„Banca măgarilor“ invocată cu mare drag şi de colegi, era locul în care, alături de Ţeposu mi-am petrecut anii de liceu.

Porecliserăm așa prima bancă de pe rândul din dreapta, banca în care am stat o vreme cu Țeposu în clasa a XI-a… Din păcate ea nu a avut o viață prea lungă… După vreo două trimestre, dirigintele nostru, domnul profesor de limba română Constantin Cuza a găsit de cuviință să ne despartă. Țeposu a fost expediat ceva mai în spate, mie mi s-a conferit onoarea de a rămâne în „banca măgarilor“ și am căpătat o colegă de bancă. Teoretic, ea trebuia să mă disciplineze, dar, din păcate, avea un sarafan foarte scurt și asta îmi cam distrăgea atenția de la lecții… De „banca măgarilor“ se leagă însă câteva întâmplări care poate că merită să fie povestite. Aici erau elaborate de exemplu materialele pentru revista clandestină și scrisă de mână a clasei noastre care se chema Foamea și avea și un supliment literar pe care l-am botezat Setea. Și tot aici a fost inventat, într-o oră de istorie extrem de plictisitoare, Nicolo Orsini… Programa de istorie includea pe vremea aceea și câteva lecții de cultură. Când ajungeam la asemenea lecții, profesorul, care preda întruna și nu prea avea vreme să ne asculte ne punea să facem niște referate, ca să luăm și noi ceva note… Se întâmplase să ajungem la romantism. Colegele noastre (vorba unui coleg: noi am fost o clasă de fete) își făcuseră conștiincios referatele, iar eu și Țeposu ne plictiseam de moarte și ne-am hotărât să inventăm un scriitor. Am decis să fie italian (ăștia sunt mai puțin cunoscuți)… i-am zis Nicolo Orsini, i-am fabricat o biografie foarte romantică (copil din flori; mama – spălătoreasă; cocoșat, tuberculos, câteva amoruri nebune, mort la 24 de ani) și o mică operă (dispărut prematur, omul nu apucase să scrie prea mult). Am dat cinstit cu banul cine să-l prezinte pe Nicolo Orsini, iar șansa i-a surâs lui Țeposu. A povestit mai întâi viața tumultuoasă a autorului, apoi a trecut la opera care era alcătuită din volumul de versuri Șarpele binelui (titlu furat dintr-o poezie de Blaga) și romanul satiric Gălușca burgheză. La auzul sintagmei Gălușca burgheză, clasa, până atunci total apatică, a izbucnit dintr-o dată într-un hohot isteric de râs. De ce? Acesta era titlul unui așa-zis roman foileton, de fapt o înșiruire de fraze fără noimă (tocmai descoperiserăm teatrul absurdului) care apărea de ceva vreme în Setea… Dar replica profesorului a venit prompt: „Ce râdeți ca proștii? Mie mi se pare un titlu foarte potrivit pentru un roman satiric. Stai jos, Țeposu! Nota zece!“

Tot de „banca măgarilor“ se leagă și o altă întâmplare celebră: aceea cu ranga. La un moment dat, la intrarea în clasă, una din profesoarele noastre este întâmpinată cu o anumită ostilitate și, ca să ne arate că posedă și o frumoasă cultură literară ne aruncă un citat din Negruzzi: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau!“. Atunci Țeposu se scoală în picioare, scoate din pupitru o rangă (Dumnezeu știe de unde o avea), o ridică deasupra capului și dă și el un citat din Negruzzi: „Ai să dai sama, doamnă!“ De fapt, în perioada respectivă făceam diverse experimente psihologice cu profesorii (inițiativa îmi revenea). Mijloacele de testare erau multiple. De exemplu, ca să verific dacă profesoara de geografie ne citește extemporalele (dădea o grămada) i-am scris într-o lucrare că Dunărea se varsă în Marea Neagră de trei ori pe zi și am luat nota zece! Câteodată însă o mai și încurcam. La un moment dat, profesoara noastră de matematică intră în concediu de maternitate și este suplinită de un domn de vreo șaptezeci de ani, care uneori uita să-și pună cămașa și apărea la clasă în haină de pijama. Ne asculta strict în ordine alfabetică iar ascultatul consta în prezentarea caietului de teme și în rezolvarea la tablă a unui exercițiu avut pentru acasă. Dacă spuneai că ți-ai uitat caietul, profesorul scotea din buzunar o bancnotă de cincizeci de lei și zicea: „Uite, tovarășuʼ (ne zicea invariabil tovarăși), ia un taxi, du-te acasă și adu-ți caietul“. Ei, și odată s-a întâmplat să apară în librării un volum de versuri al lui Marin Sorescu pe care mi-l doream foarte mult, dar nu aveam bani. Și ce-mi dă prin cap? Cum tocmai aveam ora de matematică ridic mâna și încep să mă agit. „Ce dorești, tovarășuʼ? mă întreabă profesorul. „Știți, mi-am uitat caietul acasă…“ „Așa, tovarășuʼ? Ți-ai uitat caietul acasă? Foarte rău! Nota doi! “

Și hai să vă mai spun o poveste, care s-a întâmplat însă după ce „banca măgarilor“ a fost lichidată. Trebuie să știți că atunci când era cam abțiguit, Țeposu începea să cânte celebra romanță A venit aseară mama din sătucul de departe. De aceea în limbajul nostru codificat „vine mama?“ însemna „dai ceva de băut?“. Ei bine, într-o oră de română, Țeposu îmi scrie un bilet pe care Cuza îl interceptează, îl citește, se face verde la față, nu spune nimic, mototolește hârtia și o aruncă la coș. Știți ce scria în bilet? „O aduci deseară pe mă-ta?…“

OCTAVIAN SOVIANY este membru al Uniunii Scriitorilor, a primit trei premii ale Asociației Scriitorilor din București, a fost tradus în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, maghiară, polonă, slovenă, bulgară…