intransigentul şi dreptul Popescu Gheorghe de anatomie… Îmi aduc aminte cu drag de Miu, secretarul Pcer şi dirigintele meu şi al Mioarei, de Rozner, antrenorul meu de baschet… Îmi aduc aminte de viaţa mea, de prietenul meu Ionescu Adrian, de oamenii care mi-au marcat existenţa, părându-mi rău de cei ce nici acum aducându-şi aminte de trecut nu vor să revină cu picioarele pe pământ…

Mă gândesc la cei fără de aproape, mă gândesc la cei fără de prieteni, duşmani sau fără Dumnezeu, mă gândesc la mine Doamne când nu voi mai fi şi când voi fi atât de necesar celor ce acum nu vor să știe că exist…

Rememorarea vieţii mele, un experiment de succes… Toate ies bine: o viaţă, un pom, o carte, o căsnicie, o casă, nişte copii (cei mai importanţi), o carieră, nişte amintiri…

MIRCEA  DRĂGĂNESCU  este absolvent de Filosofie și este membru al Uniunii Scriitorilor din România…