- Viaţa-i viţelul cel gras, scoborâtorule din Adam. Taie-l în fiecare zi! Gustă-l! Muşcă! Înfulecă!
- Înapoi la literatură. „Ziua în care împlinesc cincisprezece ani mi se pare momentul ideal să fug de acasă.” (H. Murakami, Kafka pe malul mării) Ar fi fost un bun incipit. Dar este deja începutul paginii nr. 12…
- RIP, PATRICK EKENG! Un tânăr, talentat şi discret, a murit sub ochii noştri. L-am văzut cu toţii căzând, l-am văzut nemişcat, inert, în lipsa de reacţie criminală a celor care sunt plătiţi să ofere primul ajutor. I-am văzut pe ceilalţi jucători, dărâmaţi psihic, plângând, laolaltă cu Dănciulescu şi Rednic, dar jucând mai departe un fotbal devenit absurd..
Am văzut un arbitru de pe altă lume, care n-a oprit meciul, pentru că nu prevede regulamentul, cum preciza, atotştiutor, un fost arbitru. Ca şi cum moartea unui om este mai puţin importantă decât un regulament făcut amatoristic. Am văzut un medic, al lui Dinamo, pierdut în spaţiu…Am văzut cum trupul muribundului era aruncat ca un sac de cartofi pe o nenorocită de targă, situată prea sus. Am văzut indiferenţă, barbarie – vezi doctoriţa de pe ambulanţă -, neprofesionalism, oameni periculoşi pentru nişte copii… Am văzut un tânăr sportiv murind sub ochii noştri, fără speranţă, neajutorat, singur, părăsit de cei care-ar fi trebuit să fie lângă el, la timp şi cu ştiinţă…
4.CE VREAU? O proză anti-istorică, anti-istoricistă, fără referent individual şi social-istoric. O proză holistă, despre omul generic, fără a fi conceptuală, eseistică, etc… O proză în care să respire, din când în când, cum igrasia se strecoară încet în perete, sentimentul tragic al vieţii. O proză anti – factuală, dar fizicalistă la nivelul textului. Sigurul referent care ar face posibilă această proză este mitul. Lumea mitică este pre-istorică, sau supra-istorică. O proză cu referent mitic, dar ne – poetizantă. O proză despre omul pur, „de dinainte ca societatea să-l modifice.” O proză fenomenologică: reîntoarsă la omul însuşi.
- Când comunicarea se dezvoltă, se ramifică, se democratizează – se multiplică măştile. Cuvântul scris, mai ales, se devalorizează, pentru că se scrie mult, de oricine, oriunde. Individul, în faţa vorbăriei generalizate, se retrage şi tace.
– Ce faci, eşti bine?
– Da.
– Păi, în cimitir?
– Da.
– Cureţi, tai iarba de pe morminte…
– Da.
– Păi aici ne mutăm toţi..
– Da.
– Hristos a înviat!
- Înapoi la literatură… „Biblia s-a născut printre pietre. În Hristos se isprăveşte moartea care începe în Adam” (A. Camus, Carnete)
- Istoria lumii e simplă: coliba, biserica, maşina… .coliba. Restul sunt derivate.
- Condiţia generală a electoratului român, în campanie: Să fim descoperiţi, vin acoperiţii să ne facă bine-le aşteptat, şi cu forţa, dacă e cazul…
- Înapoi la literatură… E.M.Forster: „Opera de artă este singurul obiect material din univers care are o armonie interioară. Toate celelalte au căpătat formă prin presiunea din exterior şi se prăbuşesc de îndată ce le scoţi din tipar.” (apud A. Camus, Carnete)
- De la cer, la pământ… Acum, după trecerea incredibilă a atâtor ani, prețuiesc pământul. Mi-am întors privirea de la străveziul îndepărtat al cerului, către prezența fascinantă a bucății de humă: uscată, mocirloasă, neagră, în toate felurile – dar e locul care absoarbe apa, unde crește verdeața, unde se întorc toate, dar și de unde vin toate cele vizibile și care se-nalță frumos, fie și efemer, ca într-un vârtej al vieții biruitoare.
- Asaltul în trepte, metodic, asupra mesei de scris. Manual de utilizare. Mai întâi, treci pe lângă ea, ca din întâmplare: pregăteşte-te, vin, spun senzorii tăi ascunşi. Apoi, te instalezi pe scaun, câteva minute, cât timp pregăteşti minuţios stiloul cu cerneală obligatoriu neagră.
După un timp, în care ideea a fermentat destul, te aşezi la masă şi reciteşti, a câta oară, fişele, notele, datele personajelor etc. În fine, ai pus muzică, ai închis televizorul şi ai plonjat în lumea pe care ai construit-o, dar din care faci totuşi parte, ca un spectator de 3D care, din spatele ochelarilor, contemplă lumea colorată din faţa-i, pe care o respiră prin toţi porii..
Acum eşti un stăpân-captiv. - Iată moartea lui Vlad Ţepeş, imaginată de mine şi de fiul meu, într-un scenariu de film. Voi fluiera şi se vor strânge: Vlad (scoţând sabia): Fraţi valahi… Sunetul dispare, iar restul discursului este pus pe mut. Noi nu-l vedem decât pe Vlad rostind cuvinte pe care nu le auzim. Pe fundal, auzim din off vocea lui Vlad continuând dictarea către Linart.
Vlad (din off, dictând): „Cu adevărat viaţa lui a fost floare şi abur şi rouă de dimineaţă… Şi văzându-l zăcând fără suflare, rugaţi-vă neîncetat pentru el, ca să nu fie rânduit, după păcatele sale, la locul de pedeapsă, ci să-l aşeze unde este lumina vieţii…” Ambele discursuri, atât cel auzit, cât şi cel neauzit, sunt întrerupte de sunetul rece şi iute al unei lame ce taie în carne.
Din spate, unul dintre mercenarii gărzii de corp îi retează capul dintr-o lovitură. Capul se prăvăleşte în zăpada înmuiată de sângele cald, pe când trupul se zvârcoleşte nebuneşte pe pământ, ca un animal încolţit. - Azi m-am întâlnit cu un… soi de poet, să-i zicem. Şi ce credeţi că-mi spune? Că-i va ieşi un roman, scris într-un fel nou, ceva apropiat de Kafka. Am înţeles: trăim în era poeţilor care scriu proză şi dau sfaturi romancierilor despre cum ar trebui să scrie aceştia… Acum sunt liniştit. Am înţeles.
- Înapoi la literatură. Vocea de bronz a corului antic. Teribilă. „Apolo din Delos, tu, vraci al durerii,/ Ce soartă-mi urzit-ai?- mă-ntreb eu /Cu groază. Ce oare m-aşteaptă, ori astăzi,/ Ori poate în scurgerea vremii?” (Sofocle) Inimitabilă rezonanţă care, dacă un roman ar putea s-o topească-n paginile sale, ar fi ingredientul genial…
- Domnu’ Isărescu, prea multă pripeală, prea multă improvizaţie, prea multe decizii discutabile! E vremea de-o schimbare, zic.
- Înapoi la literatură. „În prag şedea o femeie care împletea absorbită un ciorap, iar la picioarele ei, într-un leagăn rustic, dormea un copil. Drogo privi uluit la acel somn uimitor, atăt de diferit de cel al oamenilor mari, atât de delicat şi adânc. În fiinţa aceea nu se înfiripaseră încă vise tulburi, sufletul acela micuţ plutea, nepăsător, fără dorinţi sau remuşcări, într-un văzduh pur şi nespus de liniştit.” (Dino Buzzato, Deşertul…)
- Fişă de lucru: pui de năpârci… temniţă întunecoasă… foc şi sabie, cugetă adânc, Constantine… eşti pe front… ascultă şi ia aminte… vlăstar al lui Adam… arsură pentru arsură… să nu suspini, să nu te tînguieşti… Fii gata!
- Era omul care nu mai visa. Sau care nu-şi mai amintea visele, dacă acestea vor fi fost. Ultimele vise clare, pe care le ţinuse minte, fuseseră cele din copilărie, parcă şi din adolescenţă, atunci când, căzând de la o oarecare înălţime – parcă de pe un versant al dealului -, se salva zburând… Acum însă se culca târziu şi, din fericire, întâmplător – constata -, se scula dimineaţa mereu uimit, mereu recunoscător. Acum se simţea ca un călător pe pământ, unul care izbutea zi de zi – el sau o mână nevăzută…- să scape din ghearele pierzării…
- Zilele se petrec pe nesimţite, ca norii albi pe cer. Totu-i visare, adiere şi abur de-o clipă.
Ieşi la lumină! Nu te ascunde-n colţuri întunecoase, ca liliecii. Ieşi la lumină. Fă-ţi cărăruia ta printre urgiile mici ale lumii. Fii pregătit, fiu al lui Adam! - Ce nu trebuie să uităm. Că politica şi politicienii sunt marginali (şi aşa şi trebuie să fie!). Că ei nu sunt motorul societăţii, ci doar trompeta ei. Că birocraţii sunt necesari numai ca adjuvanţi. Că „demnitarii” sunt simpli birocraţi.