„Miuţa? Ce-i aia? Dăm un search pe Google?” Cam astfel ar reacţiona un copil din noua generaţie, aşa de prin 2008 încoace… E păcat, mare păcat ca s-a ajuns să fim dependenţi de lucrurile virtuale şi de mediul online atât de mult, încât ceea ce copilăria ar trebui să reprezinte, şi anume voioşia, fericirea, zburdălnicia ce duceau la pierderea timpului cu orele pe afară jucându-te, se pierde şi acel spirit uşor-uşor dispare…

Mă gândesc câteodată că este foarte posibil ca eu să fac parte din ultimele generaţii ce vor asemăna cuvântul „copilărie” cu „joacă, libertate, inocenţă”. Pentru că da, pentru mine copilăria a însemnat aceste lucruri de mai sus. De cum făceam ochi dimineaţa şi până seara la 9, folosind vorbele mamei „nu strângeam picioare!”. Da, mă uitam şi la televizor, dar asta numai când tovarăşii de joacă se uitau şi ei! Ne strigam unii pe alţii de răsunau uliţele că doar nu era Messenger să ne dăm Buzz! Aveam o minge, vai de ea sărmana… Cârpită, olojita, peticită, pentru noi era minge de Champions League (deşi singura echipă pe care o ştiam era Barca, iar idolul tuturor Ronaldinho!). Ne strângeam câte 10-15 şi ne împărţeam pe echipe. Căpitanii erau de obicei ăia care nu îşi dădeau cu stângul în dreptul (lesne de înţeles, eu nu eram niciodată căpitan, haha…), iar facerea echipelor dura minute întregi. Porţile erau din pietre, beţe sau uneori mormane de nisip, iar liniile le trăgeam cu creta. Nu exista pauză decât dacă simţeam că leşinam de căldură, scorul ajungea undeva pe la cifre cu 3 decimale, iar dacă nu iţi rupeai piciorul când erai faultat, nu se dădea penalty niciodată. Ah, era atâta îndârjire pe noi şi oftică şi încrâncenare de parcă jucam finale de cupe europene… dar întotdeauna ne împăcam şi stabileam ora următorului meci. Ajungeam acasă julit, tăiat, învineţit, dar FERICIT, iar acel sentiment copiii din generaţia Facebook, IPhone sau tabletă nu-l vor înţelege…

Pentru mine copilăria a fost COPILĂRIE în adevăratul sens al cuvântului, o perioadă în care nu ştiam ce e ăla stres, sau îngrijorare, doar distracţie şi voie bună. Fotbalul, miuţa, capra, şotronul, roşu-verde, pitita sau alergata (cu sau fără cocoţata), oh, ce de aventuri provocau… Acum, există aplicaţii pentru orice! Dai un click şi îţi fuge jucătorul la FIFA, sau un „space” şi sari la şotron. E trist şi din păcate e din ce în ce mai real… Copilăria se pierde în negurile vremii, iar peste generaţii, copilăria NOASTRĂ va deveni un mit, o activitate de căutat pe „Goagăl”, când îţi dă profa proiect de pe tabletă.

Eu ştiu că mi-am trăit copilăria aşa cum este normal şi nu o să-mi las copiii să fie privaţi de unicul sentiment pe care jocurile copilăriei ţi-l insuflă. „Acum chiar de m-aş întoarce/ A înţelege-o numai pot… /Unde eşti copilărie? Cu pădurea ta cu tot…”

MITRUȚ CRISTIAN BUTURUGĂ este absolvent 2016 al Colegiului Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște…