de Gabriel ENACHE

Pe domnul care a murit chiar în prima seară de când sunt aici l-am dus la morga cu singurul asistent de pe secţie. M-a rugat să îl ajut pentru că ,, morga este singurul loc din spitalul ăsta de care îmi este frică!” L-am ajutat. Am mers împreună prin noapte cu o targă rablagită cu roţi până la morga, undeva prin spatele curţii. Locul nu este deloc înfricoşător. Doar liniştit. Foarte.

Doamna mai vârstnică din salon îmi spune că le invidiază pe colege pentru că…pot să îşi ducă boala asta urâtă în tăcere, că măcar se pot face înţelese prin mişcări oarecum încete şi nederanjante. Elena se face înţeleasă prin frumuseţea şi expresivitatea nealterată a privirii. Elena vorbeşte clar, fără efort, dar cuvintele ei şi-au pierdut semnificaţia ca şi cum ea ar fi martora vinovată a suferinţei noastre. Vorbeşte fluent şi fără coerenţă dar ne înţelegem. Mihai îmi explică diferenţa dintre afazia motorie şi cea de recepţie şi că vorbirea şi priceperea cuvintelor rostite sunt controlate de părţi diferite din creier. Mihai, o surpriză şi o prezenţă atât de plăcute.

Pe bătrânul dus la morga nici nu ştiu cum îl cheamă. În patul lui stă acum domnul Cîrstea care zice că are probleme la un picior şi că a fost inginer. Doamna doctor îi spune unei femei mai în vârstă care venise cu o trimitere: ,,… Doamnă, e clar, n-aveţi boala copiilor!”. Ea, de, femeie simplă, încă nu e lămurită: ,,… N-am, cum s-ar zice, epilepsie!”.

Un domn a venit în salon doar pentru perfuzii. După care va merge acasă. Fiica lui, care îl însoţeşte îl asigură că aşa va fi. Sunt din Pucioasa, adică de aproape şi acolo cică nu au perfuzii d-astea. Vremuri încurcălite, zice domnul. Fiica râde şi îl aprobă după care îl mângâie şi îl îndeamnă să stea liniştit şi să aţipească un pic. Domnul refuză, bătrâna de lângă patul lui vomită cu zgomot. Ah, ce doare! zice vecina de lângă noi.

Încerc să scriu dar nu izbutesc, nu reuşesc să adun cuvintele. Ceva mă doare. Ceva îmi aşează cuvintele incorect pe hârtia carneţelului. Uneori se întorc dar nu pentru mult timp. Există aici lângă mine, în proximitatea mea sufletească, oameni într-un fel exilaţi în străinătatea propriei lor lumi. Aceşti oameni nu mai pot fi,nu mai pot funcţiona aşa cum le spune creierul, sunt oameni care nu se mai pot aduna în cuvinte sau în sensurile lor. Sunt oameni care s-au lepădat de limbaj, de cuvinte, de sensurile lor. Sunt oameni care vorbesc înstrăinaţi, pierduţi, până şi celor zămisliţi de ei.

Domnul Neagu este păzit în permanenţă de fiu sau de fiică. Pe lângă cancer suferă şi de fibrilaţie arterială. De 20 de ani trăieşte cu un cheag de sânge care s-a oprit taman la creier. Ştie că o să moară şi îşi doreşte foarte mult ca asta să se întâmple acasă, în patul lui. Brusc, are impresia că îl loveşte cineva peste mână şi peste piciorul de pe partea dreaptă. Acum e mai bine. Bolnavii de aici se întrec uneori în a striga şi alerga după asistente. Asistentele nu mai ştiu uneori nici unde nici cum să ajungă la cei care au nevoie de ele. Sunt trei etaje fără lift, cu personal puţin şi foarte solicitat. Habar nu am cum fac faţă.

Zâmbindu-mi duios, ca de obicei şi privindu-mă copilăreşte, într-o parte, printre genele plecate, Elena îmi spune cu voce scăzută că tricoul de pe mine îmi stă foarte bine. În acelaşi timp încearcă să alunge ceva ce îi stătea în faţă cu o mişcare înceată a mâinii. Foloseşte mâna ca pe o aripă ce se mişcă încet încercând să-şi arunce corpul în zbor.
Prin secţie şi prin saloane este de obicei linişte. Se mai aud paşi târşâiţi, scârţâitul roţilor de la căruţul cu tratamente, voci răzleţe. A venit Lili. A venit Sanda. Ele vin întotdeauna cu lumină. Uneori chiar din ea. Apar mereu ca din soare, ca din primăvară, ca vestitori ai vieţii bune. Lili şi Sanda vin şi pleacă dar lumina şi frumuseţea rămân atârnate de noi după plecarea lor. Ni le lasă întotdeauna în grijă, în pază să încercăm la rândul nostru să le degustăm. A venit Diana cu poveşti savuroase de la mare pe care Sandra le spune cu umor mamei ei. Elena râde, se amuză, noi sperăm.

Bunicu, şi el internat, mă roagă să-i cumpăr struguri (dar nu acri ca ăia de data trecută!), plăcintă cu mere ( dar nu cu foietaj, d-aia cu blat!) şi, dacă găsesc, nişte pere(da moi!). Un vecin de-al lui de salon ar vrea, dacă sunt drăguţ, nişte chiftele cu pireu de la fastfudu din colţ, vreo 3 sau 4 pateuri cu brânză (dacă are calde!) şi de restu fructe, dă care-o fi!
Noua doamnă din salon are 84 de ani. Înjură şi blesteamă telefoanele mobile şi îmi spune că d-aia nu să mai uită Dumnezeu la noi, că s-a făcut lumea rea. Încerc degeaba să-i răspund, zice că nu înţelege, că nu prea aude bine! Apoi vorbeşte la telefonul mobil cu fiica ei vreo 30, 40 de minute. M-a rugat să-i aduc un borcan de compot din frigider şi un săculeţ de plastic, că poate vomită. Aşa păţeşte mereu când mănâncă compot, fir-ar ea să fie dă boală!

Noaptea este linişte şi căldură. Şi durere. Şi suferinţă. Noaptea, la ora 24 secţia se închide de frica hoţilor şi a tâlharilor. Vorbesc pe holul de la mansardă cu domnul Sorin. Domnul Sorin suferă de o hemiplegie veche, cu mâna stângă atât de contractată încât trebuie făcut un mare efort ca să i-o poţi aduce într-o altă stare. Ca şi cum toate acestea nu ar fi de ajuns, domnul Sorin suferă şi de un cancer la plămâni. Domnul Sorin este palid şi cu obrajii scofâlciţi. Cauza bolii domniei sale este că atunci când s-a născut era vânăt, nu ţipa şi moaşa l-a luat şi l-a băgat într-un lighean cu apă rece. Futu-i mama ei dă moaşă pă unde o fi ea acuma!

Oameni la sertare. Sertare pe role. Metalice. Zgomotul roţilor de fier pe şina de fier. Oameni îngheţaţi. Refrigeraţi. Doar bărbaţi până acum. Trei şi cu acesta adus de noi acum, patru. Mai e timp până dimineaţă. În sala frigiderelor este întuneric, frig şi foarte linişte după ce zgomotul făcut de sertarele alunecătoare încetează. Administratorul morgii miroase a alcool. Aş bea parcă şi eu ceva. Îmi trag un scaun, mă aşez. Pe fiecare sertar este lipită câte o hârtie soioasă. Mă ridic de pe scaun, mă ating de faianţa de pe pereţi, mă feresc şi mă lovesc de un calorifer (ce-o fi căutând aici un calorifer?). Morga respectă temperatura morţii. Pe lângă pereţi sunt câteva mese înguste şi lungi. Câteva bidoane de plastic stau într-o stivă (li se pun morţilor sub cap când sunt băgaţi în sertare!), pe fereastră două ghivece cu flori. Apare administratorul morgii cu un pet de 2 litri de bere. Refuz şi eu şi asistentul. Aşa e locul lui de muncă. Şi când e de noapte, dacă nu doarme se plictiseşte. Dacă avem nevoie stă şi la priveghi când o fi. Hai noroc! Când bea din bere se strâmbă un pic, parcă îl doare fiecare înghiţitură. Se stropeşte un pic cu bere. Înjură. Îmi vine să râd. Îmi mut cu greu privirea pe peretele din stânga mea acolo unde veghează impasibilă o icoană a Maicii domnului cu Pruncul. Mă întorc la secţie împreună cu asistentul Camen împingând targa cu roţi. Este singurul loc din spital unde domnului asistent îi este frică să meargă. Parcă mi-a rămas în nări un miros de formol sau mi se pare. Vecinul domnului care a murit mă întreabă ce am văzut. Nu-mi amintesc decât de florile de pe fereastră şi icoana însingurată de pe peretele de faianţă.

Elena îşi mişcă încet mâna şi piciorul. Zâmbeşte la fel de frumos ca şi înainte. Îmi prinde mâna şi încearcă să o tragă spre ea, spre pat. Pare încântată şi în acelaşi timp contrariată de prezenţa mea alături de ea. În timpul internării deseori m-a mângâiat, mi-a vorbit, mi-a zâmbit. Ca de obicei şi ca de fiecare dată. …………………………………..
……………………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………………..
Şederea mea pe secţia oncologie s-a încheiat trist şi previzibil. Rugăciunile Sandrei, siguranţa şi voioşia tristă a Ştefaniei, lumina şi frumuseţea Sandei şi a Lilianei dar şi prezenţa sigură a lui Mihai au rămas desigur întipărite şi aşezate pe undeva. Durerea şi suferinţa ne-au adus pentru o vreme la un loc. A rămas bucuria revederii şi a reîntâlnirii de fiecare dată. Mai trişti şi mai singuri. Cuvintele nu pot să arate toate stările şi trăirile dar pot fi un început. Am strâns ce mai aveam, am dăruit ce se putea, ne-am făcut bagajele, ne-am luat la revedere şi am plecat cu toţii.

Este ziua în care se externează domnul Sorin. Este îmbrăcat cu hainele de oraş şi aşteaptă biletul de ieşire. Mă roagă să îi arăt certificatul constatator al morţii pe care îl ţin în mână. Ezit. Îmi zâmbeşte şi îmi spune că ştie ce e şi că vrea doar să se uite un pic. În timp ce parcurge cele două foi pline de ştampile şi de parafe îmi spune că dacă am drum pe la el prin sat să trec neapărat să îl vizitez. Pot să întreb pe oricine unde stă că îl cunoaşte tot satul, numai să nu uit…

GABRIEL ENACHE este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…